DE LUMINĂ S-A UMPLUT PEŞTERA DIN VIFLEEM

S-a umplut de lumină şi peştera sufletului tău?

Crăciunul, aşa cum se serbează azi – mai ales cu obişnuitele „chefuri” de sărbători –, n-are aproape nimic cu sufletul nostru. Praznicul ajunge numai până la grija mâncărilor, băuturilor şi hainelor noi, dar mai înăuntru, în suflet, nu pătrunde. Naşterea Domnului trebuie să fie mai ales un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera din Vifleem n-ajunge nimic şi nu preţuieşte nimic pentru mine şi tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu s-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut”. Această naştere e a se înţelege aşa, că trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi purtările tale. Să-L laşi pe El să Se facă Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău şi să trăieşti o viaţă cu El. Pentru asta nu se cere altceva, decât să afli, să simţeşti întunericul în care trăieşti şi să strigi cu lacrimi, din adâncul sufletului tău: „Mântuitorule Doamne, intră şi în peştera sufletului meu!”. E greşită acea părere că trebuie mai întâi să te faci mai bun şi mai curat ca să-L poţi primi pe Domnul. Pe Domnul trebuie să-L primeşti aşa cum eşti, plin de răutate. Iisus S-a născut într-o peşteră plină de întuneric. | Continuare »

RĂSĂRIT-A LUMII LUMINA CUNOŞTINŢEI

Era noapte când S-a pogorât Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Era noapte nu numai în peşteră, ci şi în suflete. O noapte de necunoştinţă şi păcate stăruia în lume.
Iisus Mântuitorul a venit în noaptea aceasta cu o lumină mare. „Pentru milostivirea Dumnezeului nostru, ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime… ne-a cercetat răsăritul cel de sus, ca să lumineze pe cei ce şedeau în umbra morţii şi întunericului” (Lc 1, 78).
De 19 veacuri a răsărit acest „Soare” de sus… de 19 veacuri a răsărit „lumina lumii” (In 8, 12) şi totuşi lumea de azi dibuie în întuneric şi pieire.
De ce? Pentru că omenirea şi oamenii n-au primit lumina cea de sus. „Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră – şi iubesc – mai mult întunericul” (In 3, 19). Oamenii urăsc lumina, pentru faptele lor cele rele (In 3, 20).
Iisus a adus în lume „lumina cunoştinţei”; a adus „cunoştinţa mântuirii” (Lc 1, 77). Proorocii au profeţit că, după ce Se va naşte „Fiul”, „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Is 11, 5-10).
Din lumea de azi lipseşte însă această cunoştinţă. Ceea ce lipseşte lumii de azi | Continuare »

[MINUNEA DIN PEŞTERA… SUFLETULUI]

Ioan MARINI

(…) Şi aleargă păstorii la peşteră şi acolo iată un Prunc mic culcat în iesle. Şi sufletul lor a înţeles îndată minunea ce s-a întâmplat.
Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera din Vifleem. Veniţi să vedem şi să învăţăm să şi pentru noi Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu.
Iată-L, zace în umilire în staulul de vite, culcat pe fân… Şi cu mânuţele Sale ne cheamă să alergăm la ieslea Sa. „Pace vouă… Pace vouă”, sunt cuvintele Lui. „De ce Mă urâţi? De ce nu Mă iubiţi, căci Eu v-am iubit pe voi? Tocmai pentru a voastră mântuire M-am pogorât din cer. Iată în ce grajd M-am umilit, pogorându-Mă din lăcaşul strălucitor al cerului…”
Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum El ne-a iubit pe noi, să ne smerim cum El S-a smerit şi să ne mântuim sufletul, căci tocmai de aceea a venit El pe pământ.
Să ne mântuim, iată şi rostul nostru în lume.
Iată deci că sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie o sărbătoare a sufletului nostru! Trebuie să fie o naştere şi o renaştere a sufletului nostru. Mântuitorul S-a născut în peştera din Vifleem, dar El trebuie să Se nască şi în sufletele noastre. Altfel această minune a naşterii Lui n-ajunge nimic şi nu plăteşte nimic pentru noi. | Continuare »

CRĂCIUNUL LOR…

Arhimandritul Iuliu Scriban

Unele inimi acre au făcut gură pe după uşă că: de unde Păr. Trifa a scornit să ţinem sărbătorile cu cântări, cu vorbiri frăţeşti despre lucruri creştineşti, cu îndepărtare de petrecerile obişnuite, care se cuprind în flecăreli zadarnice, în îmbuibare cu mâncări şi benchetuială cu băuturi? Li se părea că aceasta ar fi o abatere de la obişnuinţa cunoscută de a te ghiftui şi că, dacă aceasta a intrat în obicei, apoi aşa şi trebuie să rămână.
Noi ne uimim de apucătura aceasta de a icni şi mârâi când vezi că cineva face binele, numai fiindcă binele acela e neobişnuit; [şi] a tăcea molcom şi a nu te sinchisi când vezi săvârşindu-se răul, chiar atunci când şi răul acela e neobişnuit. Cu alte cuvinte: slobod răul, dar [pun] oprelişte numai pentru bine.
Cu toate acestea, aşa este moralitatea multora în ziua de azi. Odată se oţărăsc şi se aprind că de ce face cutare binele – pe care ei îl numesc rău –, numai fiindcă e faptă nouă. Dar nu se tulbură nici de două parale pentru răul obraznic care se făptuieşte sub ochii lor!
Iacă, s-au întâmplat ticăloşii de acestea şi de zilele Crăciunului, dar pe altul care să zică o vorbă împotriva lor, afară de ce scriem noi aici sau aiurea, n-am văzut. Aşa e deprinsă lumea cu călcarea dreptelor purtări, aşa că priveşte drept lucru firesc al vieţii revărsarea tuturor ticăloşiilor, că nici nu le bagă în seamă. Cu atât mai puţin îi vine cuiva în minte să se mişte împotriva lor. Şi, Doamne, cât de amarnici sunt când se iveşte cineva cu o măsură frumoasă! | Continuare »

CRĂCIUNUL STRĂMOŞILOR NOŞTRI

Crăciunul strămoşilor noştri era mai plin de bucurii sufleteşti decât al nostru de azi. Steaua Naşterii strălucea cu mai multă bucurie decât azi. Întrebaţi pe bătrânii noştri ce Crăciunuri erau în vremile de demult.
Nu erau atunci oamenii aşa de învăţaţi; trăiau o viaţă simplă, dar curată. N-aveau strămoşii noştri atâta ştiinţă, dar în schimb aveau credinţă.
Nu erau pe atunci casele aşa de mari şi făloase… şi nu erau lumi¬nate cu electrică, dar în schimb ardea în ele lumina cea vie a credinţei şi focul cel sfânt al iubirii, al rugăciunii şi purtărilor curate.
Nu ţineau oamenii – şi femeile – aşa de mult la haine luxoase, la ghete cu tocuri înalte şi haine de mătase, dar în schimb ţineau posturile şi poruncile Domnului. Acestea au fost vremile cele fericite de credinţă şi dragoste din care au ieşit colindele noastre cele vechi şi frumoase. Atunci oamenii se iubeau şi vremuri mai bune şi mai uşoare erau. Azi însă oamenii se urăsc… A murit credinţa, s-a răcit dragostea… de aceea trăim vremuri atât de grele şi cumplite.
Noi se pare că am ajuns vremile despre care Ap. Pavel scria: „Şi să ştiţi că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, nemulţumitori, necuraţi fără de dragoste, neînfrânaţi, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitorii de Dumnezeu” (II Tim 3, 1-5). | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI

Arhimandritul Iuliu Scriban

1. În mijlocul învălmăşelii vieţii noastre, odată vine un popas care le opreşte pe toate în loc şi ne îndreaptă ochii spre povestiri foarte vechi, care au fost acum sute şi sute de ani îndărăt. Oamenii uită lucruri cu mult mai apropiate. Se şterg din minte întâmplări petrecute sub ochii noştri. Ca prin vis îţi aduci aminte de unele dintre ele. Despre altele trebuie să te zbuciumi cu mintea ca să poţi spune când au fost. Pe altele le scriu oamenii în cărţi, ca să rămână în ştirea urmaşilor. Cu toate acestea, se uită şi aşa şi mintea se luptă greu ca să poată păstra în tainiţele ei măcar ce îi este de neapărată trebuinţă.
Cu nici un preţ nu uită însă popasul Crăciunului. Deşi el ne aminteşte fapte atât de îndepărtate în trecut, care nici n-au fost măcar pe meleagurile noastre, nici n-au fost povestite în graiul nostru, ele nu încetează a fi povestite şi trâmbiţate de-a lungul întregii omeniri.
2. Şi care sunt acele fapte, şi care este acea povestire?
Este cea care se povesteşte despre naşterea Pruncului Iisus în Vifleemul Iudeii, împletită cu veştile despre Irod împăratul şi cu cei trei crai de la răsărit. | Continuare »

FIUL LUI DUMNEZEU N-A AFLAT ÎN VIFLEEM CASĂ UNDE SĂ SE NASCĂ (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască

Pr. Iosif TRIFA, «Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 5
Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria, „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem „gazdă” unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii n-a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o „gazdă”. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac L-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi – va fi grăit omul acela – poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?” – se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă?
Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de lumină mare.
Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi n-au loc. Au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-L primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.
Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

„VENIŢI LA MINE!…” (Mt 11, 28)

David B. Ion, «Viaţa Creştină» nr. 52 / 24 dec. 1939, p. 3

Fratele meu, acesta e blândul glas al lui Iisus, îl auzi tu? Scumpul nostru Mântuitor ne cheamă mereu la El prin Sf. Evanghelie. Ne invită întruna să venim la ospăţul Lui minunat, ce ni l-a pregătit nouă oamenilor prin jertfa Sa cea mare de pe Golgota.
Ferice de cel ce răspunde acestei chemări dumnezeieşti! La „masa” lui Iisus e aşa de bine când te afli, că nu te mai saturi niciodată de bunătăţile Lui…
Acum aproape două mii de ani, când Domnul Iisus i-a chemat pe sfinţii ucenici şi apostoli ca să-L vestească în lume, ei au lăsat totul deoparte şi mergeau după Dânsul cu dragă inimă. Lăsându-le [pe] toate ale lor: case, familii, ogoare, interese etc., ei Îl urmau pe „Mielul” oriunde.
Cine urmează Domnului în această viaţă – prin pocăinţă – scapă de păcat şi de osânda veşnică de dincolo şi va sta împreună cu Stăpânul şi Domnul Hristos în vecii vecilor (In 12, 26). | Continuare »

ÎN PRAZNICUL CEL MARE AL ARDEALULUI, să ne aducem aminte şi de marele cârmuitor: mitropolitul Şaguna

«Lumina Satelor» nr. 21 / 19 mai 1929, p. 6

Acum luni prăznuim plinirea a 10 ani de la alipirea Ardealului de ţara-mamă. Să ne aducem aminte în acest praznic naţional de toţi marii bărbaţi care au ajutat ziua cea mare din 1 Decembrie 1918.
Între aceştia este şi marele mitropolit Andrei Şaguna. Marele şi nepieritorul merit al lui Şaguna este că, în vremea străinilor, a făcut din Biserică o cetate naţională din care ne-am apărat limba, legea şi credinţa.
Aşa-numitul Statut Organic al lui Şaguna – legea prin care Biserica Ortodoxă din Ardeal avea dreptul de a-şi conduce ea singură afacerile, fără amestecul guvernului unguresc, n-a fost numai o lege bisericească, ci a fost o lege naţională, a fost o puternică cetate naţională în care Şaguna a strâns poporul întreg în jurul Bisericii şi al şcolii. Din această cetate ne-am apărat noi, românii din Ardeal, limba, legea şi credinţa.
Moştenirea pe care a aflat-o ziua de 1 Decembrie 1918 revine în mare parte acestui uriaş care a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
„Acest maiestos bătrân – zice dl. Iorga despre Şaguna – a fost, de pe scaunul său de arhiereu ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a Carpaţilor, ardeleanul de legea Răsăritului – şi poate mâne şi cel unit cu Roma (să dea Dum¬nezeu!) – va pomeni cu sfinţenie numele lui Şaguna”…
Din prilejul serbărilor, e vorba să se ridice statuie câtorva mari bărbaţi.
Statuia cea dintâi trebuie să o aibă marele mitropolit Şaguna. Trebuia să o aibă de mult.

FERICE DE CEI CE AU MURIT în anul de însufleţire 1918

Anul 1918 a fost un an istoric, a fost un an al aşteptărilor noastre de veacuri. A fost anul în care am scăpat de robia de veacuri a străinilor.
A fost un an al împlinirii visărilor noastre de veacuri.
Anul 1918 a fost anul erumperii bucuriei noastre naţionale, a fost un an de cântece, de bucurie, de însufleţire şi de veselie naţională. A fost anul şi praznicul învierii noastre naţionale. Cu cât drag ne aducem şi azi aminte de însufleţirea şi bucuriile acelui an!
Dar încetul cu încetul au venit peste noi alte valuri, au venit valurile cele pline de otravă sufletească ale politicii, a venit otrava cea blestemată a politicii de partid, care ne-a furat iubirea, ne-a spart însufleţirea şi ne-a otrăvit sufletele.
Ferice de cei ce au murit în anul de însufleţire 1918! Ce frumoasă moarte naţională au avut! Au murit ca tot atâţia bătrâni Simeoni naţionali, rostind cuvintele: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău, că văzură ochii mei învierea neamului meu”.
Ferice de cei ce au murit îndată după ce au scăpat din Egipt, înainte de a vedea „viţelul cel de aur” pe care se pare că-l avem şi noi în drumul spre Canaan. | Continuare »

CONTRIBUŢIA NOASTRĂ LA PRAZNICUL NAŢIONAL DIN 1 DECEMBRIE

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 48 / 4 nov. 1928, p. 4

La 1 Decembrie se împlinise 10 ani de la alipirea Ardealului da ţara-mamă. Această zi istorică se va prăznui cu mari serbări naţionale la Alba Iulia şi în toată ţara. Multe lucruri frumoase se vor spune cu acest prilej.
Noi vom spune că praznicul din 1 Decembrie trebuie încă întărit. Trebuie încă întărit cu Evanghelia Mântuitorului. Noi vom spune că războiul cel mare încă nu s-a terminat. Neamurile lumii sunt într-o întrecere, într-o rivalitate cum n-a mai fost poate niciodată. Fiecare naţiune caută să-şi întărească locul şi rostul ce-l are în lume.
Un război surd se dă azi între neamurile lumii. Noi zicem: acest război – războiul deplin şi viitorul deplin – îl vor câştiga acele neamuri care îşi vor dospi cât mai repede ţara şi viaţa cu Evanghelia Mântuitorului.
O grozavă decădere sufletească bântuie azi în lume. Geme lumea de stricăciuni sufleteşti. Izbânda şi viitorul îl vor avea acele neamuri care vor face mai repede primenirea morală, sufletească. O, de ar fi şi neamul meu între acestea! (s.n.)
La 10 ani după alipirea Ardealului şi împlinirea visurilor noastre naţionale, avem încă multe, multe greutăţi. Se vorbeşte despre criza financiară, se vorbeşte, tot mereu despre criza politică, dar criza cea adevărată, criza cea mai mare este criza morală… este slăbirea credinţei în Dumnezeu… este criza stricăciunilor sufleteşti. Criza aceasta este rădăcina şi izvorul tuturor relelor şi neajunsurilor. Această criză trebuie rezolvată la primul loc, căci fără rezolvarea ei n-am făcut nimic şi nu putem face nimic. | Continuare »

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

Pr. Iosif Trifa, «Telegraful Român» nr. 53 / 21 nov. (4 dec.) 1920, p. 2

N-a sosit aşa, pe neaşteptate, la noi această zi de sărbătoare. Ea a răsărit din frământările, luptele, suferinţele şi aşteptările unui neam întreg.
Ziua şi sărbătoarea din 1 Decembrie a trecut prin câmpia de la Turda, roata de la Alba Iulia, „loagărul” lui Iancu, prin toată Golgota neamului nostru.
1 Decembrie a venit ca o răsplată divină a luptelor şi suferinţelor noastre de veacuri. Ea este şi va rămâne de-a pururi sfânt praznic în calendarul neamului nostru.
Dar 1 Decembrie 1920 încă nu înseamnă că putem sări deplin în braţele şi valurile bucuriei. Praznicul unirii poartă nu numai bucurii de prăznuit, ci şi chemări la datorii de împlinit.
Unirea noastră s-a făcut surpându-se măriri şi stăpâniri străine.
Unirea noastră s-a făcut scăpând de Faraon şi egiptenii lui, cărora truda noastră, veacuri de-a rândul, le-a făcut cărămizi şi palate. Şi egiptenii noştri de ieri nu pot uita braţele noastre, folosul nostru, bogăţiile şi bunurile noastre.
Ei ne pândesc azi la hotare bucuria şi sărbătoarea noastră. În ura şi neputinţa lor, spun că ar fi o minciună praznicul nostru şi, pe toate drumurile, în toate formele, spionii lor caută să strecoare otravă în sufletul poporului nostru românesc.
E datoria noastră, a tuturora, să ne apărăm contra lor această sfântă zi de sărbătoare naţională.
La Alba Iulia, în marea zi de 1 Decembrie 1918 – spre asigurare contra eventualelor atacuri străine –, garda naţională a săpat tranşee, întărind istorica cetate în care s-a adus istorica hotărâre a unirii. | Continuare »

Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna rodurile mele?». Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (ham­barele) mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufleului meu: Suflete, ai multe bunătăţi, strânse spre mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Iar Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit ale cui vor fi?». Aşa este cel ce strânge luişi comoară, iar nu în Dum­nezeu se îmbogăţeşte”. (Lc 12, 16-21)

Pilda-bogatului-nesabuit_17_03Minunată pildă! Parcă nici o tâlcuire nu mai trebuie la ea. O putem vedea şi în zilele noastre. E plină lumea de astfel de pilde. E plină lumea de oameni care trăiesc şi mor în chipul bogatului din evanghelie. Să cercetăm puţin această pildă.
Voi spune îndată, la început, că nu averea şi strângerea averii l-a pierdut pe bogatul din Evanghelie. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Ea ne-a fost lăsată odată cu testamentul ce i s-a dat lui Adam în grădina Edenului: „În sudoarea feţei tale îţi vei câştiga pâinea” şi cele de lipsă traiului. Păcatul se iveşte însă atunci când averea se face scopul vieţii noastre; când trăim numai ca să strângem averi. Noi nu trăim ca să strângem averi trecătoare. „Viaţa cuiva nu stă din prisosurile avuţiei”, zicea Iisus (Lc 12, 11). Averea e numai ui scop trecător, de lipsă pentru traiul nostru cel trecător. | Continuare »

STĂPÂN CARE OMOARĂ, STĂPÂN CARE ’NVIOARĂ

„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).

De atâtea ori se adevereşte sub ochii noştri cum, într-adevăr, plata păcatului este moartea! Putem privi cum omul de azi a căzut tot mai jos în robia trupului. Pe de o parte i se cântă omului că el nu mai este ca cel de altădată, că nu mai este o lege pentru cei de sus, o lege pentru cei de jos; că acum toţi suntem slobozi, că nu mai avem robi pe lume, că toţi suntem una înaintea legii, că omul de jos se poate judeca cu omul bogat, că ne sunt deschise toate drepturile şi le putem dobândi dacă muncim şi ne pregătim; totuşi un lucru se poate băga de seamă: că omul de azi este mai rob decât cel de altădată.
Poate fi el mai învăţat, poate avea mai multe unelte la îndemâna lui, se poate îndestula cu câte nici nu visau părinţii noştri, totuşi noi îl vedem pe omul de azi mult mai rob decât pe omul de altădată. El a căzut în prada poftelor trupului în aşa măsură, încât se găseşte într-o adevărată robie.
Ce-mi este de folos că atâtea lucruri sunt la îndemâna mea, că eu pot gusta atâtea bunuri, că atâtea frumuseţi stau deschise înaintea ochilor mei, dacă eu uşor cad în prada lor şi apoi nu mă mai pot descurca de ele! | Continuare »

David Bălăuţă Ion, «Isus Biruitorul» nr. 39-40 / 15 nov. 1947, p. 4

Niciodată nu s-au putut împăca între ele lucrurile duhovniceşti cu cele lumeşti, Evanghelia cu lucrurile lumii; căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? (II Cor 6, 14). Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? (vers. 15).
Un semn după care se cunoaşte că cineva a devenit un copil a lui Dumnezeu, că a primit ungerea cu Duhul Sfânt (I In 2, 20, 27) este şi acela că nu-i plăcut tuturor oamenilor. Un om născut din nou, prin viaţa lui trăită acum după voia lui Dumnezeu, osândeşte lumea cu lucrurile ei, fiindcă sunt rele (I In 2, 15) şi împotriva voinţei lui Dumnezeu (In 7, 7; Ef 5, 11).
De aceea, fratele meu, sora mea, nu mai poţi avea părtăşie cu lumea, nu mai eşti prieten cu lumea, dacă te-ai născut la o viaţă nouă cu Hristos. Pentru că nu se poate să luăm parte şi la masa Domnului, şi la masa dracilor (I Cor 10, 21) şi nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt 6, 24).
Toţi copiii Domnului trebuie să urască (nu să iubească) lucrurile lumeşti (I In 2, 15). Căci tot ce este în lume: pofte, plăceri, prietenii cu oameni fireşti şi lumeşti etc., sunt lucruri rele şi de osândit, care-i cufundă pe credincioşi în prăpăd şi pierzare sufletească. Să nu uităm spusele apostolului: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Cor 15, 33), De acum s-au dus cele vechi, în care am trăit atâta vreme după poftele oamenilor (I Ptr 4, 2). | Continuare »

ISamariteanul-milostivoan Marini, din Gânduri creştine (vol. 1)

III
Altă greutate este chiar şi în felul de a înţelege cuvântul „iubire“. Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.
Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“
Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.
Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă! | Continuare »

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de marea poruncă şi virtute a milostivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin adevărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.
Dar evanghelia de duminică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Samarineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului nostru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin păcatul strămoşesc.
Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce trecuse „alături un preot şi un levit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 4

Acum duminică avem la rând pilda cu Lazăr cel sărac care cerşea la uşa bogatului pe care până şi câinii îl întreceau în milostenie. Dar moartea a schimbat situaţia: pe Lazăr l-a ridicat din gunoi în „sânul lui Avraam”, iar pe bogatul l-a aruncat în focul iadului. (Citiţi pe larg această evanghelie la Luca 17, 19-31)
E foarte cunoscută această evanghelie, dar înţelesul ei nu este acela că toţi bogaţii ar trece în iad şi toţi săracii în rai. Sunt şi dintre săraci atâţia şi atâţia beţivani şi păcătoşi care vor înfunda iadul – precum şi dintre bogaţii cei milostivi şi credincioşi, atâţia şi atâţia vor dobândi raiul.
Evanghelia vrea să ne spună încă o dată, cu apăs, că averea şi bogăţia se pot face o primejdie pentru mântuirea sufletului. Această primejdie vine în trei feluri:

Bogatul-nemilostiv-și-săracul-Lazăr_17_03Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi alergărilor trecătoare (Lc 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor.
Averea şi avuţia în sine nu e rea. Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci împietrirea inimii sale faţă de strigătul săracilor, iar aceasta era rodul necredinţei. Bogatul îşi făcuse un idol din averea şi banii lui. Dumnezeul lui era pântecele şi plăcerile. | Continuare »

„Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23)

Ioan MARINI, «Ecoul» nr. 6, din 8 iulie 1937, pg. 5

Iată un cuvânt nespus de însemnat, spus de Mântuitorul pentru noi: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”… Cine poate cunoaşte şi măsura marginile acestui cuvânt? El e nemărginit. Este o făgăduinţă care trebuie să ne apropie mai mult de adâncimile bunătăţii şi bogăţiei lui Dumnezeu. Căci acest cuvânt arată desluşit că, din partea lui Dumnezeu, izvorul tuturor darurilor şi binecuvântărilor este deschis.
Întrebarea este: folosim noi aceste daruri? Pot ele curge neîmpiedicat în inimile noastre, sau sunt oprite de stăvilarul necredinţei?…
De ce oare suntem atât de săraci, când avem un Tată atât de bogat?
De ce suntem aşa de slabi, când avem un Dumnezeu atât de puternic? (Isaia 9, 6).
De ce arătăm atât de trişti, când ne este dată bucuria Lui pe totdeauna? (Mt 5, 12; Rom 12, 12).
De ce suntem atât de nemângâiaţi, când „Dumnezeul oricărei mângâieri” este Dumnezeul nostru? (II Cor 1, 3).
De ce suntem cu atât de puţină îndrăzneală, când El spune: „Eu sunt cu voi” (Mt 28, 28). „Nu vă temeţi!… Îndrăzniţi!” (In 16, 33).
De ce atâta frică, când El spune: „Nu te teme, Eu sunt cu tine… Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare!”?… (Isaia 41, 10). | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »