b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl ceresc

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.
Evanghelia începe prin a ne spune că:
„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie». Şi le-a împărţit lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe“.
Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu prieteni răi… Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia el, cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de viaţă.
Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scumpul meu copil?». […] Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă rupere se petrece şi în viaţa noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ceresc, iar fiul suntem noi cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. | Continuare »

Lume, negustor de rele,
cum m-ai înşelat cu ele,
mi-ai promis de toate cele
şi mi-ai dat amar şi jele.
Mi-ai promis mare şi sare
şi mi-ai dat lacrimi amare,
mi-ai promis averi şi strâns
şi mi-ai dat amar şi plâns,
mi-ai promis şi mi-ai promis,
dar minciună-i tot ce-ai zis;
c-ai zis până te-am crezut
şi-apoi m-ai lăsat căzut,
ai zis cât ţi-am fost pe plac
şi-apoi m-ai lăsat sărac,
ai zis până m-ai minţit
şi-apoi m-ai lăsat zdrobit.
Lume, negustor de rele,
tu strâmbaşi căile mele,
să mă duci la iad cu ele,
să mă-ngropi în chinuri grele.

…De n-ar fi-avut Dumnezeu
milă de sufletul meu,
unde-aş fi ajuns să zac,
n-ar şti nime-n veac de veac.
Fie Domnul lăudat,
c-a fost bun şi m-a scăpat,
fie Domnul preamărit,
c-a fost bun şi n-am pierit.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Vlad Gheorghiu

Să nu rosteşti uşor nici un cuvânt;
adeseori, acesta-i o săgeată
ce, slobozită, ţinta-n timp, şi-o cată
şi sigur lasă-n capăt un mormânt.

Şi, vai, ce iute zboară vorba rea!
Vai, ce uşor zici vorba de ocară!
Cuvântul cel cu care râzi, ce-amară
scursură lasă-n gura care-l vrea!

Nici vorba bună nu se pierde-n vânt…
şi peste ani, ea-şi caută împlinirea.
Chiar dacă nu-i întrezăreşti rodirea,
sămânţa ei nu moare pe pământ.

O mângâiere, un alean, un cânt,
un legănat de maică ce dezmiardă,
oricât ar vrea vrăjmaşul să le piardă,
puterea lor e ca un legământ.

Dar şi cuvântul vinovat, mereu
tot mai crescândă, patima şi-o strânge,
s-o scuipe-apoi spre cel murdar de sânge…
Puterea lui e ca un blestem greu. | Continuare »

Traian Dorz, Cununile slăvite

1. Încă o dată: abia orbia urii este şi prostie.
Vrăjmaşii şi proştii spun uneori adevăruri pe care cei dintâi nu le pot primi, iar ceilalţi nu le pot înţelege.
Fariseii I-au zis lui Iisus: Tu mărturiseşti despre Tine Însuţi!
Ce mare adevăr au spus ei în aceste cuvinte! Dar ei, neprimindu-l, s-au nenorocit pe totdeauna. În zadar l au spus.

2. Soarele mărturiseşte singur despre el însuşi. Nimeni n-ar mai putea mărturisi astfel despre soare cum el însuşi mărturiseşte despre sine.
Căci mărturisirea aceasta a lui este strălucitoare ca şi puterea şi viaţa pe care le arată el. Nici o mărturisire nu-i mai puternică decât aceasta.
Toate celelalte mărturisiri despre soare se întemeiază pe ea.
Aşa este şi mărturisirea Mântuitorului Hristos despre Sine Însuşi.
3. Mărturia despre Hristos era şi este El Însuşi.
El Însuşi mărturiseşte despre El.
Lucrarea Lui, Viaţa Lui, Lumina şi Puterea Lui,
simţite şi văzute de mii de ani, de milioane de oameni, | Continuare »

Vlad Gheorghiu

Te-aştept pe potecuţa singurătăţii mele
şi-mi tremură privirea de drag când Te zăresc,
precum lumina lină din licărul de stele
şi raza rubinie a zorilor ce cresc.
Iisuse drag, Iisus iubit,
e raza ruginie şi zorii, iată-i, cresc.

Şi-mi freamătă iubirea ca frunza-n plopi uşoară;
se-avântă şi se-opreşte… şi iarăşi ar zbura
să-Ţi iasă înainte. Dar parcă o-nzăvoară
nedesluşit fiorul chemărilor din ea…
Iisuse drag, Iisus iubit,
Nu-mi desluşesc fiorul chemărilor din ea.

Ce-adâncă şi ce plină de sfântă-nmiresmare
e clipa revederii cu-mbrăţişări de jar,
când peste răni uitate îmi ningi îmbălsămare.
Iar peste-amare lacrimi, ce albe flori răsar!
Iisuse drag, Iisus iubit,
peste-ale mele lacrimi, ce albe flori răsar!

Ce rugăciuni divine-mi inundă răsăritul
şi ce cântări izvoară din plânsul zbuciumat,
de mi se umple-n ceruri cu slavă infinitul
singurătăţii grele din care Te-am chemat.
Iisuse drag, Iisus iubit,
s-a dus singurătatea din care Te-am chemat.

Sunt bunuri mai de preţ ca viaţa
şi trebuie privite-aşa.
Acestea, fiul meu, să-ţi fie
mai dragi ca tot ce vei avea.
Nimic să nu le-ntreacă-n tine,
căci pentru preţul lor cel greu
te va lovi şi conştiinţa,
te va lovi şi Dumnezeu…

Sunt clipe mai de preţ ca vecii
şi tu să ştii să le-nţelegi.
Pe-acestea, fiul meu, se cere
cel mai dintâi să le alegi.
Căci dacă una o vei pierde
ai să te-nvinui cel mai greu,
te va mustra şi conştiinţa,
te va mustra şi Dumnezeu…

Sunt oameni mai de preţ ca lumea.
Şi trebuie să-i ştii când sânt.
Pe-aceştia, fiul meu, să-i cauţi,
mai mult ca aurul cel sfânt.
Căci de se duc şi tu nu-i afli
să le urmezi cuvântul greu,
te va-nfrunta şi conştiinţa,
te va-nfrunta şi Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări noi

Sf. Ioan gură de Aur, Problemele vietii (Ed. Egumenita)

Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12, 42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.
Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi înmoaie inima. „Dar ei fac milostenii”, îmi spui tu. Să ştii că dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina.
Şi cu adevărat, să ştiţi că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuţinează, ci sporeşte. Cheltuim, dar avem mai mulţi bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiţie. | Continuare »

Vorbirea fratelui Titus Neculcea de la nunta de la Leorda – 26 iulie 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Ne bucurăm din toată inima pentru marele şi frumosul număr de fraţi pe care-l vedem. Aşa cum spune şi în Apocalipsa: „Am văzut o gloată mare, pe care nimeni n-o putea număra, care venea de pe pământ… care şi-au spălat hainele în Sângele Mielului”. Credem cuvintele acestea, prin faptul că vedem şi aici pe pământ asemenea mişcări, asemenea dorinţe, asemenea credinţă, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care cu toţii l-am citit şi-l credem. Deci numărul acesta care ne împresoară şi ne mişcă dă de înţeles că tot ce e scris, prin Duhul Sfânt, în Sfintele Scripturi este un mare adevăr, care trebuie crezut. Şi ne bucurăm şi vrem şi noi să fim părtaşi la aceleaşi bucurii veşnice care sunt pregătite acolo pentru cei ce-L iubesc pe Domnul Iisus.
Înainte de toate, aş vrea să citesc doar câteva versete din Ezechiel capitolul 9, după care vom căuta să scoatem în evidenţă realitatea lucrurilor aşa cum trebuie să se petreacă practic în viaţa fiecăruia dintre noi, ca să ştim şi noi ce avem de făcut, dacă cu adevărat suntem întorşi la Dumnezeu. Să ne verificăm noi înşine starea şi viaţa noastră, pentru ca acolo unde într-adevăr nu corespund să putem zice şi noi: „Începând din seara aceasta, Doamne, ajută-mă să pun un început bun” – lucru care se cere să-l zicem totdeauna în rugăciunile noastre, în orice zi. Dimineaţa, când începem lucrul, să zicem şi aceasta: „Doamne, ajută-mă să pun un început bun. Nu numai în lucrurile pământeşti, ci şi în lucrurile duhovniceşti”. Şi, în felul acesta, să putem cu toţii creşte în har, în cunoştinţă, în puterea de trăire, de înfrânare şi de ascultare, ca să mergem din putere în putere, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră.
Vă rog să mă urmăriţi. O să citesc mai rar, căci nu văd prea bine, dar vrem să înţelegem taina din acest text, felul cum trebuie să-l înţelegem, aşa cum a fost el scris în Scripturi. Şi zice aşa, începând cu versetul 1: „Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele: «Apropiaţi-vă voi, care trebuie să pedepsiţi cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!». Şi iată că au venit şase oameni de pe drumul porţii de sus, dinspre miazănoapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in şi cu o călimară la brâu. | Continuare »

O, blid de lut, tu, inimă aprinsă,
îţi ard pe faţă lacrimile-n jar
şi-ţi picură în candela nestinsă
a arderii de sine pe altar.

Biet blid de lut cu aripile arse,
ce-nmiresmat ţi-e rugul ispăşind!
Chiar dacă-n vremuri cuibul ţi se sparse,
acasa ta-i în ceruri strălucind.

Tu, blid de lut, să nu-ţi pierzi untdelemnul,
să nu te sfarmi nainte de Popas,
ci-aşteaptă-ntâi s-apară iarăşi Semnul,
c-aşa puţine clipe-au mai rămas…

Nu-ţi pară-acum că-i mult prea greu sfârşitul,
că-s prea departe zorii să-i aştepţi.
Atât de grabnic vine Răsăritul
când înspre Domnul ochii ţi-i îndrepţi.

Şi-aşa de-aproape eşti de biruinţă!
…O-ntindere de aripi şi-ai sfârşit.
Uita-vei tot ce-ai ars în suferinţă.
În cer te-aşteaptă Meşterul iubit.

Vlad Gheorghiu

Frumoasă ni-e cu Tine, Iisuse, orice cale
pe orişiunde-am trece şi orişiunde-am sta,
prin orice întuneric vedem urmele Tale,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta,
Iisuse, Iisuse, Iisuse, cunoaştem umbra Ta,
prin orice strălucire cunoaştem umbra Ta.

În cântecele noastre e-amara Ta durere,
pe lacrimile noastre e dulcele-Ţi sărut,
când Tu ne dai întruna mai mult decât ştim cere
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut,
Iisuse, Iisuse, Iisuse – la fel ce ne-ai cerut,
şi noi Ţi-ntoarcem Ţie la fel ce ne-ai cerut. | Continuare »