SLUJITORI AI TRUPULUI

David Bălăuţă Ion

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2).
Toţi aceşti lacomi de pântece, care, din mâncări şi bunul trai, îşi fac un idol căruia i se închină (Ezec 14, 3), sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa, cum spune Apostolul Pavel (II Tim 3, 8). Dar voi, preaiubiţilor, fugiţi de închinarea la idoli – patimile şi poftele – (I Cor 10, 14). Ca unii care aţi lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, prin arătarea adevărului faceţi-vă vrednici să fiţi primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu (II Cor 4, 2). Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3, 24). | Continuare »

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA”

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

DRAGOSTEA ŞI FRĂŢIETATEA CE A LĂSAT-O ZIUA CINCIZECIMII

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

orbi_17_00
Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

DESPRE APA CEA VIE, APA VIEŢII

I. Tâlcuitor

Vorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă este plină înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care avut-o Iisus noaptea cu Ni-codim (In 3). Se aseamănă într-aceea că nici Nicodim, nici samarineanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţătura Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegea într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă „naşterea de sus”, iar samarineanca nu înţelegea ce înseamnă „apa cea vie”. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-l înţelegea samarineanca şi Nicodim. „De ai fi cunoscut tu – zicea Iisus către samarineanca – darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat „apă vie”. Adică vedeţi, Iisus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti „apa cea vie”. „Apa cea vie” şi „naşterea de sus” este un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte dar le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre „apa cea vie” şi „naşterea de sus”. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viata lui Nicodim şi a samarinencii. Să luăm aminte că femeia samarineanca ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samarineanca, de la o vreme, începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Iisus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Iisus îi spune că trăieşte cu al şaselea bărbat, samarineanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa, nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de ani de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. | Continuare »

NOROC CU CREDINTA!

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

BINEFACERILE MUNCII

Pr. Iosif TRIFA

– Păţania Apostolului Toma –

Duminica întâi după Paşti se numeşte Duminica Tomii, adică a Apostolului Toma, care n-a voit să creadă că a înviat Domnul până ce nu şi-a pus mâna în coasta Lui. De aceea i se zice lui Toma „necredinciosul”. În legătură cu Duminica Tomii, vă voi spune o poveste care ne-a rămas din cele mai vechi timpuri despre acest apostol al Domnului.
Se spune că, la un timp oarecare după înălţarea Mântuitorului la cer, Toma a fost copleşit din nou de îndoieli şi şovăieli. Vrând să scape de ele, s-a dus la ceilalţi apostoli, ca să-şi destăinuiască sufletul înaintea lor şi să-l lumineze. Mai întâi l-a căutat pe Pavel, căci el era dintre toţi apostolii cel mai învăţat – dar Pavel n-a prea avut timp să-l asculte, fiind ocupat cu propovăduirea Evangheliei prin¬tre păgâni. L-a întâlnit apoi pe Filip, dar nici acesta n-a avut răgaz de vorbă lungă, deoarece scria o epistolă către conducătorii bisericilor creştine din Etiopia. Pe Apostolul Petru nu l-a întâlnit, fiindcă tocmai atunci plecase la Cezarea, ca să vestească acolo Evanghelia mântuirii. Dus pe gânduri, în sfârşit, Toma s-a hotărât să meargă la Iope, ca să se întâlnească cu Tabita, cea cunoscută pentru faptele ei bune şi pentru milosteniile ce le făcea. Dar nici acolo n-a umblat mai bine decât în Ierusalim. Tabita fusese greu bolnavă şi, ca să ajungă în rând cu lucrurile ei, s-a prins cu toate puterile să coase haine pentru săraci (Fapte 9, 36-42). Astfel şi de la Iope a trebuit să se întoarcă Toma fără ispravă.
Pe drum spre casă a cercat să-şi dea mai bine seama oare de ce numai el e copleşit de îndoieli, pe când toţi ceilalţi apostoli sunt scutiţi de ele. Deodată i s-a luminat mintea şi a înţeles că ceilalţi apostoli sunt cu mult mai ocupaţi cu lucrul Evangheliei decât să se lase pradă îndoielilor. | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

ImgToma

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »

ÎNVIERE – VIAŢĂ NOUĂ

Foaia noastră, «Lumina Satelor», cercetează şi pe cei ce zac prin temniţe şi prin spitale, unde am trimis şi trimitem foaia gratuit. Mai anii trecuţi cercetând pe robii unei temniţe, am dat peste unul care citea cu mare râvnă «Lumina Satelor». Era un suflet bun, pe care însă diavolul îl amăgise odată să se îmbete şi, în stare de beţie, l-a împins să aprindă casa vecinului său cu care se certase. Era judecat pe 3 ani. Oh! Ce abătut era bietul om. Şi avea pentru ce, căci 3 am în temniţă înseamnă cât 30 de ani afară de temniţă. L-am mângâiat, i-am lăsat Noul Testament şi i-am dus mereu cărţi religioase. Dintre toţi robii, el se purta mai bine. După un an de robie, directorul temniţei la propus şi pe el M. Sale Regelui pentru graţiere (iertare). Şi graţierea i-a venit. Am fost de faţă şi nu voi uita niciodată clipele când a scăpat din temniţă. Când i s-a citit graţierea, a căzut în genunchi plângând ca un copil, iar când a ieşit afară pe poarta temniţei, a sărutat Noul Testament, a sărutat pământul, părea că strânge în braţe şi sărută şi cerul, şi cerul liber cel dobândise. „De acum, părinte dragă – zicea el – eu trăiesc o viaţă nouă… Eu mă întorc acasă un om nou… Eu am scăpat azi din două temniţe”…
Astăzi, fostul rob este un însufleţit mărturisitor al Domnului. Acum nu mai aprinde case, ci aprinde inimi şi suflete pentru Mântuitorul.
Pus-am această întâmplare aici la gazetă, căci în ea este o mare învăţătură pentru Ziua Învierii. De ziua Învierii Domnului trebuie să trecem şi noi cu sufletul prin starea prin care a trecut robul de mai sus.
Păcatul ne-a închis şi pe noi în o temniţă neagră şi grea. Am fost judecaţi după dreptate, după fărădelegile noastre. Această stare grozavă trebuie mai întâi să o simţeşti, trebuie să te înflori de ea şi să suspini după iertare şi libertate. | Continuare »

„SĂ IERTĂM TOATE PENTRU ÎNVIERE”

Părintele Iosif Trifa
„Şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor…”

Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Dar să ne dăm seama câte a făcut şi câte a suferit Hristos pentru acest dar şi pentru această bucurie a învierii noastre. Să nu uităm că darul şi praznicul Învierii noastre a trecut peste Golgota, adică ne-a venit după înfricoşatele şi sfintele patimi ce le-a suferit Hristos pentru noi. Să nu uităm Crucea, cuiele, batjocorile, sângele şi suferinţele ce le-a răbdat Hristos pentru noi toţi, ca să ne facă pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă.
Creştinilor! Să ascultăm chemarea Învierii: să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre. Să iertăm toate micile noastre împărecheri şi zavistuiri pentru marile şi înfricoşatele suferinţe ce le-a răbdat Hristos pentru noi.
Învierea lui Hristos ne-a făcut pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă. „Să umblăm”, dar şi să trăim ca „fiii luminii şi ai învierii”.

Dar să luăm aminte, căci îndemnul Paştilor: „Să iertăm toate pentru înviere şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor”… strigă parcă anumit pe noi românii. | Continuare »

Cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus pe Cruce

Preot IOSIF TRIFA, Pe urmele Mântuitorului

În acest răstimp, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce. Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor. Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.

„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34)

Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii, până la sfârşitul ei. De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi Îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!” Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (I Timotei 2, 5) şi ne-a dat darul să ne „putem curăţi de orice păcat prin Sângele Lui” (I Ioan 1, 7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.

„Femeie, iată pe Fiul tău”… (Ioan 19, 26)

Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Învăţăceii Domnului fugiseră, văzând grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena, rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre Apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte. Mântuitorul, uitându-Se jos, I se făcu milă de Maica Sfântă. | Continuare »

LA SĂPTĂMÂNA MARE: „LITERA LEGII” LA JUDECAREA MÂNTUITORULUI

Pe vremea Mântuitorului, litera legii îşi ajunsese culmea. Îşi ajunsese culmea de unde trebuia să se prăbuşească. Această literă a legii o biciuia Mântuitorul în „vaiurile” adresate fariseilor, când le spunea că sunt „morminte spoite”, că „strecură ţânţarul şi lasă cămila” etc.
Culmea la care ajunsese litera legii se vede special la judecarea Mântuitorului. Mântuitorul a fost judecat păzindu-se întru toate litera legii. Amintim câteva pilde din cele multe!
Când L-au adus pe Iisus legat la curtea lui Pilat, iudeii „n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştile” (In 18. 28). Legea lor îi oprea în ziua aceea să intre în casă străină. Adică ei puteau să umble după mărturii mincinoase împotriva lui Iisus (Mt 26, 59); puteau să-L bată şi să-L batjocorească pe Fiul lui Dumnezeu, dar se păzeau – Doamne fereşte! – nu cumva să se spurce de Paşti, intrând în casă străină.
Alta şi mai şi. În faţa lui Caiafa, Mântuitorul a fost scuipat, dar nimeni nu se atingea de El. De ce?
Pentru că legea din Levitic îi oprea ca în ziua aceea să se atingă de un om necurat. De aceea – ca să păzească legea – Îl scuipau pe Mântuitorul fără să se atingă de El.
Şi, în sfârşit, Domnul a fost judecat la moarte cu sentinţa: „Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Odată însă cu această culme a literei legii, odată cu moartea Mântuitorului, a murit şi litera legii. | Continuare »

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

„MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA” (Lc 13, 8)

Pr. Iosif TRIFA, Calendarul «Isus Biruitorul» 1937, p. 31

Pilda cu smochinul cel neroditor de la Luca 13 grăieşte şi va grăi tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii.
Un proprietar sădise un smochin şi după trei ani voia să-l taie, căci nu arăta roade.
„Mai lasă-l şi anul acesta – a intervenit grădina­rul… Îl voi săpa şi îl voi îngriji din nou şi poate va rodi”.
Dragă cititorule, eu nu ştiu cu ce fel de planuri trecătoare intri tu în anul 1937. Eu te rog, aruncă-le pe toate la o parte şi intră cu gândul la pilda smochinului neroditor.
Proprietarul vieţii noastre (Dumnezeu) aşteaptă roa­dele faptelor noastre bune. Dar pomul vieţii tale n-a dat încă rodul faptelor bune. Iar dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Tot pomul care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc”, adică în iad (Mt 7, 19).
Dar iată, „Grădinarul” Iisus intervine pentru tine: „Tată, mai la­să-l şi anul acesta… Mai îngăduie-l şi anul acesta… Îl voi îngriji din nou şi poate va aduce roade”.
Dragă cititorule! Anul acesta este un an de graţie pentru tine şi mântuirea ta. Este un an în care Mântui­torul îţi îmbie din nou „grija” Lui, crucea Lui şi sângele Lui.
Ia seama, iubitul meu, poate anul acesta este cel din urmă an pe care ţi-l mai îmbie dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu să te mântuieşti. Căci au trecut mulţi, mulţi ani şi tu tot n-ai făcut roade. Şi tu tot n-ai apucat mântuirea. O, nu mai pierde şi anul acesta, pentru ca să nu-ţi pierzi pe urmă sufletul şi mântuirea.
Primeşte-L îndată pe Mântuitorul şi mântuirea.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

De luni se începe săptămâna cea mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Toaca va începe să răsune mai cu durere şi clopotul să cheme la biserică mai duios şi mai stăruitor ca oricând. Evanghelia şi cântările bisericeşti ne vor spune iarăşi înfricoşatele patimi şi suferinţe pe care le-a răbdat Hristos pentru noi.
„Moise, Moise, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care mergi tu pământ sfânt este”, a zis Domnul către Moise, care suia muntele Horib. Aşa ne strigă şi Biserica noastră acum: „Creştinilor, opriţi-vă în loc şi vă dezbrăcaţi de patimi şi păcate, căci vremea şi săptămâna în care intraţi acum este vreme sfântă”.
Să trecem cu înţelegere şi cu folos sufletesc prin această vreme sfântă. Să înţelegem că pentru noi şi mântuirea noastră începe Hristos să suie Calvarul, pentru noi rabdă batjocuri, pentru noi palme, pentru noi bătăi, pentru noi ridică crucea şi pentru noi Se răstigneşte pe Golgota. Şi dacă atâtea a făcut şi a suferit Hristos pentru noi, datu-ţi-ai tu, creştine, cândva seamă ce trebuie să faci şi tu pentru Hristos, pentru sufletul tău şi pentru deaproapele tău? Gândeşte-te bine, oare nu superi pe Hristos când pentru toate nimicurile sari în capul deaproapelui tău cu sudalme, cu ură şi batjocuri? Oare vrednic eşti de patimile Mântuitorului, dacă tu „nu poţi suferi” pe deaproapele tău şi, de câte ori o cruce cât de mică ţi se pune pe umeri, cârteşti împotriva ei şi în tot chipul cerci să o arunci jos şi să scapi de ea? | Continuare »

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veşnică” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi. | Continuare »