ÎNVIERE – VIAŢĂ NOUĂ

Foaia noastră, «Lumina Satelor», cercetează şi pe cei ce zac prin temniţe şi prin spitale, unde am trimis şi trimitem foaia gratuit. Mai anii trecuţi cercetând pe robii unei temniţe, am dat peste unul care citea cu mare râvnă «Lumina Satelor». Era un suflet bun, pe care însă diavolul îl amăgise odată să se îmbete şi, în stare de beţie, l-a împins să aprindă casa vecinului său cu care se certase. Era judecat pe 3 ani. Oh! Ce abătut era bietul om. Şi avea pentru ce, căci 3 am în temniţă înseamnă cât 30 de ani afară de temniţă. L-am mângâiat, i-am lăsat Noul Testament şi i-am dus mereu cărţi religioase. Dintre toţi robii, el se purta mai bine. După un an de robie, directorul temniţei la propus şi pe el M. Sale Regelui pentru graţiere (iertare). Şi graţierea i-a venit. Am fost de faţă şi nu voi uita niciodată clipele când a scăpat din temniţă. Când i s-a citit graţierea, a căzut în genunchi plângând ca un copil, iar când a ieşit afară pe poarta temniţei, a sărutat Noul Testament, a sărutat pământul, părea că strânge în braţe şi sărută şi cerul, şi cerul liber cel dobândise. „De acum, părinte dragă – zicea el – eu trăiesc o viaţă nouă… Eu mă întorc acasă un om nou… Eu am scăpat azi din două temniţe”…
Astăzi, fostul rob este un însufleţit mărturisitor al Domnului. Acum nu mai aprinde case, ci aprinde inimi şi suflete pentru Mântuitorul.
Pus-am această întâmplare aici la gazetă, căci în ea este o mare învăţătură pentru Ziua Învierii. De ziua Învierii Domnului trebuie să trecem şi noi cu sufletul prin starea prin care a trecut robul de mai sus.
Păcatul ne-a închis şi pe noi în o temniţă neagră şi grea. Am fost judecaţi după dreptate, după fărădelegile noastre. Această stare grozavă trebuie mai întâi să o simţeşti, trebuie să te înflori de ea şi să suspini după iertare şi libertate. | Continuare »

„SĂ IERTĂM TOATE PENTRU ÎNVIERE”

Părintele Iosif Trifa
„Şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor…”

Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Dar să ne dăm seama câte a făcut şi câte a suferit Hristos pentru acest dar şi pentru această bucurie a învierii noastre. Să nu uităm că darul şi praznicul Învierii noastre a trecut peste Golgota, adică ne-a venit după înfricoşatele şi sfintele patimi ce le-a suferit Hristos pentru noi. Să nu uităm Crucea, cuiele, batjocorile, sângele şi suferinţele ce le-a răbdat Hristos pentru noi toţi, ca să ne facă pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă.
Creştinilor! Să ascultăm chemarea Învierii: să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre. Să iertăm toate micile noastre împărecheri şi zavistuiri pentru marile şi înfricoşatele suferinţe ce le-a răbdat Hristos pentru noi.
Învierea lui Hristos ne-a făcut pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă. „Să umblăm”, dar şi să trăim ca „fiii luminii şi ai învierii”.

Dar să luăm aminte, căci îndemnul Paştilor: „Să iertăm toate pentru înviere şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor”… strigă parcă anumit pe noi românii. | Continuare »

Cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus pe Cruce

Preot IOSIF TRIFA, Pe urmele Mântuitorului

În acest răstimp, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce. Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor. Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte. Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.

„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34)

Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce. N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii, până la sfârşitul ei. De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi Îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!” Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (I Timotei 2, 5) şi ne-a dat darul să ne „putem curăţi de orice păcat prin Sângele Lui” (I Ioan 1, 7). Vai însă de cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.

„Femeie, iată pe Fiul tău”… (Ioan 19, 26)

Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Învăţăceii Domnului fugiseră, văzând grozava primejdie a răstignirii. Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena, rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului. Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre Apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte. Mântuitorul, uitându-Se jos, I se făcu milă de Maica Sfântă. | Continuare »

LA SĂPTĂMÂNA MARE: „LITERA LEGII” LA JUDECAREA MÂNTUITORULUI

Pe vremea Mântuitorului, litera legii îşi ajunsese culmea. Îşi ajunsese culmea de unde trebuia să se prăbuşească. Această literă a legii o biciuia Mântuitorul în „vaiurile” adresate fariseilor, când le spunea că sunt „morminte spoite”, că „strecură ţânţarul şi lasă cămila” etc.
Culmea la care ajunsese litera legii se vede special la judecarea Mântuitorului. Mântuitorul a fost judecat păzindu-se întru toate litera legii. Amintim câteva pilde din cele multe!
Când L-au adus pe Iisus legat la curtea lui Pilat, iudeii „n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştile” (In 18. 28). Legea lor îi oprea în ziua aceea să intre în casă străină. Adică ei puteau să umble după mărturii mincinoase împotriva lui Iisus (Mt 26, 59); puteau să-L bată şi să-L batjocorească pe Fiul lui Dumnezeu, dar se păzeau – Doamne fereşte! – nu cumva să se spurce de Paşti, intrând în casă străină.
Alta şi mai şi. În faţa lui Caiafa, Mântuitorul a fost scuipat, dar nimeni nu se atingea de El. De ce?
Pentru că legea din Levitic îi oprea ca în ziua aceea să se atingă de un om necurat. De aceea – ca să păzească legea – Îl scuipau pe Mântuitorul fără să se atingă de El.
Şi, în sfârşit, Domnul a fost judecat la moarte cu sentinţa: „Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Odată însă cu această culme a literei legii, odată cu moartea Mântuitorului, a murit şi litera legii. | Continuare »

„CE-MI VEŢI DA MIE ŞI EU ÎL VOI DA PE EL VOUĂ?”

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

„MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA” (Lc 13, 8)

Pr. Iosif TRIFA, Calendarul «Isus Biruitorul» 1937, p. 31

Pilda cu smochinul cel neroditor de la Luca 13 grăieşte şi va grăi tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii.
Un proprietar sădise un smochin şi după trei ani voia să-l taie, căci nu arăta roade.
„Mai lasă-l şi anul acesta – a intervenit grădina­rul… Îl voi săpa şi îl voi îngriji din nou şi poate va rodi”.
Dragă cititorule, eu nu ştiu cu ce fel de planuri trecătoare intri tu în anul 1937. Eu te rog, aruncă-le pe toate la o parte şi intră cu gândul la pilda smochinului neroditor.
Proprietarul vieţii noastre (Dumnezeu) aşteaptă roa­dele faptelor noastre bune. Dar pomul vieţii tale n-a dat încă rodul faptelor bune. Iar dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Tot pomul care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc”, adică în iad (Mt 7, 19).
Dar iată, „Grădinarul” Iisus intervine pentru tine: „Tată, mai la­să-l şi anul acesta… Mai îngăduie-l şi anul acesta… Îl voi îngriji din nou şi poate va aduce roade”.
Dragă cititorule! Anul acesta este un an de graţie pentru tine şi mântuirea ta. Este un an în care Mântui­torul îţi îmbie din nou „grija” Lui, crucea Lui şi sângele Lui.
Ia seama, iubitul meu, poate anul acesta este cel din urmă an pe care ţi-l mai îmbie dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu să te mântuieşti. Căci au trecut mulţi, mulţi ani şi tu tot n-ai făcut roade. Şi tu tot n-ai apucat mântuirea. O, nu mai pierde şi anul acesta, pentru ca să nu-ţi pierzi pe urmă sufletul şi mântuirea.
Primeşte-L îndată pe Mântuitorul şi mântuirea.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

De luni se începe săptămâna cea mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Toaca va începe să răsune mai cu durere şi clopotul să cheme la biserică mai duios şi mai stăruitor ca oricând. Evanghelia şi cântările bisericeşti ne vor spune iarăşi înfricoşatele patimi şi suferinţe pe care le-a răbdat Hristos pentru noi.
„Moise, Moise, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care mergi tu pământ sfânt este”, a zis Domnul către Moise, care suia muntele Horib. Aşa ne strigă şi Biserica noastră acum: „Creştinilor, opriţi-vă în loc şi vă dezbrăcaţi de patimi şi păcate, căci vremea şi săptămâna în care intraţi acum este vreme sfântă”.
Să trecem cu înţelegere şi cu folos sufletesc prin această vreme sfântă. Să înţelegem că pentru noi şi mântuirea noastră începe Hristos să suie Calvarul, pentru noi rabdă batjocuri, pentru noi palme, pentru noi bătăi, pentru noi ridică crucea şi pentru noi Se răstigneşte pe Golgota. Şi dacă atâtea a făcut şi a suferit Hristos pentru noi, datu-ţi-ai tu, creştine, cândva seamă ce trebuie să faci şi tu pentru Hristos, pentru sufletul tău şi pentru deaproapele tău? Gândeşte-te bine, oare nu superi pe Hristos când pentru toate nimicurile sari în capul deaproapelui tău cu sudalme, cu ură şi batjocuri? Oare vrednic eşti de patimile Mântuitorului, dacă tu „nu poţi suferi” pe deaproapele tău şi, de câte ori o cruce cât de mică ţi se pune pe umeri, cârteşti împotriva ei şi în tot chipul cerci să o arunci jos şi să scapi de ea? | Continuare »

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veşnică” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi. | Continuare »

Ioan MARINI

Cu ce-şi „hrănesc” cititorii, în timpul postului, unele gazete poporale

E vremea postului, e vremea căinţei şi a lacrimilor, mai ales că trăim şi zile atât de frământate şi grele, când tot creştinul ar trebui să înalţe rugi fierbinţi către Dumnezeu, pentru ca să Se milostivească de noi şi să ne păzească.
Dar parcă oamenii n-aud, cântă, joacă, petrec, se îmbată, înjură şi dau înainte la păcate.
Gazetele sunt pline de reclame cu invitaţii la cinematografe, teatre (a la Tănase), serate şi baluri.
Şi, spre marea noastră durere, vedem că chiar şi gazete socotite religioase, pentru popor, scriu, alături de tâlcuiri biblice, şi „cântece”, strigături şi ciuituri de pe la jocuri şi petreceri, hrănindu-şi astfel cititorii şi cu „apă dulce”, şi cu ,apă amară”, dându-le să bea şi din „paharul Domnului”, şi din „paharul dracilor”, făcând propagandă împotriva cuvintelor Mântuitorului, Care a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24).
Sf. Biserică strigă şi caută pe oameni să-i plece la rugăciune şi pocăinţă, la plâns pentru păcate, îndemn la iertare şi milostivire, iar tu, gazetă poporală şi încă având pretenţii religioase, care eşti un amvon de predică, vii şi-i înveţi pe oameni deşertăciunile acestei lumi.
Acestea sunt semnele vremilor grele. Cei care iubiţi mântuirea, păziţi-vă de amestecătură! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

«Viaţa Creştină» nr. 13 / 26 martie 1939, p. 4

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

SOIURI DE OAMENI

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim pati¬mile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău¬ăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

CEVA DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 25 martie 1928, p. 5

Despre rugăciune ar fi multe, multe de spus (le vom spune cândva pe larg). În evanghelia din duminica aceasta, Mântuitorul recomandă rugăciunea şi postul ca singura putere de a alunga „dracii”, adică ispitele şi lucrurile satanei.
Viaţa noastră este o luptă neîncetată cu ispititorul, cu satan, care se războieşte deznădăjduit să pună din nou mâna pe cârma pământului cu ajutorul nostru, al oamenilor (fără ajutorul nostru, el nu poate face nimic). Lupta se dă pentru cucerirea noa¬stră. Prin rugăciune, Îi fa¬cem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul de luptă contra ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajuto¬rul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra ispititorului. Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul alături de noi în lupta contra ispititorului… Prin rugăciune căpătăm o atingere cu cerul, cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa.
Satana nu poate sta în faţa acestei ofensive. El se retrage din faţa rugăciunii, dar nu fugind. Satana e un luptător încăpăţânat şi îndârjit. EI apără cu îndârjire şi încăpăţânare fiecare petec de pă¬mânt ce l-a avut în inima noastră sau îl are în lume. Cu ajutorul rugăciunii, cu ajutorul Domnului Iisus, noi trebuie să cucerim pas cu pas pământul pierdut. De aceea zice Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat”. Rugăciunea trebuie să fie stăruitoare. | Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)

vindecarea-slabanogului_18_1Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav. | Continuare »

LA DUMINICA BOLNAVILOR

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 11 / 8 martie 1936, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Mc 2, 1-12).
În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor este o invitare cerească, ce trece prin toate Scripturile. Mântuitorul a ridicat atât de sus această invitare, încât S-a pus pe Sine Însuşi în chipul celor bolnavi şi năpăstuiţi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt 25, 43).
Răsplata cercetării bolnavilor mare este. Dar să ne gândim şi la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „A face milostenie mare lucru este şi de mântuinţă, dar mai mare este a scoate pe cineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea”.
A cerceta şi ajuta pe cel bolnav mare şi bun lucru este. Dar odată cu aceasta trebuie să cercetăm şi sufletul lui. Să cercetăm şi boala sufletului său. Căci boala şi încercarea vin tocmai ca o medicină cerească pentru sufletul nostru. Vin tocmai ca o solie cerească pentru trezirea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Când omul zburdă de sănătate şi bine, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa. Dar când soseşte boala şi suferinţa, situaţia se schimbă: pământul s-a muiat şi e gata să primească sămânţa. | Continuare »

TINERI! MĂRTURISIŢI PE FAŢA CREDINŢA VOASTRĂ

Ioan Marini

Creştinul adevărat este un om curajos şi plin de bărbăţie. Cineva a spus: „Dumnezeu nu are în armata Sa ostaşi fricoşi”. Creştinii cei dintâi care au mers la chinuri şi la moarte pentru credinţa lor în Domnul nu erau fricoşi. Cine se teme să măr­turisească ceea ce a spus Dumnezeu, acela n-a gustat încă din tăria Du­hului Sfânt şi nu ştie ce va să zică Crucea şi biruinţa.
Creştinii molâi şi necredincioşi nu aduc nici o cinste Stăpânului no­stru. Ce păcat că cei mai mulţi sunt tocmai astfel de oameni slabi şi ne­mernici, care nu cunosc nici măcar alfabetul creştin, necum să ştie citi şi mărturisi credinţa şi Evanghelia.
Dar voi, fraţilor, nu fiţi dintre aceştia. Ci mărturisiţi pe faţă cre­dinţa voastră şi nu vă ruşinaţi de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos (Rom 1, 16).
Chiar dacă va trebui să suferim din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să dăm înapoi, căci nu­mai cine va lupta până la sfârşit va fi mântuit (Mt 24, 13).
E mare lucru să suferi prigonire din pricina numelui lui Hristos. Ar trebui să socoteşti [aceasta] ca o cinste deo­sebită, să crezi şi să suferi pentru Numele Domnului.
În zilele noastre este nevoie să fim oameni hotărâţi. Este timpul ca cei cu adevărat credincioşi să iasă în faţă şi să spună: „Cred şi de aceea vorbesc”. Nu merită oare Domnul Iisus Hristos a­ceasta din partea noastră?
Dacă Lui nu I-a fost ruşine cu noi, nici nouă să nu ne fie ruşine cu El. | Continuare »

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

SĂ MERGEM DUPĂ HRISTOS

Evanghelia de duminică ne spune cum i-a ales Iisus pe învăţăceii Filip şi Natanael. I-a întâlnit în calea Sa şi le-a zis: „Veniţi după Mine” – şi ei au plecat îndată după El.
Să luăm aminte! Tot aşa ne cheamă Hristos şi pe noi: „Veniţi după Mine”. Dar mulţi n-aud această chemare, alţii nu o înţeleg şi, iarăşi, alţii pleacă după ea, dar nu stăruie înainte pe urmele lui Hristos. Luaţi aminte, creştinilor, că ne-am prea cufundat în vălmăşagul şi vârtejul afacerilor trecătoare şi ne-au prea copleşit valurile păcatelor şi ale plăcerilor pline de otravă şi de aceea n-auzim strigarea şi chemarea lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat”, zice Hristos” (Apoc 3, 20). Dar patimile şi păcatele fac larmă în casa sufletului nostru şi de aceea chemarea Lui nu se aude. Să ieşim din vârtejul afacerilor şi păcatelor şi să scoatem patimile din casa sufletului, ca să putem auzi chemarea Lui şi să putem pleca pe urmele Lui.
Dar să luăm aminte, căci nu-i lucru uşor să mergem după Hristos. A merge după Hristos înseamnă credinţa, tăria şi bărbăţia sufletească de a birui şi omorî toate păcatele şi ispitele ce ne ies în cale şi le întâlnim în cale. | Continuare »

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »