Cum să descuiem inimile?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Reţeta medicului

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Când eşti bolnav şi medicul îţi prescrie un tratament, nu poţi citi reţeta lui. E scrisă atât de încurcat, că, oricât te-ai trudi, nu poţi afla ce scrie în ea.
De altfel, acest lucru nici nu te interesează. Nu te interesează reţeta, ci te interesează medicamentele din ea.

Exact aşa sunt şi tainele încercărilor şi necazurilor ce vin peste noi. Ele sunt o reţetă a Domnului, a Doctorului nostru Cel Mare. Oricât ne-am trudi să „citim“ această reţetă, noi n-o putem citi. Şi nici nu ni-i de trebuinţă s-o „citim“. Pentru noi este necesar numai medicamentul din ea.
Taina încercărilor este o reţetă a Domnului, care ni se dă pentru mântuirea şi tămăduirea sufletelor noastre.
Cât de încurcată este reţeta de mai sus! Eu mă gândesc că aşa o „reţetă“ avem acum şi la Oastea Domnului. Ne-a venit  pe neaşteptate – şi ne-am speriat întâi de ea. Dar, pe urmă, aflat-am că „reţeta“ cuprinde un tratament de înviorare. Taina „reţetei“ a înviorat din nou fronturile Oastei.

Ascultarea în Biserică

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica Cuvântul lui Dumnezeu.
Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.

„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi  nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.“ Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii  viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul. Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară“.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută. Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!“

O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr. În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Doi necunoscuţi

Odată, Bunul Dumnezeu chemă virtuţile de pe pământ la ceva sfat în cer. Între cei chemaţi erau: Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa, Bunătatea etc. Iar între aceştia erau şi doi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropiară unul de altul să se recomande.
– Eu sunt Binefacerea – zise unul.
– Eu sunt Recunoştinţa – răspunse celălalt.
– Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu.
– Nu, Doamne, – răspunseră cei doi necunoscuţi – căci pe pământ încă nu ne-am întâlnit niciodată.

Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase

Între a face gălăgie şi a lumina

Pr. Iosif Trifa, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Într-o predică, un vestitor al Evangheliei spunea:
„Zilele trecute, am chemat un mecanic. Mi se deranjase soneria electrică.
Sosind  mecanicul, i-am zis:
– Domnule mecanic, o dată cu repararea soneriei, te rog, cu acest curent de la sonerie, să aranjezi şi o lampă electrică de iluminat!
– O, aceasta nu se poate! – a răspuns mecanicul. Puterea electrică de la sonerie este prea slabă pentru a face cu ea lumină. Curentul acesta poate face gălăgie cu clopoţelul, dar nu poate face şi lu-mină. Pentru a face lumină trebuie un curent mai mare decât pentru a face gălăgie.
Iar eu – zicea predicatorul – m-am gândit în mine că aşa e şi cu  lucrurile mântuirii şi cu vestirea mântuirii.
E mai uşor a face «gălăgie» – a ţine predici strigătoare şi a spune vorbe mari, decât a «lumina» şi prin faptele noastre.“

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“ (Matei 5, 16).
Nu numai auzind predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele noastre.

Care-i lemnul cel mai roditor?

Mai anii trecuţi, un învăţat a pus întrebarea: care-i lemnul cel mai roditor din lume? Cele mai multe voturi  le-a căpătat curmalul, un pom din ţările calde, care rodeşte neîncetat şi din roadele lui se fac: pâine, lapte, haine şi tot ce trebuie pentru traiul omului.

Eu însă spun că lemnul cel mai roditor din lume este lemnul Crucii, pentru că el este veşnic încărcat cu cele mai scumpe roade. O lume întreagă se hrăneşte, zi de zi, cu poamele acestui lemn frânt şi uscat. El dă tot ce trebuie vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. Lemnul acesta este „lemnul vieţii“ şi „frunzele lui sunt spre tămăduirea neamurilor“ şi oamenilor (Apocalipsa 22, 2).
Ferice de cei ce se hrănesc cu roadele acestui lemn! (din 600 Istorioare, Pr. Iosif Trifa)

ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…

Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.

Am simţit că mă trec fiorii de frică… | Continuare »

Predica păsărilor

Pr. Iosif Trifa

„Căutaţi la păsările cerului că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe dânsele. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?“ (Matei 6, 26)

Aceste cuvinte le-a spus Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ce cuvinte scumpe sunt acestea! Ce predică minunată este aceasta; o predică pe care o putem vedea pe tot locul şi în toată vremea. Păsările ne predică într-o limbă minunată.

Un an de zile am stat bolnav într-un sanatoriu unde era şi o lume a păsărilor (sanatoriul din Geoagiu). Acolo, în lumea păsărilor şi a suferinţelor, am văzut mai de-a­­proape cât de adevărate sunt cuvintele de mai sus ale Mântuitorului.
Păsările cerului ne sunt predică vie în multe privinţe. Întâi, ele ne predică despre cum grijeşte Tatăl Ceresc de ele. Nici un fel de pasăre nu strânge mâncare şi totuşi ele îşi au zilnic hrana lor atât vara, cât şi iarna. Tatăl Ceresc se îngrijeşte şi iarna de hrana lor; şi încă într-un chip minunat.

Eram, în toamnă târziu, la sanatoriu. O vrăbioară mică şi slabă dădea târcoale în jurul ferestrei mele. Probabil, era şi bolnavă. Înfăţişarea ei o arăta ca atare.
Sărmana! – mi-am zis în mine – oare cum va ieşi din iarnă această păsărică mică şi slabă? Păsărica venea regulat, în fiecare dimineaţă, la fereastră. Văzând acest lucru, am luat o nucă, am spart-o şi i-am aruncat‑­o de hrană. În cealaltă zi, tot aşa. Şi, de atunci, în fiecare dimineaţă şi seară păsărica se prezenta la fe­reastră, să-i arunc porţia de nucă. Porţia mea de nucă era pâinea ei de toate zilele.
Aşa a mers toată iarna. Sosind primăvara, şi-a luat rămas bun de la mine, apucând calea pădurii şi a câmpiilor, unde găsea hrană bogată. | Continuare »

Tribunalul din noi: Conştiinţa

ÎN FIECARE DIN NOI este un Tribunal ceresc; un Tribunal care ne judecă toate faptele şi gândurile noastre. Un Tribunal care ne laudă pentru cele bune şi ne mustră aspru pentru cele rele. Acest Tribunal se cheamă: Conştiinţa.
Acesta e Tribunalul care l-a judecat pe ucigaşul Cain, făcându-l fugar prin lume.
Acest Tribunal nu iartă. El ne judecă fără cruţare, după dreptate. Când am făcut păcatul, el ne pune îndată în faţă sentinţa şi mustrarea pentru păcat. Şi ne-o arată mereu. Nu ne mai slăbeşte cu ea. Ne persecută, aşa-zicând.

Un pictor credincios s-a gândit mult cum ar putea zugrăvi conştiinţa printr-o icoană. Şi, pe urmă, a făcut o icoană minunată. A zugrăvit conştiinţa în chipul unui cal, urmărit de un lup grozav.
Bietul cal fuge îngrozit. Îşi încordează toate puterile să scape prin fugă. Dar totul e în zadar. Moartea se ţine în urma lui. Nu mai e nici o scăpare. De aceea, a scris pe cal cuvintele: „totul e în zadar“.
Aşa e şi conştiinţa. Ea urmăreşte păcatul şi pe păcătos cu o înverşunare de lup sălbatic; cu un strigăt fioros de moarte. Şi, după ce am păcătuit, orice am face, nu putem scăpa. El se ţine după noi.
Glasul conştiinţei, strigarea conştiinţei, cu nimic în lume nu se poate înăbuşi. | Continuare »

Newer Posts »