b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

Evanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.

Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)

Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav. | Continuare »

Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23, 26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1, 25)
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute? | Continuare »

„Voi mai clătina o dată pământul” (Hag 2, 6), după care „se vor clătina puterile cerului” (Mt 24, 29) şi „vor plânge toate neamurile pământului” (Mt 24, 30)

Hotărât lucru, de la război încoace trăim vremuri biblice, vremuri apocaliptice. Lumea şi omenirea trece prin nemaipomenite schimbări, frământări, crize, pregătiri de războaie etc. Şi totul merge repede, catastrofal. Ceea ce nu aducea mai înainte un veac aduce azi un an. O spaimă şi nesiguranţă stăpâneşte lumea.
Nimeni nu poate şti ce aduce ziua de mâine. Frică de ziua de azi şi teamă de ziua de mâine.
Diplomaţii, învăţaţii, politicienii umblă mereu să pună iar carul lumii la drum. Dar totul e în zadar. Omenirea merge din rău în mai rău.
O, dacă ar citi oamenii Biblia, ar vedea tot anume încotro merge lumea. Ar vedea tot anume cum se împlinesc Scripturile sub ochii noştri. Ar vedea tot anume cum se apropie ziua de apoi.
„Eu am vestit de la început – zice Domnul – ce are să se întâmple. Şi cu mult înainte, ce nu este încă împlinit” (Is 46, 10). Un semn al sfârşitului va fi acesta, că chemarea lui Dumnezeu va răsuna mai tare ca oricând. Strigarea Mântuitorului: „Pocăiţi-vă!”, va răsuna în vremile din urmă mai tare ca oricând.
„Voi mai clătina o dată pământul”, a zis Domnul prin proorocul (Hag 2, 6-7). Înaintea sfârşitului, Domnul va mai clătina o dată neamurile, va mai clătina o dată sufletele oamenilor, pentru ca orice om să se poată mântui. Această „clătinare”, acest cutremur sufletesc îl avem azi. Domnul ne „scutură”; Domnul ne cheamă la mântuire cu fel de fel de urgii şi semne cereşti.

Chemările Domnului răsună azi mai cutremurător ca oricând. Ca un Tată bun şi milostiv, Domnul Dumnezeu Îşi cheamă încă o dată copiii „neascultători”. Îi cheamă „acasă”, pentru cea din urmă oară; de aceea chemarea Lui e mai cutremurătoare ca oricând. Şi în acelaşi timp, mai dulce ca oricând. | Continuare »

Iată cu ce plâns şi durere iese Adam şi Eva din raiul desfătării. Dumnezeu îi aşezase în raiul tuturor bucuriilor şi plăcerilor sufleteşti. Ei trăiau acolo cu adevărat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, fără să cunoască păcatul sau moartea, sau boala, sau orice alte lipsuri şi scăderi sufleteşti sau trupeşti. Şi cine a stricat această minunată stare sufletească a lui Adam şi Eva? Ispita şi păcatul. Adam şi Eva n-au ascultat porunca ce le-a dat-o Dumnezeu şi iată ce a făcut cu ei păcatul neascultării. I-a scos din raiul cel frumos; le-a slăbit sufletul şi trupul şi le-a umplut viaţa cu boli, cu necazuri, cu lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti. Păcatul lui Adam şi Eva a fost atât de mare, încât a trecut şi asupra urmaşilor lor, precum zice Apostolul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Rom 5, 12). Acesta e păcatul strămoşesc care a trecut cu moarte şi cu mari scăderi trupeşti şi sufleteşti în toţi urmaşii lui Adam.
Dar alături cu păcatul şi moartea, în urmaşii lui Adam a trecut şi ceva bun. Adam şi Eva au ieşit din rai cu lacrimile părerii de rău pentru păcatul ce l-au făcut şi pentru starea fericită pe care au pierdut-o. Aceste lacrimi, precum şi amintirea şi dorinţa cea vie după fericirea pierdută, au rămas şi în urmaşii lui Adam. Şi a mai rămas încă ceva bun. Când i-a scos din rai, Dumnezeu i-a mângâiat pe Adam şi Eva cu făgăduinţa unui Mântuitor „Care va zdrobi capul şarpelui”. | Continuare »

Evanghelia de duminică este pusa înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă au ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35).
„Când postiţi nu fiţi ca făţarnicii”… zice mai departe evanghelia. Să luam aminte că această mustrare apasă şi posturile noastre. Cei mai mulţi creştini intră în sfântul post, trec prin el şi ies din el fără nici o schimbare sufletească. Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. (Cei mai mulţi nu schimbă nimic: nici mâncările, nici purtările.) «Posteşti? – întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale… Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale… Că de-am mânca numai cenuşă şi încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări şi de păcate nu”. | Continuare »