Părintelui Iosif
Ce doliu greu deodată s-a lăsat…
Părinte, azi, Sibiu-a stins lumina!
Şi pare peste tot, numai neghina
că iese, ca s-acopere puţina
credinţă câtă, poate, s-a păstrat.
Sunt tot mai multe tobele ce bat
şi flamuri ţi se nalţă pân’ la soare,
şi numele ţi-l strigă-n sărbătoare.
Dar nu se-ntreabă cât de mult te doare
că rostul sfânt al Oastei au strâmbat.
Se folosesc de-al tău cuvânt curat –
la hula lor punându-l chezăşie,
dar le va fi aceasta mărturie
când fi-va socoteală să-ţi dea ţie
de steagul pângărit şi sfâşiat.
Se strâng mulţimi puhoi la crucea ta
şi se întrec să-ţi cânte osanale,
dar surlele întorc ecou de jale
că n-au urmat învăţăturii tale,
ci s-au lăsat târâţi pe-o cale rea.
Şi-oricâte, biruinţele, s-or vrea:
tot ceru-a plâns cu lacrime de ploaie
şi nu-i nimica inima s-o-nmoaie
când stă-mpietrită, laşă şi greoaie
şi Duhul Sfânt nu-şi află loc în ea.
Cu cât mai multe flori sunt pe mormânt,
tu… tot mai singurel rămâi sub glie.
şi noi, adeseori asemeni ţie,
ne-adăpostim de-a veacului urgie
sub al Oştirii unic legământ.
Deşi însinguraţi, dorim ca-ntâi,
cu toţi pe care-i doare-această stare,
din moştenirea ta nemuritoare,
să creştem iar, în lacrimi şi-n cântare,
o floare – ca să-ţi punem căpătâi.
Şi iarăşi praznic de Rusalii drag
să ne-nflorească-n suflet armonia
şi-n toţi să cânte – una – părtăşia.
ca să se poată-ncepe cununia
trecând de mână-al cerurilor prag.
Lidia HAmza, 15 iunie 2008
Nu-i Crucea mit
