Traian DORZ

Cu Tine-am învăţat să duc
frumoasa-mi cruce cu răbdare,
să izvorăsc şi să usuc
sfinţite lacrimi dulci şi-amare;
şi greul jug să-l port cântând,
şi toate să le fac mai bine,
nimic să nu simt greu nicicând,
– Iisus, ştiu numai de la Tine.

Cu Tine-am învăţat să cânt,
psaltire mi-am simţit fiinţa,
spre cerul drag, cu dorul sfânt
mereu mi-ai îndemnat credinţa;
durerea şi iubirea Ta
mi-au fost a’ harfei corzi senine,
tot ce-am putut mai sfânt cânta,
– Iisus, ştiu numai de la Tine.

Cu Tine-am învăţat să cresc
în orice loc un pom şi-o vie,
să văd ieşind izvor ceresc
din orice stâncă de pustie;
să văd uscatul loc rodit,
să-l simt ca frate pe-orişicine,
să cred etern tot ce-am trudit,
– Iisus, ştiu numai de la Tine.

NU-I CRUCEA MIT!

Traian DORZ

Nu-i Crucea mit
– e-un sfânt altar
şi-un nesfârşit
izvor de har,
e-n Taina ei un negrăit
şi-un nesfârşit
izvor de har!

Nu-i numai lemn,
– e-avânt şi steag,
divin îndemn
spre Ţelul drag,
e-n Jertfa de pe Sfântul Lemn
divin îndemn
spre Cerul drag.

Nu-i doar simbol
– e-un fapt măreţ,
Cuvântul-sol
al Noii Vieţi,
e-n glasul ei chemând, ocol,
Cuvântul-sol
al Noii Vieţi.

Nu-i Crucea mit
– ci-adevărat
şi-n veci slăvit
temei curat.
E-n chipul ei prealuminat
în veci slăvit
temei curat!

DSC_1255-Crimeea

Încrede-te-n Lumină, chiar dacă-ţi arde-amar
paragini cangrenate din putredul hotar
şi las’ să-ţi răscolească prin tot ce ai ascuns,
ea arde numai bezna pe unde ţi-a pătruns!

Încrede-te-n Dreptate cu-atât mai mult cu cât
condamnă şi la tine ce-i veşted şi urât,
pe cumpăna ei sfântă aşază-ţi ceas cu ceas
tot ce împarţi la alţii prin fapte şi prin glas.

Încrede-te puternic în Adevăr oricând,
dar şi mai mult în vremea când mustră necruţând,
nu-i lepăda-ndrumarea şi nu-l strâmba voit,
căci tot ce el condamnă e putred şi greşit.

Încrede-te-n Iubire, chiar dacă numai plâns
şi numai jale-ţi pare pe urma ei c-ai strâns,
căci unde-i arde rugul rămâne loc sfinţit,
desţelenit şi vrednic spre rod desăvârşit!

Traian Dorz, Cântări de drum

INIMĂ RĂNITĂ

Traian DORZ

Inimă rănită,
inimă străină,
pururi chinuită
de-a ta multă vină,
plânge-ţi pururi chinuită
a ta multă vină
şi din faţă, şi din spate
te lovesc pe tine
mâini duşmane, mâini pătate,
mâini de ură pline
– să le rabzi, tăcând, pe toate,
chiar de ură pline…
Inimă rănită,
inimă umilă,
pururi chinuită,
fără nici o milă;
nu striga când n-ai pe nimeni
să-ţi arate milă
sângeră prin mii de rane
printre spini şi cuie,
dar nu plânge, de prigoane,
altui nimănuie,
numai Domnului Îi spune,
şi-altui nimănuie… | Continuare »

Traian DORZ

Ce mult îmi pare c-am trăit, ce ani se adunară
de când tot sui şi sui, şi sui cu-această grea povară;
părintele meu sfânt e mult mai tânăr decât mine,
sunt patruzeci de ani de când e dus şi nu mai vine.

Toţi fraţii mei mai mari s-au dus pe rând în veşnicie
şi toată munca mi-au lăsat, şi tot calvarul, mie;
ogorul lor lucrat frumos şi-a împlinit belşugul,
al meu e tot ne-nsămânţat – nici n-am sfârşit cu plugul.

Ce grei îmi par şi azi că-mi trec, uscaţi şi aspri, anii
de când tot stau şi-asud, şi plâng, şi gem în Ghetsimanii;
dorm tot mai mulţi în jurul meu şi mişună de iude,
iar Tatăl cerul Şi l-a-nchis, de nu mă mai aude.

Iubirea mea s-a strâns de frig şi plânge-acum departe,
prin suflet şi prin trup îmi trec fiori de foc şi moarte,
oştiri de duhuri negre vin, luptând să mă zdrobească,
iar dragul înger nu-l mai văd venind să mă-ntărească.

Sudori de sânge-mi cad în praf şi cupa e amară,
ce singur sunt şi câţi vrăjmaşi puternici mă-nconjoară!
O, vino, înger preaiubit, întârziat departe,
dă-mi braţul tău, ca, fericit, să merg frumos
spre moarte!…

Traian DORZ

Până n-ai ajuns la Ţintă, teme-te şi mergi mereu!
– orice lene poate face să te pierzi de Dumnezeu.

Până n-ai sfârşit lucrarea câtă ţi s-a rânduit,
teme-te de odihnire, ea-ţi dărâmă ce-ai zidit.

Până n-ai învins în toate luptele pe-ai tăi vrăjmaşi,
teme-te ce-ţi poate face chiar şi cel mai slab ce-l laşi.

Până nu ţi-ai strâns tot rodul care-ţi trebuia cules,
teme-te, căci lenevirea pierde chiar pe cel ales.

Până n-ai suit tot drumul crucii tale cu Hristos,
teme-te şi mergi cu grijă: – orice pas e-alunecos!

Până n-ai trecut prin moarte fericit la sfinţii drepţi,
teme-te mereu şi luptă, – poţi cădea când nici te-aştepţi.

Traian Dorz
Pr Iosif 6 Cc

Profetul vremurilor noastre
tu eşti un glas ceresc spre noi
în faţa marilor dezastre
şi-a Judecăţii de Apoi.

Şi eşti solia salvatoare
cu îndreptar de unic drum
din faţa morţii-ngrozitoare
cu cerul prăbuşit în scrum.

Şi eşti trimisul ultim care,
la pasul ultimei răscruci,
mai face-o ultimă chemare
spre Steagul Salvatoarei Cruci.

… O, de-am primi cu toţi solia
şi-am cugeta la sensu-i sfânt
’nainte de-a veni Mânia
cu ultimul deznodământ!

Hristos e Cel ce ne vorbeşte
prin glasul tău, „ceresc trimis“,
ce-n faţa morţii ne sileşte
pe cel din urmă drum deschis.

Fii binecuvântată, Viaţă
şi Cale, şi-Adevăr frumos!
Cât încă mai te-avem în faţă
noi vrem şi-alegem pe Hristos.

Părintelui Iosif

Mormant-pr-Iosif_Trifa_22Ce doliu greu deodată s-a lăsat…
Părinte, azi, Sibiu-a stins lumina!
Şi pare peste tot, numai neghina
că iese, ca s-acopere puţina
credinţă câtă, poate, s-a păstrat.

Sunt tot mai multe tobele ce bat
şi flamuri ţi se nalţă pân’ la soare,
şi numele ţi-l strigă-n sărbătoare.
Dar nu se-ntreabă cât de mult te doare
că rostul sfânt al Oastei au strâmbat.

Se folosesc de-al tău cuvânt curat –
la hula lor punându-l chezăşie,
dar le va fi aceasta mărturie
când fi-va socoteală să-ţi dea ţie
de steagul pângărit şi sfâşiat.

Se strâng mulţimi puhoi la crucea ta
şi se întrec să-ţi cânte osanale,
dar surlele întorc ecou de jale
că n-au urmat învăţăturii tale,
ci s-au lăsat târâţi pe-o cale rea.

Şi-oricâte, biruinţele, s-or vrea:
tot ceru-a plâns cu lacrime de ploaie
şi nu-i nimica inima s-o-nmoaie
când stă-mpietrită, laşă şi greoaie
şi Duhul Sfânt nu-şi află loc în ea.

Cu cât mai multe flori sunt pe mormânt,
tu… tot mai singurel rămâi sub glie.
şi noi, adeseori asemeni ţie,
ne-adăpostim de-a veacului urgie
sub al Oştirii unic legământ.

Deşi însinguraţi, dorim ca-ntâi,
cu toţi pe care-i doare-această stare,
din moştenirea ta nemuritoare,
să creştem iar, în lacrimi şi-n cântare,
o floare – ca să-ţi punem căpătâi.

Şi iarăşi praznic de Rusalii drag
să ne-nflorească-n suflet armonia
şi-n toţi să cânte – una – părtăşia.
ca să se poată-ncepe cununia
trecând de mână-al cerurilor prag.

Lidia HAmza, 15 iunie 2008

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

O, fraţii mei de astăzi, voi greu puteţi pricepe
înştiinţarea gravă pe care-o tot repet,
vă amăgiţi cu gândul că nici nu va începe
vârtejul prăbuşirii, fiindcă vine-ncet!

Voi numai mâine, poate,
sau mai târziu, departe,
veţi înţelege bine tot ce v-am spus acum…
Mă tem c-atuncea însă veţi fi un pas de moarte,
iar casa voastră scumpă
mă tem că va fi scrum.

Voi m-ascultaţi acuma, dar vă gândiţi că nu e
de partea mea întreaga dreptate-n ce vă spun
– vrăjmaşul se pricepe să-nşele şi să spuie
uşurătăţii voastre că am ajuns nebun.

Mă rog numai ca mâine
sau mai târziu,
departe,
când veţi putea-nţelege tot ce v-am spus acum
să nu fiţi voi atuncea ajunşi un pas de moarte,
nici casa-n întregime să nu vă fie scrum!

Nu m-ascultaţi pe mine
nici unul,
niciodată,
dar ascultaţi cu toţii de Adevărul treaz!
– Căci când veţi fi-n lumina
şi-n faţa lui curată

voi veţi afla acolo şi tot ce-am spus eu az’!

bethesda_paralyticCe dulce-i pacea Ta, Iisuse,
ce-o dai la cei ce Te-au primit,
cu câtă mângâiere umpli
truditul suflet chinuit!

Ce-aleasă-i sfânta bucurie
ce-o dai Tu celui întristat,
cu câtă liniştire umpli
truditul suflet zbuciumat!

Ce fericire faci să vină
în duhul cel nefericit
şi ce nădejde-i dai când strigă
pierdutul deznădăjduit!

Cum schimbi vieţi din temelie,
cum ’nalţi pe cei umili şi mici,
cum pe dispreţuiţii lumii
deasupra lumii Tu-i ridici!

Cum dai curaj în locul fricii,
cum pui tărie-n slăbănogi,
cum dai cuvânt la gura mută
şi umblet paşilor ologi! | Continuare »