Prin naşterea în lumea asta noi am venit într-un exil,
Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.
Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!
Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi-ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!
De câte ori am fost nainte la vreo răscruce ca acum
eram atât de plini de teamă şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea!
Nu-i oare chiar şi asta, Doamne, un semn dumnezeiesc şi sfânt
că tot ce ni se-ntâmplă-i planul ce-l ai cu noi pe-acest pământ?
Şi chiar încrederea cea tare ce-ai pus-o-n noi în voia Ta
nu-i oare tocmai ea dovada că Tu eşti Cel Ce vei lucra? | Continuare »
