Comori Nemuritoare

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți.

Te îmbrățișez întru Hristos, iubită Românie, preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici și iubit popor ortodox, în aceste vremuri „ale durerii” și „ale zdrobirii sufletești” atât de tulburătoare pentru Sfânta noastră Ortodoxie. Mai întâi de toate aș vrea să mulțumesc tuturor celor ce mai doresc să facă ceva pentru Sfânta noastră Credință Ortodoxă singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Aceasta este Biserica, ce nici porțile iadului nu o vor sfărâma și al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Alte biserici nu mai recunoaștem, pentru că sunt rupturi și erezii, grupări drăcești, care de-a lungul vremurilor au luptat și luptă împotriva adevăratei credințe și împotriva lui Dumnezeu, ca să atragă cât mai mult popor spre pierzare și spre iad.

Dragi ortodocși, dacă vom pierde curăția Sfintei Ortodoxii, noi îl vom pierde pe Sfântul Duh, care este în Biserica noastră, iar asta înseamnă că vom pieri.

De la începutul veacurilor au fost lupte și loviri contra Bisericii adevărate a lui Hristos. De mii de ani s-au străduit să dărâme Biserica Lui, dar a rămas nevătămată, pentru că Hristos a fost, este și va fi Conducătorul Ei, având oameni Sfinți ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care au stat de strajă și au păstrat Dogmele, Canoanele și Sfânta Tradiție a credinței noastre ortodoxe. Însă astăzi stăm în fața unui mare pericol de a deveni vânzători și trădători de Dumnezeu și Adevăr. De aceea vă spunem cu durere în suflet, că a venit vremea mărturisirii de a apăra Sfântul Adevăr a scumpei noastre Ortodoxii. | Continuare »

ZIUA ÎNVIERII – Traian Dorz

Din iubire de oameni – Vlad Gheorghiu

CĂMĂŞUŢA DE PAŞTI – Traian Dorz

Cântări de Înviere – Corala Belcanto

MIELUL DE PAŞTI – Preot IOSIF TRIFA

VIN PAŞTILE – Traian Dorz

Ciorba de miel – Vlad Gheorghiu

Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea – Părintele Iosif Trifa

Învierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor – Sf. IOAN GURĂ DE AUR

O ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE ÎNVIERE – Preot IOSIF TRIFA

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ – Traian Dorz

Hristos a înviat! – de Vasile Militaru

MORMÂNTUL ŞI ÎNVIEREA –  Traian Dorz

Slavă, slavă –  Vlad Gheorghiu

Evanghelia despre biruinţă asupra morţii – Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor)

Blândeţea e primul semn al celor care au ales calea lui Dumnezeu şi au căpătat moştenirea Lui, după cum este scris: Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul (desigur, pământul cel nou, căci pe acesta vechi îl moştenesc acum cei violenţi).
Blândeţea este semnul celei mai mari bucurii în Hristos, fiindcă ea este însuşirea cea mai frumoasă pe care Însuşi Domnul Iisus ne-a poruncit s-o avem, învăţând-o de la El, când a zis: Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima (Mt 11, 29).
În acest loc al Cuvântului Sfânt, blândeţea şi smerenia ni-s înfăţişate ca primele două spiţe, frumoase şi tari, din roata mântuirii noastre. Ele sunt cele dintâi, dar nu sunt numai ele. Ci la numărul lor se mai adaugă şi celelalte sfinte şi frumoase virtuţi, surorile lor, care toate ies din Butucul cel Tare al Vieţii noastre, care este Hristos.
Şi, după cum sunt mai multe spiţe, dar numai un singur butuc, tot aşa sunt mai multe virtuţi care ţin viaţa unui credincios, dar este numai Unul Singur în Care se ţin toate acestea, şi Acela este Hristos, Viaţa noastră, după cum este scris: În El era viaţa (In 1, 4). Şi în altă parte: Eu sunt Învierea şi Viaţa (In 11, 25).
Şi, după cum sunt mai multe mlădiţe, dar este numai o singură viţă din care ies toate şi prin care îşi primesc toate rodul lor, tot aşa sunt mai multe daruri, dar este Unul, Singurul şi Acelaşi, Duhul Sfânt din Care ies şi din Care rodesc toate aceste daruri, aşa cum este de asemenea scris: Sunt felurite daruri, dar este Acelaşi Duh (I Cor 12, 4). | Continuare »

Mulţumim lui Dumnezeu pentru această minunată şi binecuvântată seară şi noapte petrecută aici împreună. Şi noi, cei bătrâni, dacă am fost printre voi, ne simţim parcă şi noi tineri. Şi mulţumim lui Dumnezeu că se împlineşte într-adevăr în viaţa noastră Cuvântul Său din Psalmi: „…întinereşte ca vulturul”.
Dumnezeu ne dă nouă puterea de a întineri mereu. Că seva care curge prin trupul nostru vine din rădăcina cea puternică a Buciumului Vieţii, care este Iisus.
Într-adevăr, în Hristos nimeni nu este bătrân. Fără Hristos, vezi atât de mulţi tineri care deja sunt îmbătrâniţi. Oameni epuizaţi, oameni storşi, care nu mai au nici un fel de scop în viaţa lor. Trăiesc ca un animal, ba poate că şi mai rău.
Ce sens veşnic şi fericit a dat vieţii noastre cunoaşterea lui Hristos! Fiţi fericiţi că-L cunoaşteţi pe Domnul! Devotaţi-vă Lui cu toată puterea şi nu umblaţi după El şchiopătând şi tânjind.
Alipiţi-vă de Domnul, faceţi acel contact divin cu El, cum face becul cu uzina, ca să capete putere de iluminat şi de încălzit.
Alipiţi-vă de Hristos şi staţi uniţi cu El, pentru că El v-a dat vieţii cel mai înalt şi mai strălucit sens. Toate trebuinţele noastre, chiar şi cele trupeşti, se împlinesc deplin în Hristos când noi suntem total devotaţi şi hotărâţi pentru El… | Continuare »

Ioan MARINI

 Cea mai mare fericire pentru o familie este să-L aibă pe Hristos. Dar nu numai pe un timp oarecare, ci pentru totdeauna, ca Stăpân, Cârmuitor, Domn şi Mântuitor. Ce minunat! Hristos în familie. Nu există nici o casă, nici o colibă, nici un bordei, oricât de sărăcăcioase ar fi ele, unde Hristos să nu poată intra. Fiindcă El nu se uită la înfăţişarea dinafară a casei, ci la inima cere-I deschide. Şi, dacă El este bucuros să intre în coliba inimii noastre, tot aşa El vrea să intre şi să rămână şi în casa noastră, în familia noastră, pentru a ne face cel mai mare bine ce ni s-ar putea face: să ne facă pe toţi fericiţi.
Sunt atâtea familii unde, mai înainte, certurile, neînţelegerile, sudalmele şi răutăţile se ţineau lanţ. Case unde se trăia ca-n iad. Când au primit însă pe Hristos, totul s-a schimbat. Pacea, bucuria, bunăînţelegerea, răbdarea, îngăduinţa au luat locul celorlalte.
Ce fericire ca Însuşi Dumnezeu să locuiască într-o familie! Dacă Hristos e la cârmă, noi ne vom afla în siguranţă şi pace în orice vreme. Cu El împreună, marea vieţii va fi trecută cu bine.
Hristos în familie!
Gândindu-te la acest lucru, amintirile ni se duc la casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria, din Betania. Ne gândim la prima zi când Mântuitorul a trecut pragul casei lor, a vorbit cu ei, le-a împărtăşit gândurile inimii Lui şi le-a dăruit dragostea Lui, iar ei, la rândul lor, le-a dat-o pe a lor.
Astfel, din prima zi ei L-au cunoscut. L-au iubit şi le-a rămas prieten al casei şi al vieţii lor întregi… De acum, casa lor era pururi deschisă pentru El. Îl aveau la inimă, Îl iubeau. Şi aveau de ce. De când L-au cunoscut, viaţa lor a fost binecuvântată în chip deosebit. Când au avut o întristare, El i-a mângâiat; bucuria El le-a sfinţit-o; urâtul şi plictiseala au plecat de când El le-a trecut pragul. Bucuria lor cea mai mare era să-L aibă pe El în casa lor, să-L privească, să-I asculte cuvântul. Maria, mai ales, când venea Domnul, ştia să lase totul şi să-I asculte cuvintele pline de har. Şi ascultarea ei a rămas ca o pildă veşnică pentru toţi cei credincioşi. „Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Lc 10, 42).
Dar durerea nu i-a cruţat nici pe aceşti copilaşi credincioşi, pe această familie a Domnului. Aici, pe pământ, şi El a avut din belşug parte de durere, suferinţă şi necaz. Iar moartea Lui a fost cea mai grea şi mai dureroasă din toate câte au putut fi vreodată. De aceea, cei credincioşi nu se lasă a fi biruiţi de întristare, când paharul durerii le atinge buzele. | Continuare »

Părintele Arsenie Boca

Lepra este o boală molipsitoare a Orientului, a cărei cauză medicina nu o cunoaşte nici până astăzi. Deci nici leacul. Leprosul putrezeşte de viu, ani îndelungaţi.
Lepra e una din cele mai grele sentinţe de moarte. E o pedeapsă biblică.
De aci putem avea ceva explicaţii. Astfel, au fost pedepsiţi: Miriam, sora lui Moise, de-a dreptul de Dumnezeu, pentru că încolţise invidia în inima ei, precum că numai cu Moise vorbeşte Dumnezeu? Pentru cârtirea ei „Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada“. Şapte zile a fost scoasă din tabără (Numeri 12, 14).
Neeman Sirianul, generalul comandant al armatei regelui Siriei, lepros şi el, auzise, prin servitoarea nevestei sale, o evreică, de proorocul din Samaria, Elisei, ucenicul lui Ilie, că acesta l-ar putea tămădui. Când a venit sirianul, Elisei i-a trimis ucenicul să-i spună să se scalde de şapte ori în Iordan şi-i va trece. S-a răscolit însă mândria sirianului că nu i-a ieşit Elisei personal înainte, şi a plecat mânios. L-au înduplecat slugile, ca totuşi să asculte sfatul proorocului. S-a smerit din trufia lui, s-a scăldat în Iordan şi i-a trecut, întorcându-se cu daruri, e refuzat de prooroc.
Încolţeşte însă lăcomia în sufletul lui Ghiezi, ucenicul proorocului, şi se ia după sirian şi ajungându-1 îi cere haine şi bani, cât abia să ducă cu doi măgari. Sirianul îi dă darurile cerute. Ghiezi ajuns acasă minte că n-a fost nicăirea. Inima proorocului îl însoţise toată vremea şi ştia ce-a făcut. Drept aceea îi dă pedeapsa: „Lepra lui Neeman să se lipească de tine şi de urmaşii tăi în veci! Şi a ieşit Ghiezi de la Elisei, alb de lepră, ca zăpada“ (IV Regi 5, 27). | Continuare »

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI – Părintele Constantin Galeriu

Iar neamul Lui cine îl va spune? – Părintele Sofian Boghiu

Prin credinţă… prin credinţă – Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul zilei

Cristina Maria Niţă

Ce se-aude pe-serat
Luna când răsare,
Pe la geamul îngheţat
Cine cîntă oare?
Călători cu gândul bun,
Bat din poată-n poartă,
Ne colindă și ne spun
Vestea așteptată.

Linui lin, crenguţă dalbă,
Hristos Domnul să vă aibă
Tot în sânu-i larg şi cald
Dalbă cetină de brad.

Că în grajd străin născut
Fără scutecele,
Iisus leagăn s-a făcut
Mântuirii mele.
Sub al nopţii cer senin
Alte voci răsună,
Slujitorii ieslei vin,
Vin cu voie bună.

Înălțând de pe pământ
Imn de sărbătoare,
Fac, în inimi, cerul sfânt
Slava să-şi coboare.
Şi departe până-n zori
Glasuri dulci răsună
Magi, şi îngeri, şi păstori
Cântă împreună.

Astfel anul 1951 se prefăcu în 1952 fără ca necazurile să scadă. Deşi măsurile de prigoană şi nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleaşi locuri pentru toată ţara şi pentru toată Biserica, totuşi aceste măsuri nu se aplicau peste tot cu aceeaşi necruţare. Dar în cele mai multe părţi răutatea unor preoţi care îi dădeau pe fraţi pe mâna autorităţilor şi apoi ura acestor autorităţi împotriva fraţilor au întrecut orice măsură…
Din mijlocul adunării, fraţii lucrători erau luaţi şi bătuţi de miliţie, apoi trimişi în judecată şi condamnaţi. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare fără pereche. Iată, ca un exemplu, cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina:
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil. În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…
De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofiţerul care l-a bătut. Era fiul unuia de altă credinţă şi tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru din cauză că nu-i putea ademeni cultul aceluia pe fraţii noştri. Nu mult după aceea chinuitorul fratelui a fost găsit mort. Se împuşcase singur pentru nişte alte păcate. Sau chiar pentru acesta – Dumnezeu ştie.

Traian Dorz, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
deolaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii
să fiţi în totul una!

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
preadulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta
mereu fără-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz