Pe locul unde împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce

Pr. Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnări din călătoria la Ierusalim

… După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.

După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu, veniră şi pă­gânii şi mai astupară şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăşi stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape. După multă săpătură, în sfârşit, fu descoperită peştera Sfântului Mormânt şi, nu departe de acolo, fură aflate şi cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci, Patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci şi le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o aşeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfânta Cruce. Atunci, Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt şi ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunché în faţa ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluieşte!“. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării şi Înălţării Sfintei Cruci. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 21 Mai

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).

Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26). | Continuare »

Pe acesti trei luminători mai mari ai dumnezeirii cei întreit strălucitoare, pe cei ce luminează lumea cu razele dumnezeieştilor învăţături, pe râurile înţelepciunii cele cu miere curgătoare care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu, pe Marele Vasile şi de Dumnezeu cuvântătorul Grigorie, împreună cu slăvitul Ioan, cel cu limba şi cu cuvintele de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne cu cântări să-i cinstim; că aceştia Treimii pururea se roagă pentru noi. (Tropar)

Aici ACATISTUL SFINŢILOR TREI IERARHI

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

19 ianuarie

„Nu voi semna niciodată unirea,
chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!
În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte.“

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 30 Noiembrie

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său. | Continuare »

gregory-palamas-aghioritisSfântul Grigorie Palama s-a născut în anul 1296, în Constantinopol. Ajunge în Muntele Athos în 1316 şi intră sub ascultarea părintelui Nicodim de la Mănăstirea Vatoped (cinstit pe 11 iulie). După moartea părintelui Nicodim, stă vreme de opt ani sub ascultarea părintelui Nichifor. Pleacă la Lavra Sfântului Atanasie după trecerea la cele veşnice a părintelui Nichifor. Aici va deveni cântăreţ la strană. Peste trei ani ajunge la Schitul Glossia, unde a deprins practica rugăciunii inimii, isihasmul devenind pentru el un mod de viaţă.
Din cauza invaziei turcilor, se retrage împreună cu câţiva fraţi în anul 1326, în Tesalonic. Aici va fi hirotonit preot. Numai sâmbăta şi duminica era în mijlocul oamenilor, celelalte zile din săptămână erau petrecute în rugăciune şi retragere. Mai târziu se va retrage la Bereia, lângă Tesalonic, unde va aduna în jurul său câţiva călugări.
În anul 1347 este numit arhiepiscop al Tesalonicului. A trecut la cele veşnice pe 14 noiembrie 1359. A fost canonizat în anul 1386, în timpul patriarhului Filotei (1354-1355, 1364-1376), cel care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia. Menţionăm că Sfântul Grigorie Palama este pomenit şi în a doua Duminică din Postul Mare.
Sfântul Grigorie este persoana care a luat apărarea experienţei isihaste, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc.

Lupta împotriva învăţăturii lui Varlaam, călugăr grec venit la Constantinopol din Calabria (Italia).

Varlaam încerca să minimalizeze diferenţele dintre ortodocşi şi catolici cu privire la Filioque. Pentru că învăţătura sa va fi respinsă de Sfântul Grigorie Palama, acesta va aduce acuzaţii nefondate isihaştilor din Sfântul Munte cu privire la rugăciunea minţii şi a experienţei întâlnirii cu Dumnezeu în lumina taborică.

| Continuare »

din Vieţile Sfinţilor – 13 noiembrie

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.
Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. | Continuare »

Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu

Martiriul-sf-Atanasie-Todoran-BichigiuVIAŢA ŞI NEVOINŢELE

Calendarul ortodox român a mai primit în rândul său 4 ostaşi mucenici: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu. Aceşti sfinţi năsăudeni au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie a anului 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât trecerea lor în rândul sfinţilor, cu ziua de pomenire, 12 noiembrie.
Despre viaţa şi faptele muceniceşti ale sfinţilor năsăudeni am aflat mai multe de la părintele Ioan Alexandru Mizgan, preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea şi autor al volumului „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran”. | Continuare »

Rugăciunile începătoare…

Sf MinaTroparul: Mucenicul Tău, Doamne, Mina, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac 1: Folositor și ajutător mare te-ai arătat lumii în primejdii, mucenice, că pe mulți i-ai izbăvit de pagube: furii urmărind, pierderile depărtându-le și celor ce aleargă la tine cu credință, împlinind cererea lor; pentru aceasta te rugăm, fii milostiv și nouă care îți cântăm: Bucură-te Sfinte Mare Mucenice Mina, mult-pătimitorule.
Icos 1: Întrupându-Se Cuvântul lui Dumnezeu, s-a luminat făptura, și printr-Însul a izvorât mulțimea mucenicilor, care au pătimit până la sânge, făcându-se apărători neputincioșilor; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, stea neapusă;
Bucură-te, rază de nematerialnic foc;
Bucură-te, lumina celor păgubiți;
Bucură-te, căderea celor răpitori;
Bucură-te, taina care destăinuiește nelegiuirea;
Bucură-te, stavilă care oprești rătăcirea;
Bucură-te, stâlp care împiedici necuviința;
Bucură-te, adânc care pierzi lăcomia;
Bucură-te, suflare care întărești inimile suferinzilor;
Bucură-te, mână care descoperi prădăciunile;
Bucură-te, lanț care fereci pe făptuitorul celor rele;
Bucură-te, negură care întuneci gândurile necurate;
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Mina, mult-pătimitorule! | Continuare »