b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

„V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării şi a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?”

… De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Şi tot aşa, dacă nu este Hristos temelia vieţii şi a credinţei, şi a speranţei, şi a iubirii care trebuie să fie între cei doi soţi, care să-i călăuzească şi să-i ducă cu înţelepciune şi curăţie la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Şi nu se păzesc în înfrânare, în curăţie şi evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniţi de firea pământească şi de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântaţi şi nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi necredincioşi, atunci copiii voştri sunt necuraţi”.
Copiii voştri sunt curaţi numai când voi sunteţi sfinţiţi. Când voi trăiţi în curăţie, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect faţă de zilele de rugăciune. În respect faţă de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântaţi, viaţa voastră este sfântă, curată şi înfrânată. Şi copiii voştri sunt sfinţi.
Şi creşterea lor e sfântă. Şi atunci copiii sunt binecuvântaţi şi cresc spre fericirea părinţilor şi spre slava lui Dumnezeu, şi spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este aşa de la începutul conceperii lor, copiii aceştia vor fi necuraţi. Necuraţi vor trăi. Necuraţi vor vorbi. Necuraţi se vor purta. Necuraţi vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei şi spre pierzarea veşnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puţine dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puţini dintre tinerii care se căsătoresc ştiu acest lucru. De aceea foarte puţine dintre familiile care se întemeiază şi care au copii îi nasc şi îi cresc copii binecuvântaţi, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor şi spre mântuirea altora.
Şi prea mulţi sunt acei care, neştiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire şi în primul rând inima şi viaţa părinţilor care i-au crescut. Spre ruşinea casei care i-a crescut şi spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viaţă.
Dragii noştri! Se spun aşa de puţin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbeşte despre ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi El ne învaţă că noi trebuie să ştim aceste lucruri şi să învăţăm pe copiii noştri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinţilor, învăţaţi pe copiii voştri, creşteţi-i în frica şi-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenaţi să spuneţi adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinţii şi să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama… Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună…”. | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA

… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

„Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”.

… Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif…
Am fost lângă el în cele din urmă ceasuri.
Mi-aduc şi astăzi aminte despre nişte adevăruri pe care mi le-a spus şi pe care le-am mai însemnat undeva.
A zis: „Dumnezeu a trimis Lucrarea Oastei Domnului la poporul nostru, pentru salvarea şi mântuirea lui. Ce salt minunat ar fi făcut poporul nostru de la starea de barbarie în care îl aduseseră stăpânirile străine, până la statura înaltă a unui popor demn, civilizat, cult, nobil, credincios, dacă ar fi primit Lucrarea Oastei Domnului!”.
Dar atunci, conducătorii de atunci ai poporului au lepădat aceasta Lucrare şi au prigonit-o. Şi a spus profetul sfânt: „Dumnezeu poate să pedepsească poporul neascultării din pricina celor care n-au primit Cuvântul Său”. Încercările prin care am trecut poate au fost ceva din ceea ce a spus Părintele Iosif în noaptea de 12 februarie 1938.

Şi a mai spus: „Dumnezeu a trimis Lucrarea aceasta la Biserica noastră, dar conducătorii Bisericii noastre n-au primit-o şi au prigonit-o şi, iată, pe mine m-au dat afară… pentru învăţătura pe care am adus-o despre renaşterea spirituală şi pentru trăirea vie a credinţei strămoşilor noştri în Biserica noastră.
Iar Dumnezeu poate să pedepsească şi Biserica noastră cu venirea altor credinţe, străine, din pricină că n-au primit darul lui Dumnezeu care era această Lucrare trimisă special pentru reînviorarea şi renaşterea spirituală a membrilor Bisericii”.

Şi a mai spus un cuvânt: „Dacă va veni vremea când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, când şi conducătorii ostaşilor se vor lepăda de Lucrarea Oastei şi de Duhul ei, Dumnezeu poate să-i pedepsească cu venirea altor încredinţări, străine; să se ridice din mijlocul lor învăţători străini şi să-i dezbine pe unii împotriva altora, pentru că este scris: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor», adică înaintea celor care nu ştiu să preţuiască aceste mărgăritare”. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”. | Continuare »

Fragment dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz de la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986

(…) Să ne micşorăm până la dimensiunea smereniei adevărate şi totale, pentru că aceasta este cea mai mare înălţime pe care o poate atinge un om al lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că a fost cel mai mare pentru că el, într-adevăr, s-a făcut pe sine cel mai mic. Nici unul nu este mai mare decât Ioan. Nici unul n-a fost mai mare şi niciodată n-a fost el mai mare ca atunci când a spus: „Eu nu sunt nimic. Sunt un glas care strigă în pustiu. Un glas fără ecou, fără rezonanţă, fără putere. Un glas care nu înseamnă nimic”. Şi Dumnezeu a făcut ca glasul acesta, care el însuşi s-a micşorat atât de mult, să fie mai puternic decât oricare altul. Nimeni n-a vorbit aşa despre Mântuitorul cum a vorbit Ioan.
În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, doi mari oameni strălucesc: unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Domnului Iisus: Nicodim şi Ioan Botezătorul. Şi despre unul, şi despre celălalt, Mântuitorul a vorbit aşa de frumos. Lui Nicodim i-a descoperit acel mare şi unic, şi divin Adevăr, care este temelia mântuirii: naşterea din nou. Despre Ioan a spus nişte lucruri extraordinar de frumoase. Şi Ioan [Botezătorul], în finalul capitolului 3 din Evanghelia după Ioan, a spus nişte lucruri care l-au aşezat pentru totdeauna înaintea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos. Ce frumos spune Ioan în aceste zece versete despre Hristos! Să recitim mereu aceste lucruri, pentru ca să înţelegem ce mare valoare a avut acest om care s-a smerit pe sine însuşi mai mult ca oricare altul. De aceea Mântuitorul l-a apreciat aşa de mult şi l-a socotit prietenul Său, cum şi el a zis: „Eu sunt prietenul Mirelui”. Ce minunat prieten a fost el pentru Iisus! Cred că au copilărit împreună mulţi ani. Mamele lor s-au iubit atât de mult şi au fost atât de apropiate una de alta! Tot aşa au fost şi ei şi au rămas nedespărţiţi până la sfârşit. Pentru că s-a smerit, Dumnezeu l-a învrednicit de o slavă atât de mare!
Să urmăm şi noi exemplul lui şi să ne smerim, căci, în Lucrarea lui Dumnezeu, calea spre cea mai înaltă slavă este coborârea spre cea mai adâncă smerenie. „Celor smeriţi le dă har”, a spus Domnul. Şi Mântuitorul a zis El Însuşi, cu buzele Lui sfinte: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Eu… ce pot să spun, nu numai despre anul care a trecut şi despre viaţa care a trecut? Le închei pe amândouă cu o mulţumire adâncă, în această zi binecuvântată, către Dumnezeu. Şi pentru iarna prin care am trecut. [Iar pentru cea prin] care mă pregătesc să plec, îmi încredinţez viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca această zi să însemne o zi de mare mulţumire către Domnul pentru anul care a trecut. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

„Toţi acei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?» Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc 1, 66).

…am ales acest verset, ca în legătură cu acesta să ne gândim. Versetul acesta s-a amintit cu prilejul naşterii unui copil şi este vorba despre Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre toţi proorocii. La naşterea lui s-au spus aceste cuvinte…

Slăvit să fie Domnul!
Dorim şi de această dată, dorim şi cu acest prilej binecuvântat, înalt şi sfânt, mai întâi de toate, să înălţăm un nume – Numele Iisus. Că nu este altul ca şi El. Au fost pe pământul acesta, de-a lungul veacurilor, multe nume cunoscute de mulţi. Şi s-a vorbit o vreme despre aceste nume – şi pe urmă s-au şters şi s au dus în uitare. Dar Numele Acesta este mai presus de orice nume.
Despre El au mărturisit toţi proorocii. Şi despre Numele Acesta dorim şi noi, cu fiecare întâlnirea a noastră, dorim să vorbim despre El, dorim să înălţăm acest Nume Scump. Căci prin Numele Lui suntem şi noi înfrăţiţi.
Prin Numele Lui v-am văzut feţele prima dată. Numele Lui ne leagă şi ne strânge laolaltă. Să nu ne mai despărţim atunci când ne întâlnim. Ce a fost frumos în adunările voastre, în întâlnirile voastre frăţeşti? Ce a fost aşa de dulce? Ce a fost oare? Că v-aţi întâlnit şi v-aţi despărţit cu lacrimi, de abia v-aţi îmbrăţişat şi de-abia aţi putut să vă smulgeţi unii de la alţii… Ce ne ţinea? Ce ne lega? Era Numele lui Iisus!
Mulţi dintre cei care L-au cunoscut şi L-au iubit au putut să spună: „Doamne, nu ne lăsa fără El întâlnirile noastre, adunările noastre, rugăciunile noastre, familiile noastre! Mai bine să rămână lumea fără soare decât să rămânem fără Iisus”.
Că dacă Iisus va fi cu noi, ne va fi de-ajuns. Cineva a spus odată: „Doamne, cu Tine şi-n iad m-aş simţi atât de fericit… Dar fără de Tine, Doamne, nu mă lăsa nici în rai”. Pentru că raiul n-ar mai fi rai acolo de unde ar lipsi Iisus, de unde ar lipsi Dumnezeu.
Numele Acesta care a coborât cel mai jos, dar a şi fost înălţat cel mai sus… Orice genunchi să se plece Lui şi orice limbă să mărturisească despre El. | Continuare »

cu o binecuvântare nouă de la Domnul şi Dumnezeul nostru pentru El şi pentru Lucrarea Lui.
Binefacerile acestor întâlniri vor fi mari. Roadele lor vor fi din ce în ce mai minunate – veţi vedea!
Hristos e Mare, Evanghelia Lui este strălucită, ţara noastră este întinsă şi cea mai mare nevoie a ţării noastre astăzi este nevoia de Hristos. Noi suntem mulţi. Şi tinerii noştri cu toţii au, fiecare, câte un dar ori mai multe. Aici suntem adunaţi numai suflete talentate. Fiecare are de la Dumnezeu unul sau mai mulţi talanţi. Unii şi-au descoperit darul pe care îl au de la Domnul şi au început să lucreze frumos cu el, înflăcărându-şi-l precum Sfântul Timotei la îndemnul marelui său îndrumător şi părinte, Sfântul Pavel (II Tim. 1, 6).
Alţii încă nu şi l-au descoperit ori n-au început încă să lucreze cu el. Pentru că lucrul e mult şi nevoia este urgentă, Dumnezeul nostru cel Sfânt ne-a rânduit un prilej ca acesta pentru ca de aici să începem nu numai un an nou, ci mai ales o iniţiativă nouă, viguroasă, durabilă, ascendentă, nespus de necesară pentru Domnul nostru, pentru ţara noastră, pentru Biserica noastră cea vie şi luptătoare.
Au început multe talente să lucreze în diferitele regiuni ale ţării şi Lucrării Oastei Domnului, dar specificul fiecărei regiuni, care influenţează la început orice talent, creează uneori distanţe şi produce câteodată deosebiri. Datoria noastră este să înlăturăm cât mai repede şi cât mai deplin aceste necazuri inerente începutului.
Ne întâlnim acum aici şi ne vom mai întâlni, cu ajutorul Domnului, ori de câte ori vom putea, pentru a ne apropia, a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, pentru a ne suda sufleteşte tot mai deplin până ce se va statornici între noi toţi o atât de adâncă atmosferă de colaborare şi întrepătrundere duhovnicească, încât să ne contopim cu toţii în specificul general al Lucrării Oastei Domnului, fiindcă numai atunci creaţiile noastre vor realiza unitatea deplină a sufletelor şi muncii noastre. Şi vom aduce folosul şi bucuria cea mai mare lui Dumnezeu şi Evangheliei Sale. Specificul Oastei trebuie să ne asimileze pe toţi în felul cel mai fericit, dându-se fiecăruia – şi tuturor – acelaşi unic şi armonios fel de a fi şi de a crea. | Continuare »

Vorbirea fratelui Ioan Opriş la o adunare de revelion – 1972

Slăvit să fie Domnul!
Prin harul lui Dumnezeu şi prin îngăduinţa Lui, câteva cuvinte vreau să spun şi eu din Epistola Sfântului Pavel către Galateni, capitolul 5, versetele 4-12: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har. Căci noi, prin Duhul, aşteptăm, prin credinţă, nădejdea neprihănirii. Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. Voi alergaţi bine. Cine v-a tăiat calea, ca să n-ascultaţi de adevăr? Înduplecarea aceasta nu vine de la cel ce v-a chemat. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala. Eu, cu privire la voi, am în Domnul o încredere că nu gândiţi altfel. Dar cel ce vă tulbură va purta osânda, oricine ar fi el. Cât despre mine, fraţilor, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus. Şi de s-ar tăia măcar de tot cei ce vă tulbură pe voi”.
Plec din nou la versetul cel dintâi citit, versetul 4: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har”. Ce înseamnă lege? Legea înseamnă poruncă; legea înseamnă presă; legea înseamnă, cum se zice în ţara noastră, a vinului, „săitău”; legea înseamnă cleşte. „Cei care voiţi să fiţi sub Lege v-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har”. (Păcat că n-au rămas şi ceilalţi până în ultima clipă aici.) „V-aţi despărţit de Hristos şi aţi căzut din har… acei care vreţi să trăiţi sub Lege.” Tot ceea ce spune: „Nu face cutare, nu face cutare… de ce-ai făcut cutare… de ce-ai făcut cutare…”. Zice Sfântul Pavel: „Noi nu suntem dintre acei cu : «Nu lua!» şi „Nu gusta!»”. Tot ceea ce îţi spune mereu: „Nu face!”, aceea este lege; este un cleşte care te opreşte: „Nu face!”, „Nu fura!”, „Nu desfrâna!”, „Cinsteşte-l pe tatăl tău!”, „Iubeşte-o pe mama ta!”, „Respectă-l pe aproapele tău!”, „Fă cutare…!”. Asta-i lege… Asta-i lege… Şi cine vrea să-şi aplice lui o părticică de lege îşi face el o lege a lui… de pildă: „Trebuie să mă rog regulat dimineaţa şi seara”; „Trebuie neapărat să mă duc duminica la biserică şi la adunare”. Asta-i o lege. Trebuie să te duci neapărat. Trebuie! Trebuie, că-ţi cere cartea! Trebuie, căci zice tatăl tău, zice mama ta, zice fratele tău; zice soţul, zice soţia: „Du-te şi tu la adunare, măi! Du-te la biserică!”. „Trebuie”, aceasta este lege. E o constrângere. E ceea ce te strânge. Ceea ce te obligă. Ceea ce te sileşte. Şi cei ce trăiesc după aceste porunci, zice: „S-au despărţit de Hristos şi au căzut din har”. | Continuare »

Finalul unei vorbiri a fratelui Traian Dorz de la o adunare – 29 decembrie 1985

(…) Trei săptămâni de praznic. Şi am vrut să ne aducem aminte despre o astfel de sărbătoare din Ierusalim, în care, [cum scrie] la Ioan, capitolul 7, versetul 37, Mântuitorul S-a ridicat în picioare şi a strigat.
E sfârşitul praznicului. Vă veţi duce fiecare dintre voi acasă. Cum mergeţi? Aţi aflat voi izvorul apelor vii? L-aţi aflat voi pe Iisus cel micuţ, născut într-o iesle şi venit, trimis de Dumnezeu, pentru mântuirea voastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte? Cum vă întoarceţi voi de la acest praznic înapoi acasă?
S-a terminat Sărbătoarea Crăciunului. S-a terminat şi ultima săptămână din anul acesta. De fiecare dată, cu terminarea sărbătorilor Crăciunului, se termină şi anul. Şi ne întoarcem înapoi acasă cum s-au întors păstorii, cum s-au întors îngeraşii, cum s-au întors magii. Ducem noi oare înapoi pe Iisus cel viu, pe Iisus cel scump, pe Iisus cel drag aflat?
L-am aflat noi pe Iisus în aceste praznice, în care de la început, din prima noapte, ni s-a vestit: „Ni S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”? L-am aflat noi? Am pornit noi să-L căutăm cu adevărat şi aievea? L-am aflat noi pe Iisus?
Poate să Se nască în ieslea Betleemului. Poate să Se nască în mii de inimi – şi S-a născut în mii de inimi –; dacă nu S-a născut în inima noastră, dacă noi înşine n-am primit naşterea Lui în sufletul nostru şi dacă nouă înşine nu ne-a adus bucuria acestei naşteri şi renaşteri, a acestei înnoiri duhovniceşti, pentru noi a venit Iisus în zadar.
Nu de mult am auzit o întâmplare. V-o spun; poate că ştiţi, poate că nu ştiţi.
Pe malul unui canal adânc pescuia un tânăr odată. Şi era singurul fiu al unor părinţi bine înstăriţi şi bogaţi. La o mişcare greşită, tânărul, vrând să caute să arunce, nu ştiu cum… undiţa după un peşte, a alunecat şi a căzut în canal. Apa era adâncă. Pe mal era o mulţime de oameni. Se uitau la el, se înspăimântau, ţipau, urlau şi strigau, dar nici unul n-a sărit să-l scoată pe tânăr. Trecând pe acolo, din întâmplare, un om binefăcător, s-a aruncat în canal. Şi cu preţul vieţii lui l-a salvat pe tânăr şi l-a scos afară, spre uimirea şi bucuria tuturor celorlalţi. După ce l-a scos afară teafăr, i-a spus la ureche nişte cuvinte. Şi apoi a plecat.
Părinţii lui, auzind în grabă despre vestea nenorocită, au alergat să vadă. Când au văzut copilul sănătos şi teafăr, s-au bucurat din toată inima şi au spus: | Continuare »

la nunta de la Goioasa – 25 septembrie 1976

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi fraţi şi scumpe surori, aşa cum antevorbitorii mei toţi au spus şi au mărturisit, sunteţi scumpi şi dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, căci, unii cu alţii simţind la fel, nu ştiu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem feţele cunoscute, saltă de bucurie şi te umpli de o stare sufletească înaltă pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Numai inima care simte reciproc, a unuia şi altuia, poate să înţeleagă acest gest de salut, de îmbrăţişare şi de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.
Dragii mei fraţi, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt, de aseară – şi-i zece şi jumătate –, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Pe cei care staţi în picioare, care aţi venit mai la urmă, regretând că nu vă putem [pune la dispoziţie] la toţi bănci pe care să staţi, ca să nu fiţi aşa de obosiţi, totuşi vă rugăm în Numele Domnului să mai aveţi puţină răbdare şi să-i ascultaţi şi pe fraţii care vor mai urma la cuvânt, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăştie şi să le prindeţi şi frăţiile voastre; căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar. | Continuare »