Datoria de a face binele e nemărginită

Datoria de a face binele e nemărginită

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii

„De faceţi bine celor ce vă fac bine, ce dar este vouă, că şi păcătoşii aceiaşi fac… Ci voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind“ (Luca 6, 33-35).

Fraţilor, noi toţi ne plângem că oamenii sunt răi, fiindcă avem deseori prilejul să vedem că mult mai multă silinţă se desfăşoară pentru facerea răului decât a binelui. Însuşi Sf. Apostol Ioan spune că lumea toată e cufundată în cel rău (Ioan 5, 19), iar Sf. Apostol Pavel de asemenea zice: „răul zace în mine“ (Romani 7, 21). Deci doi din cei mai temeinici stâlpi ai creştinătăţii recunosc că în lume sunt mai multe rele decât bune. De aici, se vede, urmează îndemnurile lor cele stăruitoare către creştini, de a se feri de rele şi a face cele bune.
Cu toate acestea, fraţilor, nu se poate minţi că în marea mulţime a răului, sunt şi câteva grăunţe bune; între zilele lungi de amărăciuni, se pot găsi şi câteva clipe de mulţumire. Ar fi şi de neînţeles ca în lumea aceasta toate să fie rele, odată ce ea e ieşită din mâna lui Dumnezeu care este bun. De aceia şi Sf. Apostol Ioan mărturiseşte că noi suntem dintr-un izvor bun, şi astfel fiind, din fire suntem protivnici către răul care se află în lume. Noi suntem de la Dumnezeu, spune el, iar lumea întreagă e cufundată în rău (I Ioan 5, 19). Din pricina aceasta, cu toate că vedem atâţia făptuitori ai răului în mijlocul nostru, în omenire s-au găsit totdeauna câţiva buni care au ţinut înaintea ochilor celorlalţi icoana câtorva gânduri bune şi a unor învăţături trebuincioase pentru viaţă. Astfel, de bine de rău, în mijlocul unei omeniri nedrepte, s-au grăit uneori şi cuvinte drepte, şi s-au grăit chiar atunci când cei ce le spuneau erau urâţi şi batjocoriţi.
De aici urmează că vreme multă în urmă, chiar înainte de venirea Domnului Hristos, în omenire tot s-au aflat câteva învăţături despre purtarea oamenilor, iar unele chiar foarte bune până azi. În adevăr, cinstirea părinţilor, oprirea furtului şi altele sunt lucruri vechi, pe care puţinii buni, care s-au aflat pe lume, totdeauna le-au spus şi le-au învăţat. | Continuare »

Despre ispită

Despre ispită

Predică la Naşterea Maicii Domnului

Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Iisus Sirah 2, 1).

Fraţilor, când soarele îşi arată discul său luminos în zarea galben-roşiatică, razele sale într-o clipă ajung până la tine şi-ţi răspândesc veselia în inimă. Dar el nu răsare pe neaşteptate, ci trimete vestitorul său, care încredinţează pe cel ce priveşte la Răsărit că soarele vine grăbit să lumineze şi să aurească culmile dealurilor şi vârfurile copacilor. Cine este însă acest vestitor al soarelui? cine ne spune că discul de foc vine să răspândească lumină şi căldură peste firea adormită?
Este îngânarea de lumină şi întunerec înainte de ivirea soarelui, este amestecătura de ceaţă uşoară şi fum subţire, care, îmbrăcată în veşmânt roşiatic, poartă numele de revărsatul zorilor. Ea ne vesteşte că soarele e gata să răsară.
Dar împreună cu firea, cu lumea aceasta văzută, fraţilor, pe care soarele o veseleşte, trăieşte şi o lume nevăzută: este lumea sufletelor noastre. Şi ea are soarele ei, care a trezit-o din adormirea păcatului. Păcatul lui Adam o vârâse în întunerec, în noapte neagră. A venit însă soarele cu lumină orbitoare, Hristos Domnul, alungând negura păcatului şi încălzind sufletele.
Soarele de pe bolta cerului ne bucură cu răsăritul său numai după o noapte de câteva ceasuri. Cu cât mai mare bucurie a trebuit să aducă soarele Hristos, când răsări după o noapte de mii de ani! Răsăritul acesta a fost băutura răcoritoare care a alinat inima, a mângâiat sufletul şi a udat gâtlejul ars şi uscat al omenirii. Pentru aceasta şi pe soarele Hristos noi creştinii îl numim soarele dreptăţii, căci el n-a venit numai să aducă lumină şi căldură, ci mai cu seamă, pace, dreptate, bine şi adevăr.
De aceia şi naşterea Mântuitorului noi o serbăm cu bucurie mare, ca răsăritul soarelui dreptăţii nesfârşite.
Dar după cum soarele din înaltul cerului este vestit că are să răsară de zorile dimineţii, tot aşa ne este vestit şi răsăritul soarelui dreptăţii. Şi după cum omul şi firea toată se bucură când văd zorile, vestitorul soarelui, tot aşa creştinul saltă de bucurie când vede zorile care-i vestesc venirea soarelui dreptăţii, Hristos. | Continuare »

Prin cunoaşterea lui Hristos, o nouă făptură

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 1)

– Isaia 53, 10; II Cor. 5, 16 –

Mântuirea vine prin cunoaşterea Domnului Hristos. Iată ce scrie la Isaia 53, 10-11: „Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi.(…) Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa.“

În rugăciunea Sa din urmă – ca Mare Preot Mijlocitor – Domnul Iisus spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Apostolul Petru afirmă acelaşi lucru atunci când scrie: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa“ (II Petru 1, 3).

Dând totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos
Apostolul Pavel este acela care a dat totul pentru a-L cunoaşte pe Hristos. Tot ce era pentru el cinste lumească, „toate lucrurile pământeşti“ le-a dat la o parte, socotindu-le ca un „gunoi“, ca să-L câştige pe Hristos. El a fost acel om înţelept care, aflând ogorul ce avea ascunsă într-însul comoara, a vândut totul şi, mergând, a cumpărat ţarina unde era îngropat mărgăritarul (comoara de preţ) (Matei 13, 44-46). | Continuare »

Despre rugăciune

Despre rugăciune

Predică la Duminica a X-a după Rusalii

Mare grijă a purtat totdeauna sfânta noastră Biserică de a pune înaintea fiilor săi învăţăturile frumoase şi mântuitoare. Cine a fost cu luare-aminte la slujba Domnului poate zice că a fost drept către suflet ca şi către trupul său. Într-adevăr, trupul omului are nevoie de hrană în tot timpul. Dar şi sufletul are nevoie de hrană; a-l lipsi de dânsa, nu înseamnă oare a fi nedrept? Pentru aceasta este de tot folosul ca, împreună cu trupul, să hrănim şi sufletul. Aceasta făcând, lucrăm spre binele şi mântuirea noastră.
Un îmbelşugat izvor pentru hrana sufletului este Sfânta Evanghelie. Cu multă înţelepciune mama noastră a tuturor, care este Biserica, la fiecare slujbă dumnezeiască ne citeşte dintr-însa câte o bucată plină de nepreţuite învăţături. Iar noi datori suntem să ne pătrundem sufletul de dânsele, ca şi albina care niciodată nu se întoarce deşartă, ci încărcată cu mierea cea dulce culeasă din flori.
Şi în Sfânta Evanghelie de astăzi multe lucruri sunt de învăţat. Ca omul harnic, fraţilor, să ne punem la lucru, să scoatem învăţătura cea bună, s-o întoarcem pe toate feţele, ca nimic să nu ne fie străin.
Ce ne spune cuvântul Domnului prin Sfânta Evanghelie de azi – un om a venit la Mântuitorul şi, căzându-i în genunchi, s-a rugat să mântuie pe fiul său, că de multe ori cade în foc şi în apă.
Ce era acesta? — Fără îndoială un lunatec. Se scula, umbla nopţile şi, unde se trezea, acolo cădea. Tatăl acestui lunatec, care ruga pe Mântuitorul pentru vindecarea fiului său, îi spune: L-am adus la Apostolii tăi, şi n-au putut să-l vindece. Domnul Hristos însă numai decât l-a vindecat, iar Apostolii, minunaţi, îl întrebară că de ce n-au putut face şi ei aşa?
Atunci Mântuitorul le spune: fiindcă n-aţi avut credinţă, iar această boală nu se vindecă decât prin post şi rugăciune.
Aţi auzit, fraţilor? Post şi rugăciune! Mari şi sfinte vorbe! Pentru fiecare trebuie o cuvântare întreagă ca să te adânceşti într-însele. De aceia să stăm de vorbă azi numai despre una dintr-însele, şi anume despre rugăciune. | Continuare »

PENTRU SUFLET

PENTRU SUFLET

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre. | Continuare »

Datoriile părinţilor către copii

Datoriile părinţilor către copii

Predică la Duminica IV după Rusalii

Voi, părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri spre mânie, ci creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului (Efeseni 6, 4).

I
Fraţilor, când legea Domnului nostru Iisus Hristos a pus femeia pe o treaptă de cinste, pe care n-o mai avusese până atunci, a făcut o faptă de cea mai mare dreptate. Dar odată ce a dăruit-o cu cinste, odată ce legătura dintre bărbat şi femeie a sfinţit-o, trebuia să meargă mai departe.
Când unirea bărbatului cu femeia este deplină? – Fără îndoială că atunci când e încununată de copii. Apoi, fraţilor, dacă legea noastră creştinească a ridicat din ruşine femeia, sfinţind legătura ei cu bărbatul, tot aşa a chezăşuit şi pentru copil o stare de cinste, ca unul ce are să ajungă om deplin. Învăţătura creştină cere ca omul să fie înfrumuseţat cu toate podoabele sufletului.
Dar înţelegeţi bine că nu poate să ajungă aşa când va fi om mare, dacă din copilărie nu-l vom învăţa şi nu-i vom sădi în suflet gândurile bune şi de folos. Dar asupra cui cade această datorie decât asupra părinţilor? Ei au însărcinare de la Dumnezeu pentru buna creştere a fiilor. Aceasta ne-o spune şi Sf. Apostol Pavel: Creşteţi-i în învăţătura şi îndreptarea Domnului. Din nefericire, deseori părinţii lasă pe fiii lor să ajungă nedrepţi, înşelători, şi pe urmă încep să se mire zicând, că de unde oare au înhăţat atâtea răutăţi? Aceasta este însă vorbă uşoară, pentru că datoria lor era să apuce înainte, să nu deschidă copiii ochii spre cele rele, sau, când îi vor deschide, ei să fie dinainte îndrumaţi spre cele bune.
Dar cât de puţini sunt acei care socotesc aceasta ca o datorie! Cei mai mulţi nu se îngrijesc decât să aibă copii, – încolo… ce-o da Dumnezeu! Dar lucrul acesta nu e deloc înţelept, fiindcă aici nu e vorba să ai copii mulţi, ci acei câţi îi ai, să-ţi fie buni. Ce folos vei avea de la mulţi şi răi? N-ai să doreşti mai degrabă să fie puţini şi buni? Se înţelege că mai mare merit este să ai mulţi şi buni, dar lucrul înţelept este să-i ai întâi buni şi apoi mulţi.
Ceia ce Biserica noastră ne învaţă despre creşterea copiilor e de aşa mare însemnătate, încât trebuie să ne adâncim tot mai mult într-însa, mai cu seamă că sunt mulţi care nu prea o bagă în seamă. | Continuare »

O ANIVERSARE: 19 VEACURI DE LA CONVERTIREA AP. PAVEL

O ANIVERSARE: 19 VEACURI DE LA CONVERTIREA AP. PAVEL

«Isus Biruitorul 27 / 28 iunie 1936, p. 1
Prin toate adunările Oastei să prăznuim şi noi această aniversare

Anul acesta se împlinesc 19 veacuri de la convertirea marelui Apostol Pavel. Această aniversare a fost prăznuită cu mari serbări prin Apusul Europei. În Italia, la Milano, s-a rânduit şi o „săptămână paulină”, în care s-a scris şi s-a vorbit despre viaţa şi lupta marelui apostol.
Se împlinesc 19 veacuri de când Saul s-a întâlnit cu Domnul Iisus pe drumul Damascului – şi din această întâlnire a ieşit Pavel, marele vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit.
Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles atât de adânc pe Iisus cel Răstignit şi nimeni nu L-a predicat cu atâta putere ca Ap. Pavel. Şi nimeni nu L-a apărat cu atâta îndârjire ca el.
Până la sfârşitul veacurilor, Ap. Pavel va sta de strajă pentru Iisus cel Răstignit. Până la sfârşitul veacurilor va striga [la] „fraţii” şi „surorile” lui să nu se mai întoarcă la acele „începuturi sărăcăcioase”, după ce L-au aflat pe Iisus cel Răstignit… să nu se mai întoarcă la „literă”, după ce au aflat „duhul”. Până la sfârşit va striga Ap. Pavel după „litera legii”, arătându-L mereu pe Iisus cel Răstignit tuturor neamurilor şi tuturor sufletelor pierdute.
Să prăznuim şi noi, ostaşii Domnului, această aniversare. Căci, cum spuneam şi anul trecut – şi cum scriem şi la pag. 7 – de la Apostolul Pavel avem duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, lupta şi jertfa pentru cauza lui Iisus cel Răstignit. El ne-a pornit prin sate şi oraşe să-L vestim pe Domnul. El este sfântul şi apostolul Oastei şi al ostaşilor care cutreieră azi satele şi oraşele cu vestirea lui Iisus cel Răstignit. Oastea Domnului nu este altceva, decât întoarcerea noastră la traiul simplu şi plin de dragoste al „fraţilor” şi „surorilor” din Epistolele Ap. Pavel. Fiecare ostaş trebuie să fie unul din fraţii şi surorile Ap. Pavel. Şi fiecare adunare a Oastei să fie câte un mic „Efes”, „Corint”, „Roma” etc. | Continuare »

Duhul Sfânt şi Biserica

Preot Iosif TRIFA, «DUHUL SFÂNT»

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt i-a căutat mai întâi pe apostoli, a căutat casa unde erau adunaţi apostolii. „Iar când a sosit ziua Cincizecimii, a venit din cer, fără de veste, un vuiet, ca de vijelie ce trece, şi a umplut toată casa unde erau adunaţi ei [apostolii] şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt” (Fapte 2, 1-4). Aceasta era investire cu dar de Sus a apostolilor, ca să poată împlini porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!…”
După ce s-au umplut de Duh Sfânt, apostolii au ieşit în faţa mulţimii şi au început să predice mântuirea. Duhul Sfânt a început a lucra şi în sufletul mulţimii. „După ce au auzit cuvintele, [oamenii] au rămas străpunşi la inimă”. Duhul Sfânt a ales pe cei credincioşi, i-a făcut „una” şi S-a revărsat peste ei. „Şi cei care au primit propovăduirea stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugă­ciuni (…) şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică şi, frângând prin case pâinea, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii” (Fapte 2, 42; 46). „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi…” (cf. Fapte 4, 32-33).

„Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet; un mare har era peste toţi” – aici a luat fiinţă cea dintâi Biserică a lui Hristos. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a strâns la un loc, în jurul apostolilor, pe cei care crezuseră în Iisus Hristos şi S-a revărsat peste ei, făcând „una sufletul şi inima lor”. Duhul Sfânt a întemeiat cea dintâi Biserică a lui Hristos şi El a organizat-o.
Biserica este lucrarea Duhului Sfânt. „Din temelie până în vârful Crucii – zice un Sf. Părinte – Biserica este lucrarea Duhului Sfânt”. În acest înţeles zice Sf. Părinte Irineu: „Unde este Biserică, acolo este şi Duhul Sfânt; şi unde este Duhul Sfânt, acolo se află Biserica şi toate darurile”. „Biserica – zice Feri­citul Augustin – este casa şi cetatea Duhului Sfânt. | Continuare »

Crucea surorilor noastre

Traian DORZ, Scumpele noastre surori – cap. 4

cruce cu floriÎn toată ţara noastră, ca în întreaga lume creştină, există frumosul şi evlaviosul obicei de a se aşeza flori în jurul Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Este, în obiceiul acesta, nu numai recunoaşterea evlavioasă a sufletelor ajutate şi binecuvântate de Dra¬gostea Iertătoare şi plină de bunătate a Mântuitorului şi nu numai o dorinţă de a participa cu o rază de bucurie şi de mângâiere la Crucea Mântuitorului, la suferinţa lui Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre, ci este şi un tainic simbol al vieţii surorilor noastre. Al vieţii acelor suflete, cărora li se cere mereu o jertfă tăcută, răbdătoare şi plină de iubire pentru alţii.
De două ori pe an, primăvara şi toamna, mâinile evlavioase ale surorilor noastre acoperă crucile de prin biserici, de prin cimitire sau de pe la răspântiile drumurilor cu cununi de flori…
Ce minunate sunt florile tinere şi vesele ale primăverii, trandafirii albi, roşii, galbeni, împletiţi cunună şi aşezaţi peste Crucea însângerată a Dragostei, prin care Dumnezeu a răscumpărat lumea!
O vreme, nici nu se mai vede crucea, de parcă nici n-ar fi acolo o cruce. Se văd numai trandafirii veseli, fericiţi şi mulţi, de parcă ar fi numai flori acolo.
Dar vremea aceasta nu ţine prea mult…
Curând vine dogoarea soarelui arzător…
loviturile ploilor repezi
şi ale grindinei nemiloase.
Vin frământările vânturilor şi furtunilor necruţătoare.
Soarele usucă trandafirii. Grindina îi rupe. Vântul le zboară florile.
Iar în jurul crucii rămân numai spinii.
Şi numai singurătatea dureroasă şi amară.
Atunci nu se mai vede nici o floare, de parcă nici n-ar fi fost vreodată flori acolo. | Continuare »

CHEMĂRILE FEMEILOR

CHEMĂRILE FEMEILOR

Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »