b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii

„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).

Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.

Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

„Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi. Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea ce li se dădea şi au fost chinuiţi“ (Evrei 11, 35).

Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt făcute aleşilor Săi care ascultă Cuvântul Lui nu înainte de moarte, ci după ea. Înainte de moarte, în viaţa aceasta, sunt promise numai necazuri şi suferinţe. Chiar şi acele binecuvântări de care vom avea nevoie şi pe care Domnul ni le va da, ele ne sunt promise numai împreună cu noi prigoniri. Deşi este foarte adevărat că Domnul ne dă atâtea bucurii, mângâieri, îndestulări şi câştiguri chiar şi în viaţa aceasta, încât uneori ne vine chiar să ne întrebăm cu mirare cum totuşi ni s-au promis numai necazuri, iar noi parcă avem numai bucurii.
Asta este, desigur, o taină a dragostei Sale faţă de noi, care ne-am aşteptat numai la necazuri, după cum ni s-a spus, pentru ca să ne pregătim să le putem suferi. Iar El ne dă bucuriile pe care nu ni le-a promis aici, pentru ca iarăşi să vedem că dacă aici unde nu ne-a promis ne dă totuşi atâtea binecuvântări, câte ne va da El atunci, Acolo unde ni le-a promis atât de multe!…

Dar toate promisiunile lui satan şi ale păcatului sunt numai pentru viaţa aceasta, înainte de moarte. După moarte nu spune nici unui păcătos ce-l aşteptă dacă ascultă de ispitele lui şi face ceea ce-l îndeamnă el. După moarte el chiar spune că nu mai este nimic, pentru ca nu cumva sufletul nenorocit, care ascultă pe diavolul şi face voia lui, să se oprească înspăimântat şi să spună: Ajunge! Vine moartea şi vine judecata şi vine osânda veşnică – nu mai fac răul! Mă întorc la Dumnezeu, ca să mă izbăvească de la diavolul şi să mă spele de păcat. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Cei care mai au amintirile mai trăiesc din ele. Dar cei care n-au apucat să aibă amintiri din ce să mai trăiască?

Primejdia pierderii continuităţii, primejdia ruperii lanţului de aur, primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti este mortală. Să luptăm, cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre, să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut, ceea ce încă n-a murit din noi, spre a nu ne prăbuşi în vârtejul fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.

Bătrânilor, povestiţi celor tineri!… Părinţilor, spuneţi copiilor voştri!… Voi, cei care ştiţi, învăţaţi pe cei care nu ştiu şi voi, cei care vă duceţi, împărtăşiţi celor care vin ceea ce nu trebuie să se uite, spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine… Şi cine se rupe de sine însuşi este pierdut.

Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, dar nu te poate rupe de tine însuţi, trăieşti oriunde şi birui orice. Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, atunci eşti pierdut pe vecii vecilor…

…Scumpi fraţi bătrâni ai adunării Domnului, scumpi lucrători ai Frăţietăţii, scumpi păzitori ai turmei scumpe răscumpărate de Hristos, vă rugăm, cu ochii scăldaţi în lacrimi, fiţi treji şi vegheaţi asupra marii şi sfintei voastre datorii şi în jurul scumpei moşteniri date în grija voastră! Nu lăsaţi să intre în adunarea Domnului un lup cu altă învăţătură, un duh cu altă credinţă, un vestitor al unui alt „Iisus“ (II Cor. 11, 4)! Nu-l îngăduiţi să se ridice să ia cuvântul! Nu-l lăsaţi să continue, dacă l-a luat prin furt! Nu-l lăsaţi decât să asculte, dacă vrea! Iar dacă nu vrea să stea liniştit, luaţi-l de mână liniştit şi scoateţi-l frumos afară, să plece în drumul lui. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)

Când Iisus le-a zis: „Pe cine căutaţi?“, ei I-au răspuns: „Pe Iisus din Nazaret!“. Iisus le-a zis: „Eu sunt!“. Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei.

Iată că rolul umflat al lui Iuda se sfârşeşte.
Până aici fusese el în fruntea gloatei, acum începea să ajungă în urma ei.
Gloata i-o luase înainte. Acum el era cu ei, nu ei cu el.
Acesta este destinul tuturor celor ce dezlănţuie răscoalele. Evenimentele stârnite de ei îi depăşesc şi îi anulează.
Furtuna pornită de ei îi ajunge din urmă, îi întrece şi îi striveşte.
Fiecare trădător îşi are trădătorii lui.
Şi fiecare păcat se ispăşeşte prin ceea ce a fost provocat de el însuşi.
Multe lucruri trebuie să fi vândut Iuda până în clipa aceasta, când Îl vinde pe Dumnezeul său.
Domnul Iisus poate va fi primit în dar nu numai bani, ci şi felurite lucruri de la cei care Îl iubeau şi cărora le făcuse vreun bine.
Iar Iuda va fi căutat cât mai repede să le vândă, spre a ajunge în punga lui, de unde apoi nimeni nu mai ştia ce s au făcut.
Câte păcate nu va fi făcut el şi cheltuind în chip vinovat banii sfinţi ai lui Iisus pe cine ştie ce blestemăţii şi plăceri păcătoase! I-a primit în numele Domnului, pentru Lucrarea Domnului, pentru cheltuielile Domnului, iar el, punându-i în punga lui, i-a cheltuit pentru plăcerile lui, pentru ticăloşia lui. Ce păcat şi ce păcate! Toate acestea l au dus la vânzarea cea mare. | Continuare »