b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sângele Tău, Sângele Tău,
Iisuse, curs pe Cruce,
el singur – mie, cel mai rău,
mi-a dat iertarea-I dulce.

Fii binecuvântat, fii binecuvântat,
Sfânt Sânge Preacurat,
căci greul meu, căci greul meu păcat,
doar Tu mi l-ai spălat.

O, cât de-adânc am fost căzut
de tot şi dintr-o dată,
pe veci mă socoteam pierdut
şi vina-mi neiertată.

Păcătuit-am contra Ta
şi-a dragostei divine.
O, cine m-ar putea ierta,
Sfânt Sânge, – decât Tine?

Zăceam căzut acolo jos,
privit de toţi cu silă.
– O, Sânge Sfânt al lui Hristos,
doar Ţie Ţi-a fost milă.

Sfânt Sânge, nu mă mai lăsa
să uit şi să cad iară,
ci fă-mi pustietatea mea
un colţ de primăvară…

Traian Dorz, Cântările Căinţei

Fraţi creştini,
Când citim cărţile dumnezeieştii Scripturi, vedem cum străluceşte într-ânsele curăţia dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înţelepciunea dintr-ânsele, şi harul şi puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată fiinţa noastră sufletească şi toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă şi cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfăţişat un învăţător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învăţător al Legii, ispitind pe Iisus, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Învăţătorii Legii erau aceia care tâlcuiau şi învăţau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceştia, auzind că Iisus învăţa poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte… şi să se folosească cu ceva de pe urma învăţăturii Lui, ci ca să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

| Continuare »

Cdupă I Corinteni 12, 27 –

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). | Continuare »

Părintele Arsenie Boca

Când protivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lăsa să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. „Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate.“ Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală.

| Continuare »

Persistenţa figurii şi a faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a transilvănenilor este dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887. Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia „năsăudenii s-au opus de două ori unirei:
I. Unimei religioase cu Roma
2 Uniunei politice în 1848.“
Totodată, epistola restituie valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre altele: „Am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată, să esopereze şi uniunea“. Documentul citat confirmă şi întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de a-şi încredinţa sufletul lui Hristos: „Nu vă daţi unirei!“ (cf. pr. Dorel Man, Fapta lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, în Studia UBB. Theologia Ortodoxa, nr. 1/2006).

Semnificaţia profundă a jertfei lui Atanasie Todoran şi a celor dimpreună cu el ne este înfăţişată într-un mod pilduitor, în jurul anului 1890, graţie întâmplărilor petrecute într-o aşezare grănicerească din districtul năsăudean, în localitatea Feldru, devenită între timp integral greco-catolică. Autorităţile bisericeşti greco-catolice doreau să impună în această parohie numirea unui nou preot, nedorit de credincioşi din cauza conduitei sale morale îndoielnice. Problema numirii acestui paroh în această aşezare de confesiune unită a reprezentat deopotrivă un caz amplu mediatizat de gazetele româneşti şi maghiare ale epocii, cât şi un exemplu semnificativ despre impactul peste timp în sufletul locuitorilor din satele someşene, a rezistenţei ortodoxe întruchipate cu forţa exemplului personal în faţa ofensivei catolicizante din secolul al XVIII-lea, de către Atanasie Todoran şi numeroşii mărturisitori ai credinţei străbune. | Continuare »

Pe lângă Locurile Sfinte
din Nazaret ori Betleem,
ori Ghetsimani, ori Golgota
– noi şi-ale noastre le avem.

Avem şi noi atâtea locuri
în care s-au născut profeţi,
eroi
şi jertfe,
şi morminte
cu nume de un veşnic preţ.

Avem zidiri în care jertfă
ce-aveam mai scump am îngropat,
şi văi,
şi munţi,
şi cruci – cu nume
ce-n veci nu trebuie uitat.

*

Să ni le ştim!
Să ni le spunem
urmaşilor din fii în fii,
a lor porunci şi adevăruri
în veci să ne-ardă tot mai vii.

Pe la acele Locuri Sfinte
din Nazaret ori Betleem
noi nu putem oricând să mergem,
dar la a noastre-oricând putem.

Veniţi să le-adâncim avutul,
pătrunşi de-al lui divin fior,
că cei ce-şi pot uita Trecutul
nu pot avea nici Viitor!

Traian Dorz – Locurile noastre sfinte

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Pilda despre bogat şi Lazăr arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine îşi vor da seama de greşeala lor, dar nu vor
mai avea atunci putinţa de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide si vor vedea limpede care e adevărul. Amintindu-şi că pe pământ sunt mulţi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morţi să fie trimis la ei, pentru a-i încredinţa că trebuie să trăiască şi să vadă lucrurile doar după îndreptarul Descoperirii (Revelaţiei) Domnului. Nici aceasta însă nu li se va da, fiindcă Descoperirea este ea însăşi îndestulătoare mărturie pentru cei care vor să cunoască adevărul, iar pe cei ce nu doresc şi nu iubesc adevărul, nici învierea cuiva din morţi nu va putea să-i înduplece a crede.
Simţămintele acelui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută de aici. Prin urmare, potrivit încredinţării celor de dincolo, care va fi şi încredinţarea noastră a tuturor, singura noastră călăuză adevărată în calea vieţii este Descoperirea Domnului. Dincolo însă această încredinţare va fi pentru mulţi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toţi. Să credem, cel puţin, mărturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; părân-du-le rău pentru noi, ei vor ca ochii noştri să se deschidă, ca să nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi aşa cum vorbim adesea despre întâmplările obişnuite: „Ei, o să treacă într-un fel sau altul”. Nu, asta n-o să treacă „aşa, cumva”. Trebuie să avem la temelie credinţa cea bună, ca să nu nimerim în locul bogatului din pildă.

Bogăţie,
lanţ al morţii ce tragi sufletu-n pierzare,
cu pământul sau cu banii,
sau cu slava-nşelătoare,
tu desparţi pe veci de Domnul
mii de suflete-nşelate
care-ţi strâng mereu gunoiul,
îngropându-se-n păcate!

Bogăţie,
vis de-o clipă, a pieirii neagră şoaptă,
somn vrăjmaş din care moartea
şi sicriul mai deşteaptă,
câte suflete-amăgite ai pierdut tu pe vecie,
fum şi şarpe, şi-amăgire,
demon groaznic – bogăţie!

Omule ce-n lumea asta încă stăpâneşti avere,
nu uita,
prin ea-ţi strângi astăzi fericire sau durere!
De-o păstrezi zgârcit şi lacom,
ai s-o pierzi pe veşnicie,
dar de-ajuţi cu ea pe alţii,
vei găsi-o-n bucurie!

Traian Dorz, Cântările dintâi

Nicolae Steinhardt

Fie că a fost vorba de ţinutul Gadarenilor ori al Gherghesenilor, de unul ori doi demonizaţi, textul evanghelic al zilei (apare în trei variante la Matei 8, 28-34; Marcu 5, l-l9; Luca 8, 26-39) evocă, socotesc, cinci idei fundamentale.
Prima:
Sufletul unui om face mai mult decât o turmă de porci, fie ea de două mii de capete. De nespus mai mare valoare este mântuirea unui om decât orice valoare materială, oricât de însemnată.
Unii şi-au pus întrebarea: de ce oare a îngăduit Hristos demonilor să intre în porci? Oare n-a prevăzut că animalele se vor arunca în apa lacului şi vor pieri? N-a fost Domnul lipsit de prevedere şi nu S-a arătat nepăsător de paguba pricinuită locuitorilor?
Răspunsul nu poate fi decât: Domnul a ştiut prea bine ce se va întâmpla. Dinadins a îngăduit pieirea porcilor pentru ca să se afirme cu străşnicie mai marele preţ al unui suflet omenesc decât acel al unor oricât de numeroase animale.
A doua:
Frica e pricină de alungarea lui Hristos. Când gherghesenii (Luca 8, 37) sunt „cuprinşi de frică mare” ce fac?
„Îl roagă pe Hristos să plece de la ei”. Aşadar, efectul dintâi al fricii este alungarea lui Hristos, lepădarea de El. | Continuare »