b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei

Dacă şi-a despărţit cineva puţin cugetarea de trup şi de robia patimilor şi s-a eliberat de neînţelepciune şi-şi priveşte sufletul cu un gând neviclean şi sincer, va vedea în chip curat în firea acestuia iubirea lui Dumnezeu cea către noi şi scopul pentru care ne-a zidit. Căci va afla, privind în felul acesta, unită fiinţial şi firesc cu omul, pornirea dorinţei spre bine şi încă spre Binele cel mai înalt şi unită cu firea, dragostea nepătimaşă şi fericită a acelui chip înţelegător şi fericit, a cărui imitaţie este omul.
Dar o înşelăciune a acestor lucruri văzute şi curgătoare, vrăjind mereu printr-o patimă neraţională şi printr-o plăcere amară sufletul neatent şi fără pază, prin negrijă îl atrage spre patima cumplită ce se naşte din plăcerile vieţii şi naşte moartea celor ce o îndrăgesc. Pentru aceea harul Mântuitorului nostru a dăruit, celor ce o primesc cu iubire, cunoştinţa adevărului, leacul mântuitor al sufletului. Prin aceasta, înşelăciunea care vrăjeşte pe om se destramă, iar mişcarea necuvenită a trupului se stinge. Căci sufletul care a primit adevărul e condus de lumina acestuia spre Dumnezeu şi spre mântuirea sa.

De aceea, voi care aţi primit cu vrednicie cunoştinţa aceasta şi v-aţi îndreptat dragostea dumnezeiască după firea dată sufletului şi v-aţi adunat cu toată inima la un loc, ca să înfăptuiţi în comun prin fapte chipul de viaţă arătat de apostol (Rom. 12, 2), doriţi să primiţi de la noi un cuvânt îndrumător şi călăuzitor, care să vă conducă pe calea dreaptă a vieţii, un cuvânt care să arate celor ce şi-au ales-o, întocmai, care este scopul acestei vieţi, care este voia cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi care este calea ce duce la acest scop, sau cum se cuvine să vieţuiască împreună cei ce păşesc pe această cale şi cum trebuie să îndrepteze întâistătătorul obştea ce se îndeletniceşte cu adevărata filosofie şi de ce osteneli trebuie să se folosească cei ce vor să urce spre vârful cel mai înalt al virtuţii, să-şi facă sufletele vrednice de primirea Duhului. | Continuare »

NICOLAE   CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

Ε drept că a ne închina după cuviinţă lui Dumnezeu însemnează în acelaşi timp a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binele. Aşa ceva fac şi slugile: „Când veţi fi împlinit toate acestea să ziceţi : «suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»“(Luca 17, 10). În schimb, Taina de care vorbim este a fiilor lui Dumnezeu şi noi ceata lor suntem chemaţi să o formăm, nu a slugilor (Gal. 4, 6–7). De aceea ne împărtăşim din Trupul şi Sângele Lui, căci scris este că «pruncii s-au făcut părtaşi trupului şi sângelui» (Evr. 2, 14). Doar tocmai pentru a ne putea fi nouă tată şi pentru a ne putea spune : «iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu» , tocmai pentru aceea a luat Domnul asupră-Şi trupul şi sângele nostru. Dar tot aşa şi noi, ca să ne facem copii ai Lui, cade-se să ne împărtăşim din fiinţa Lui, iar prin această Taină nu numai că ne facem mădulare ale Lui, ci ajungem chiar fii ai Săi, slujindu-L cu ascultare şi de bună voie ca nişte copii buni, întocmai cum şi mădularele ascultă de cap. De altfel, Taina aceasta e atât de adâncă şi de nepătrunsă, încât din amândouă pildele, a fiilor şi a mădularelor, se cade să învăţăm că nici una luată singură nu este în stare să ne lămurească deplin. S-ar părea că nu este ceva din cale afară de greu ca, lipsindu-ne de orice mişcare personală, să ne lăsăm conduşi de Dumnezeu, ca şi mădularele de cap. Dar oare în supunerea cu care ascultăm de Tatăl sufletelor şi al trupurilor, nu ne vine să vedem ceva peste puterile omeneşti? Or, ceea ce într-adevăr ne miră este împăcarea amânduror acestor situaţii: adică să ne păstrăm libertatea minţii, ca fii, dar s-ajungem să ne supunem, întocmai cum se supun mădularele. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, 23 septembrie 1945

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a Domnului este una dintre cele mai importante sărbători. Este atât de mare, încât duminica dinaintea acesteia şi duminica de după ea, Sfânta noastră Biserică le dedică pregătirii creştinilor pentru ea şi întăririi în cugetarea la aceasta.
Astfel, este rânduit şi inaintea sărbătorii Naşterii lui Hristos, şi înaintea Botezului Domnului.

Cum ne pregăteşte Sfânta Biserică pentru aceasta mare sărbătoare? Ne propune ­să ne concentrăm atenţia şi inima la Crucea Domnului. Aţi auzit astăzi, în Apostol, ce a spus despre sine Sfântul Pavel: Nu vreau să mă laud decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Galateni 6, 14).
Eu m-am răstignit cu Hristos şi de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 19-20).

Iată ce era pentru Sfântul Apostol Pavel Crucea lui Hristos. El s-a pătruns o asemenea evlavie în faţa Crucii lui Hristos, încât nu se mai gândea la nimic altceva, uitând cu totul de lume. Crucea lui Hristos stătea permanent în faţa ochilor lui.

Mulţi dintre voi, din experienţă, ştiu că uneori chipul cuiva persistă în faţa ochilor. Ştiţi că dacă va pogorî în inima noastră dragostea, atunci chipul celui iubit neîncetat va sta în faţa ochilor celui care îl iubeşte. Ziua şi noaptea se gândeşte la el, trăieşte doar cu cel iubit. Dar această iubire este de un alt fel. | Continuare »

Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).

Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?

Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:

– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.

Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:

– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.

– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără.

– Mi-ai spus că copilul dumitale e foarte credincios şi aş vrea să stau puţin de vorbă cu dânsul, să vedem în ce constă credinţa aceasta, căci e foarte uşor să ne punem această emblemă, această etichetă, şi să le spunem tuturor: „Eu sunt creştin!…” Foarte bine. Admit că e credincios cutare, dar hai să verificăm puţin câtă credinţă se găseşte în inima lui. Căci credinţa înseamnă a împlini şi a înfăptui Cuvântul lui Dumnezeu, nu să-l vorbim numai din gură.

„Copilul meu e foarte credincios…”

Şi m-a împăcat cu aceasta, spunându-mi ce cărţi a luat cu el în tabără. Şi m‑am bucurat foarte mult că luase cu el şi Biblia. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Sâmbăteni – iulie 1979

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine” (Ps 139, 5).

Slăvit să fie Domnul!
Nu ştiu de ce fiecare dintre noi aşa mult ne bucurăm să fim înconjuraţi de dragostea celor din jurul nostru. Aşa mult ne bucurăm atunci!

Tinerii noştri dragi a căror nuntă o sărbătorim acum se bucură de astăzi mai mult, că toţi îi înconjoară cu dragostea lor. Şi aceasta, fiindcă viaţa lor se află înaintea lor. De aceea toţi îi înconjoară cu dragostea.
Când vine omul în această lume, cât îi de mititel, toţi îl înconjoară cu dragoste, toţi îi zâmbesc, toţi îl iubesc, toţi îl îmbrăţişează, toţi îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut şi viaţa lui rămâne în urma lui, rămân tot mai puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiaţi. Şi, când viaţa s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor.

Poate că nişte bătrâni, acum când voi cântaţi la o nuntă, stau undeva părăsiţi la o margine de sat, dezbrăcaţi şi fără pâine pe masă… O, sărmanii!… De ce nu-i mai înconjoară şi pe ei cineva cu dragoste?… Ei s-au dus şi viaţa lor este în urma lor şi poate chiar unii dintre cei mai apropiaţi ai lor vor spune: „Apoi, mai bine Şi-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuiască pe pământul acesta”.

O, fraţii mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii… a noastră viaţă este mai în urmă… Voi, tineri dragi, viaţa o aveţi înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care spune David în Psalmul 139 de care am amintit, la dragostea lui Dumnezeu: | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii . Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă.
Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. In multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari.

| Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

…Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică  în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa  când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! | Continuare »

Î.P.S. Bartolomeu ANANIA, predică rostită la mănăstirea Putna (19 septembrie 2004 )

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi,
Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisoarea 787

Îmi scrieţi că vă împovărează grijile lumeşti până acolo încât nu vă lasă nici să vă rugaţi. Aceasta este cursa vrăşmaşului. Pentru că avem nevoie de adăpost, îmbrăcăminte, hrană şi celelalte lucruri, trebuie să ni le procurăm; de aceea trebuie şi să ne gândiom la acest lucru, şi să ne dăm silinţa. Şi în aceasta nu este nici un păcat. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască viaţa noastră. Dar aici, unde nu este niciun păcat, vrăşmaşul, strecurându-se, înrădăcinează păcatul, această grijă neîncetată, care şi capul îl îngreuiază, şi inima o roade. Împotriva acestei boli sunt îndreptate toate învăţăturile Mântuitorului despre negrijă: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Mt. 6,34). Aceasta nu înseamnă să nu faceţi nimic, ci, pe toate făcându-le, să nu vă chinuiţi cu griji peste măsură, care nu vă oferă nimic, ci doar vă istovesc.
Multa grijă este păcătoasă prin faptul că vrea să facă totul de una singură, fără Dumnezeu, că după aceea vă învaţă să vă puneţi nădejdea în ceea ce a făcut ea şi în celelalte mijloace ale sale, în afară de pronia lui Dumnezeu, şi astfel vă determină să socotiţi că bunurile pământeşti sunt principalul ţel şi adevărata viaţă este cea de pe pământ, fără să vă mai gândiţi la viaţa viitoare. Vedeţi ce duh luptător împotriva lui Dumnezeu se află în grija de multe! | Continuare »