b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul Nicolae Velimirovici

Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere şi întru smerenie, pentru ca omul să înveţe să iubească pe Dumnezeu şi pe om. Oamenii sunt neputincioşi; iubirea de Dumnezeu le dă putere. Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie. Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu. Smerenia vine din simţirea puterii lui Dumnezeu. Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă, iar puterea fără Dumnezeu e mândrie şi neputinţă. Dar iată ca oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni: au ales iubirea de sine; şi aceasta este stavilă între ei şi Dumnezeu, este stavilă între ei şi ceilalţi oameni, este desăvârşita lor singurătate.

Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semeni. Nu iubeşte nici măcar omul din sine; iubeşte numai gândurile ce şi le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine. Dacă l-ar iubi pe omul dintrînsul, ar iubi şi chipul lui Dumnezeu din el, şi îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu şi de oameni, pentru că ar căuta în ceilalţi om şi Dumnezeu, ca să-i iubească. Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu şi dispreţ faţă de oameni, fie făţiş sau într-ascuns. Iubirea de sine nu e iubire ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli. Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arşiţa pizmei şi a mâniei. Omul plin de sine e plin şi de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogaţi, mai învăţaţi ori mai preţuiţi decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacăra; o mânie mocnită, care răbufneşte din când în când, descoperind toată hidoşenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh

Ne este de folos să fim dojeniţi. Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.

Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greşelile şi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Şi ca să vedeţi că cel care în toate ne laudă şi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaţi ce grăieşte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înşeală pe voi şi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).

Pe un vrăjmaş nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar şi când ne dojeneşte. Acela ne este potrivnic chiar şi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar şi când ne răneşte. Sărutarea vrăjmaşului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înţeleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaşului” (Pilde 27, 6).

„Cum zici tu?”. Aşa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima şi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.
De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR Cuvântul I din «Omilii la parabola despre săracul Lazăr si bogatul nemilostiv»

Cuvânt rostit în Antiohia, a doua zi după Calende (1), împotriva beţivilor, si a celor ce merg la cârciumi, si fac dănţuiri în cetate; si ca dascălul nu trebuie sa lepede pe ucenicii sai, chiar daca deocamdată nu i se supun; si despre săracul Lazăr si bogat (2)

1. Praznic satanicesc fiind ziua de ieri, voi aţi făcut-o praznic duhovnicesc primind cu multă bunăvoinţă cuvintele cele de la mine şi petrecând aici cea mai mare parte din zi, îmbătându-vă cu beţie plină de întreagă înţelepciune şi dănţuind împreună cu Pavel. Deci, într-acest chip îndoit câştig s-a făcut vouă: pe de o parte aţi scăpat de dănţuirea fără de rânduială a celor beţi, pe de alta aţi săltat cu săltări duhovniceşti pline de bună rânduială, şi v-aţi împărtăşit nu de cupă din care curge vin curat (3), ci de una plină de învăţătură duhovnicească, şi v-aţi făcut fluier şi alăută Duhului Sfânt; şi în vreme ce alţii dănţuiau diavolului, voi, petrecând aici, v-aţi gătit ca organe şi vase duhovniceşti, aţi lăsat Duhul să scoată cântare din sufletele voastre şi să insufle harul Său în inimile voastre, drept care aţi şi răsunat cu viers atotmelodios, veselind nu numai oamenii, ci şi puterile de sus.

Hai, dar şi astăzi să ne întrarmăm limba împotriva beţiei şi să dăm de pământ cu viaţa cea moleşită şi dezmăţată: să certăm pe cei care petrec în ea – nu ca să-i ruşinăm, ci ca să îi scăpăm de ruşine; nu ca să-i facem de ocară, ci ca să-i îndreptăm; nu ca să-i facem de bâlci, ci ca să-i slobozim de bâlciul (4) cel ruşinos şi din mâinile diavolului să-i răpim; că cel îşi trece timpul în beţie şi dezmierdare şi ghiftuire se află chiar sub tirania diavolului.

Şi deie Dumnezeu să iasă ceva din cuvintele mele; iar dacă vor stărui într-aceleaşi chiar după îndemnul meu, nici aşa nu voi înceta a-i sfătui; că şi izvoarele curg chiar dacă nu ia nimeni apă, şi fântânile nu încetează a se umple chiar dacă nu sunt folosite, şi râurile curg chiar dacă nu se bea din ele, deci se cuvine şi celui ce vorbeşte a plini cele ce ţin de el chiar de nu ia aminte nimeni. | Continuare »

Antim IVIREANU, Didahii

„Întoarceţi-vă cătră mine, din toată inima voastră şi cu post şi cu plângere şi cu tânguire rumpeţi inimile voastre şi nu hainele voastre şi mă voiu întoarce cătră voi“, zice Domnul, la Ioil, în 2 capete.
Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste acéia ce arată soarele spre pământ, că de şi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stélelor, iar lăsând célialalte stihii, îndrăgéşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, pre dânsul luminează cu razele sale, pre dânsul împodobéşte cu de toate féliurile de copaci, pre dânsul încununează cu florile, pre dânsul îmbogăţéşte cu rodurile, pre dânsul hrănéşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu să depărtéze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul <lui> cu un umblet necontenit.

Asémene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai cu mult făr de asămânare arată marele Dumnezeu, ziditoriul şi făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui céle dumnezeeşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grija să-l mântuiască, pre dânsul cearcă, pre dânsul iubéşte şi, ca cum ar avea vreo trebuinţă, de la el pleacă dumnezeiasca lui mărire şi pohtéşte dragostea lui, pohtéşte prieteşugul lui, pohtéşte să umble pururea împreună cu dânsul.
Drept acéia trimite cătră dânsul proroci, trimite dascali, îl cearcă în toate părţile pământului, îl cearcă în toate unghiurile lumii. Şi, pentru căci pohtéşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de împărăţiia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea, pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă spre dânsul. | Continuare »

Ieromonah ARSENIE BOCA, CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Creştinismul nostru ar fi în mare parte de neînţeles, dacă n-am considera şi realitatea personală a demonului, a îngerilor căzuţi. Credinţa noastră ar fi incompletă şi s-ar dizolva cu uşurinţă, dintr-o religie revelată într-o doctrină umanitară, sau, în cazul cel mai bun, într-un raţionalism protestant, fără nimic supranatural şi personal. Dar nu e bună nici extrema cealaltă, care, fie că admite răul ca principiu paralel cu Dumnezeu, fie că vorbeşte de demoni mult prea mult decât merită în realitate.

A nu admite existenţa personală a îngerilor căzuţi şi a nu recunoaşte influenţa lor asupra vieţii sufletului, asupra minţii cu deosebire, dovedeşte fie un raţionalism sec şi trufaş, fie o ignoranţă a suficienţei de sine. A admite răul ca pe un principiu paralel binelui înseamnă că ne cufundăm în adâncuri neguroase de istorie, când n-aveam o revelaţie precisă şi deplină a realităţilor spirituale. Pentru vremea noastră, cu o revelaţie completă, a mai zăbovi pe lângă elemente perimate din istoria religiilor, fireşte că dovedeşte multă îndărăptare mintală. Iar a îmblăti prea mult şi fără socoteală numele celui rău, fireşte că arată lipsă de socoteală, dacă nu chiar dezechilibrul minţii.
De aceea, socotind piedicile mântuirii la justa lor valoare, spunem că în calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă se mai ridică o stavilă: vrăjmaşul însuşi, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuşi trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi.
De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti

Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească. Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini. Domnul i-a arătat-o pe cer împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de-viaţă-făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi. Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin. În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătăţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Aţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împarta averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului.
Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultand cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie.
Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va manca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va tine piept“. (Iacov 5, 1-6)
Vedeţi ce cuvinte cumplite a spus Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi, cât de înfricosător i-a zugrăvit? Şi ce poate fi mai cumplit decât cuvântul Domnului Iisus Hristos despre faptul că bogatului îi este greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu?
De ce este aşa? În acele timpuri, când Domnul a venit pe pămănt, în sânul poporului israelit era dominantă părerea că bogăţia reprezintă binecuvântarea lui Dumnezeu: bogaţii erau cinstiţi, respectaţi, li se acorda o deosebită cinstire. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, cuvânt la Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu 1932 „După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27). În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie. Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt! | Continuare »