Îngerii cu păstorii măresc…

Părintele Iosif Trifa

Bucuria sfânta a unui suflet, de a cânta Domnului

Lângă ieslea Mântuitorului, au răsunat cele dintâi cântări de îngeri, unite cu ale oamenilor în cinstea şi spre lauda Împăratului ceresc.

Lângă leagănul Mântuitorului s-au înfrăţit Cerul cu pământul pentru prima dată, în laudele Celui ce venea să pecetluiască cu sângele Său pe Cruce, înfrăţirea aceasta veşnică.

Un suflet care îl are şi îl poartă pe Dumnezeu în adâncul lui, acela simte un îndemn, mai mult decât un îndemn, un fel de trebuinţă ca să arate lumii că el are o bucurie şi o fericire mare. Şi trebuinţa aceasta o au numai sufletele curate. Sufletele neîntinate, care sunt încălzite până la fierbinţeală, de un gând care dă naştere la izbucniri de bucurii. Cum e izvorul aşa e şi apa. Dacă izvorul e necurăţit, plin cu noroi şi cu murdării şi apa va fi urâtă, respingătoare şi murdară. | Continuare »

Noaptea Naşterii…

Traian DORZ, din «Cântările Dintâi»

Noaptea Naşterii…
şi zarea albă ca un vis s-arată,
sub opincile-ngheţate neaua scârţâie călcată.

Undeva, pierdut în ceaţa de lumină albă, rece,
un colind s-aude-o clipă,
doar o clipă,
şi-apoi trece.
Pe la fiecare casă, râd ferestrele-n lumină,
e de-atâta bucurie toată noaptea asta plină!
De pe-o uliţă pierdută, din colindul dinainte,
ca pe-o aripă de înger, lin răsună trei cuvinte:
„Ia sculaţi, dragi gospodari,
căci vin astăzi oaspeţi rari,
florile dalbe“.

Astăzi, undeva departe,
unde gându-abia pătrunde,
la a’ lumii rugi de veacuri,
tainic Dumnezeu răspunde.

Înfăşat stă-acum în iesle,
mic Copil,
Stăpânul lumii,
strălucesc în juru-I toate, albe ca argintul spumii,
iar din ceruri, steaua sfântă,
dulce, raza şi-o coboară,
peste iesle, peste staul,
peste-o Mamă şi Fecioară. | Continuare »

Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului

Apărătorule şi mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al neamurilor, fiule al Moldovei şi Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne apere credinţa şi să mântuiască sufletele noastre.

Acest Sfânt Ierarh de neam român s-a născut la Suceava, la 21 Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă – mai târziu, domn în Muntenia şi în Moldova – şi al soţiei sale Marghita (Margareta). Petru era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său – Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfântului Ioan cel Nou – sfânt la care a avut evlavie toată viaţa.

După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său Ieremia (care-i râvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia, aşezându-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei” din Lvov (Lemberg) unde a avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine (slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se pare că a studiat şi la Academia (laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă parte nu le putea învăţa astfel de bine. În cele din urmă, după cum se ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină. | Continuare »

Fiul lui Dumnezeu nu a aflat în Vifleem casă unde să Se nască (Lc 2, 7)

Fiul lui Dumnezeu nu află nici azi case sufleteşti unde să Se nască070-Sf-Ilie-TM
Părintele Iosif TRIFA (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)

Evanghelia Naşterii ne spune că Iosif şi Maria „săvârşind călătoria”, n-au aflat în Vifleem gazdă unde să Se nască Fiul lui Dumnezeu (Lc 2, 7). Mântuitorul lumii nu a aflat nici o casă şi nu L-a primit nici o gazdă. Pentru El nu era loc. Abia pe urmă, atare om sărac l-a poftit în grajdul dobitoacelor sale.
„Văd că sunteţi osteniţi şi sălaş nu aflaţi, va fi grăit omul acela; poftim, intraţi în grajdul meu.”
„Într-un grajd?”, se va fi întrebat Iosif. Dar ce era să facă? Au intrat înăuntru şi pe urmă grajdul s-a umplut de Lumină.

Ah, ce lucru grozav s-a petrecut în noaptea Naşterii! Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se nască în ieslea unui grajd. Dar, vai, acest lucru grozav se petrece şi azi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, nici oamenii de azi n-au loc. Pentru Evanghelie, nici creştinii de azi nu au loc; au loc pentru toate cele; au loc pentru tot felul de plăceri şi desfătări lumeşti, dar când e vorba să-l primească cu adevărat pe Iisus în casa sufletului lor nu mai au loc.

Iisus, Copilul cel Sfânt, umblă şi azi de la casă la casă, de la gazdă la gazdă, întrebând după sălaş. El caută şi azi case sufleteşti în care să Se nască şi să renască la o viaţă nouă pe cei din ele. El umblă şi azi de la casă la casă, zicând: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apoc 3, 20). | Continuare »

[O sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei]

Traian Dorz, Întâi să fim

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.
Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului. Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia!
Toată puterea Sfintei Treimi, toată lucrarea lui Dumnezeu s-a concentrat atunci în Sfânta Fecioară Maria, pentru că prin ea trebuia să se realizeze cea mai uriaşă şi veşnică operă a lui Dumnezeu, care era mântuirea lumii. Şi această lucrare nu se putea face decât acolo unde era desăvârşită şi totală smerenia şi sinceritatea.
Dacă n-ar fi fost îndeplinite în modul cel mai desăvârşit aceste două condiţii, Dumnezeu-Tatăl nu S-ar fi oprit asupra ei. Dumnezeu-Fiul nu S-ar fi putut Întrupa din fiinţa ei, iar Sfântul Duh nu ar fi umbrit-o.
O, cât respect sfânt trebuie să avem noi, potrivit Evangheliei, faţă de Sfânta Fecioară, acest vas ales de care S-a folosit atât de minunat Dumnezeu – şi faţă de care măritul arhanghel Gavril a arătat atât de înaltă preţuire, încât, cutremurat de evlavie, i s-a închinat, zicându-i: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har!” | Continuare »

Noapte de Colind curată

NastereaDomnului-TiganestiO, Noapte de Colind curată,
cu sunet cald de clopoţei,
vii la sărmani şi singurei,
colinda cea mai minunată
să-ţi lasi la ei.

Cu lampa strălucind în tindă
şi obrăjori strălucitori,
pe sub perdea, pe după flori,
orice fereastră stă să prindă
colindători.

Ni te-au lăsat cu drag strămoşii
ca bună veste să cobori,
să vină îngeri şi păstori…
şi daruri aducând sfioşii
magi călători.

O, Prunc slăvit, la uşa-nchisă
de-a’ grijilor zăvoare reci.
opreşte-o clipă să petreci
şi zarea să ne-o laşi deschisă
spre cer pe veci.

Că-n noaptea asta-miresmată
de-al cerului colind plăcut,
într-un grăjduţ cu boi, tăcut,
să mântui lumea asta toată
Tu Te-ai născut.

Călăuziţi de steaua sfântă
şi prin zăpadă, şi prin ger,
pe sub ferestre, Prunc stingher,
duioasă, şoapta noastră-Ţi cântă
O, Lerui ler!

Lidia Hamza

Ce se-aude noaptea-n ger

Cristina Maria Niţă

Nasterea-Domnului-Iisus-Hristos-(2-web)Ce se-aude pe-serat
Luna când răsare,
Pe la geamul îngheţat
Cine cîntă oare?
Călători cu gândul bun,
Bat din poată-n poartă,
Ne colindă și ne spun
Vestea așteptată.

Linui lin, crenguţă dalbă,
Hristos Domnul să vă aibă
Tot în sânu-i larg şi cald
Dalbă cetină de brad.

Că în grajd străin născut
Fără scutecele,
Iisus leagăn s-a făcut
Mântuirii mele.
Sub al nopţii cer senin
Alte voci răsună,
Slujitorii ieslei vin,
Vin cu voie bună.

Înălțând de pe pământ
Imn de sărbătoare,
Fac, în inimi, cerul sfânt
Slava să-şi coboare.
Şi departe până-n zori
Glasuri dulci răsună
Magi, şi îngeri, şi păstori
Cântă împreună.

ALTE ADEVĂRURI, NOI

Traian-DORZ-060

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit? | Continuare »

Pilda celor poftiți la cină

Părintele Constantin Galeriu

Binecuvântați și dreptmăritori creștini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Era o zi de sâmbătă – sărbătoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntașii fariseilor îl roagă să ia cina în casa lui. Mântuitorul răspunde chemării și, luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloșeste prilejul și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Cu grijă, Domnul previne și ferește de calea dureroasă care te dă în jos, te prăvale. Dar de jos nu ai unde să cazi; în schimb, ai unde să urci – cu duhul. Și Domnul continuă: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (…).

Impartasirea-apostolilorCheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților. Atunci, auzind unul din cei care ședeau cu El la masă, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăși prezența Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăției. Ucenicii vor și spune mai târziu: “Noi am mâncat și am băut împreună cu El“ (Fapte 10, 41). | Continuare »

… o ofrandă Maicii Sfinte

Cop-Minune-s-TDespre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale ori auzisem de la alţii despre dânsul m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acest loc… Este un om superior – mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent. Şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti să cântărească drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţa de acestea.
În ziua de joi, 12 decembrie, am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

NE APROPIEM DE ŢĂRM

 Am străbătut oceanul acestei vieţi de-un ceas
şi-atâtea dragi ţinuturi în urmă mi-au rămas,
pe lângă-atâtea ţărmuri frumoase-am petrecut
– dar ca o umbră-s toate acum dac-au trecut.
Ce cântec de ispite m-au încercat ades,
ce neguri mi-au stins zarea, să nu mai ştiu să ies,
ce năluciri, să-mi schimbe cuvântul ce l-am spus
– dar ca o umbră-s toate acuma când s-au dus… | Continuare »

IZVORUL CURĂŢIEI MELE

Ispitirea-lui-Iisus1. Ştiu că rugăciunea poate fi o puternică armă de luptă împotriva vrăjmaşului din afară,

2. dar Tu mi-ai spus că împotriva duşmanului lăuntric am nevoie neapărat şi de post.

3. Împotriva prăbuşirilor mele sufleteşti, suflete al meu, trebuie să lupţi tu. Dar împotriva acestor prăbuşiri care mi-ameninţă şi trupul meu, trebuie neapărat să lupte şi trupul.

4. Trupule al meu, trebuie neapărat ca tu să mi te primeneşti în toate părticelele tale, spre a putea deveni locuinţă vrednică pentru un suflet primenit.

5. Vinul cel nou trebuie neapărat pus în burdufuri noi. Nu se poate altfel! Conţinutul nou trebuie să aibă un vas nou.

6. Nu pot pretinde că sufletul meu este înnoit, sfinţit, curăţit câtă vreme trupul meu are încă acelaşi fel de umblare lumească, de vorbire şi purtare cum avea înainte – când purtam în el un suflet lumesc.

7. Dacă ceva îmi este într-adevăr curat în faţa Ta, Dumnezeul meu, acest ceva trebuie să-mi apară tot astfel de curat şi în faţa oamenilor.

8. Tu, Dumnezeul meu, desigur, îmi vezi şi trupul meu prin umblările mele sufleteşti.

9. Dar oamenii nu pot vedea curăţia sufletului meu decât în curăţia umblărilor mele trupeşti.

10. Tu eşti izvorul curăţiei întregii mele fiinţe, atât a trupului, cât şi a sufletului meu. | Continuare »

CELE TREI CĂI LĂTURALNICE

Traian-DORZ-060

Vine-odată vremea oricărui cules,
să-şi ia fiecare partea ce-a ales.
Vine-odată, vine vremea orişicui,
n-a rămas nici unul fără plata lui…

Abia întors de la durerea din Sibiu, când, în ziua de 18 noiembrie, m-am pomenit acasă cu Dorica, soţia lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andro-nic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii vorbesc numai rău despre el şi că sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător al Domnului mai bun şi mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm şi să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în Lucrare.
– Eu şi numai eu sunt vinovată, zicea ea şi plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.
– Ce ai păcătuit tu, Dorica?
– Citeşte aici – şi îmi întinse o scrisoare lungă – şi vei vedea ce am păcătuit! Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat. | Continuare »

[ Răzbunare fără pereche ]

Astfel anul 1951 se prefăcu în 1952 fără ca necazurile să scadă. Deşi măsurile de prigoană şi nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleaşi locuri pentru toată ţara şi pentru toată Biserica, totuşi aceste măsuri nu se aplicau peste tot cu aceeaşi necruţare. Dar în cele mai multe părţi răutatea unor preoţi care îi dădeau pe fraţi pe mâna autorităţilor şi apoi ura acestor autorităţi împotriva fraţilor au întrecut orice măsură…
Din mijlocul adunării, fraţii lucrători erau luaţi şi bătuţi de miliţie, apoi trimişi în judecată şi condamnaţi. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare fără pereche. Iată, ca un exemplu, cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina:
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil. În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…
De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofiţerul care l-a bătut. Era fiul unuia de altă credinţă şi tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru din cauză că nu-i putea ademeni cultul aceluia pe fraţii noştri. Nu mult după aceea chinuitorul fratelui a fost găsit mort. Se împuşcase singur pentru nişte alte păcate. Sau chiar pentru acesta – Dumnezeu ştie.

Traian Dorz, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

CÂND OCHII MEI

Traian DORZ

Când ochii mei privesc spre Tine şi-i vezi cum zi de zi se stâng,
între nădejde şi-ntristare, Tu ştii, Iisus Iubit, cât plâng.

Când, chinuit de neputinţă, amare buzele îmi strâng
să-mi năbuş geamătul durerii, Iisus Iubit, Tu ştii cât plâng.

Când, stors de-a sufletului vlagă, eu inima-n suspin mi-o frâng,
când nu mai pot purta povara, Iubit Iisus, Tu ştii cât plâng.

O, fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, căci lungile-aşteptări mă-nfrâng,
priveşte-mi viaţa-nlănţuită, Tu ştii, Iubit Iisus, cât plâng.

Adu-mi odată dezlegarea de orice lanţuri ce mă strâng,
o, după-o clipă de odihnă, Iisuse, până când să plâng?

OCHII SFÂNTULUI NICOLAE

Traian Dorz, din «Pe genunchii lui Iisus»

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

M-am îngrozit… Ochii lui, pe care şi înainte i-am privit de multe ori şi i-am văzut plini de blândeţe şi de bunătate, ca şi ochii moşului, acum parcă erau vii şi se uitau la mine supăraţi şi mustrători. M-am ascuns după bunica şi n-am îndrăznit să mai ies, să mă vadă.
– Să ai grijă, mi-a zis atunci bunica, nu cumva să mai furi ceva sau să faci ceva rău, că ochii Sfântului Nicolae te văd tot ce faci. Apoi el se duce să te spună la Tatăl cel din cer, Care pune iarăşi pe mama ta să te bată cu frânghia, până ce vei învăţa minte.

– N-am să mai fur, bunică, niciodată nimic, i-am zis eu plângând. Dar spune-mi, ochii Sfântului Nicolae văd şi prin perete?

– Să ştii că de ei nu te poţi ascunde nicăieri…
Dar, dacă nu faci rău, nu trebuie să te mai temi de Sfântul Nicolae. El e bun ca moşu’, te iubeşte şi se roagă  Domnului pentru toţi copiii cei buni. | Continuare »

CEL CARE-A PLĂTIT VIEŢII

Cel care-a plătit vieţii
preţul cel mai scump şi greu
va culege cel mai dulce
adevăr din Dumnezeu.

Cel care-a răbdat a vieţii
nedreptate mai tăcut
moşteni-va-n veşnicie
cel mai minunat avut.

Cel ce şi-a-mplinit a vieţii
datorie mai cinstit
va purta pe frunte veşnic
nimbul cel mai strălucit.

Cel care-a iertat a vieţii
josnicie mai deplin
se va bucura de cerul
cel mai ’nalt şi mai senin. | Continuare »

Cum stai tu cu Faraon?

Pr-Iosif-TRIFAPreot Iosif TRIFA, din «Spre Canaan»

„Şi le-a zis lor Faraon: Vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu va depărtaţi prea mult“ (Ieşirea 8, 28).

În istoria cu scăparea israelitenilor din robia lui Faraon mai este un amănunt de mare preţ. Un amănunt care scapă din vedere, dar trebuie stăruit asupra lui, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Când Moise şi Aron au cerut a patra oară – după a patra plagă – să fie lăsat poporul să plece, Faraon le-a zis: „Da, vă voi lăsa să plecaţi, numai să nu vă depărtaţi prea mult“. Da, vă las să plecaţi dimineaţa, să vă faceţi rugăciunile şi serbarea care doriţi, dar seara să vă întoarceţi iar la cuptoarele mele.
Ce răspuns plin de vicleşug era acesta! Îi lăsa Faraon pe israeliteni să guste din dulceaţa libertăţii. Îi lăsa să-şi stâmpere dorul după libertate, dar nu-i lăsa să scape din robie.

Aşa face şi diavolul
Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire, Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.
Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: „Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele“. Du-te duminica dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la „cuptorul“ cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi „cărămizile“ mele.
Şi aici în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu „libertatea“ care le-o dă „Faraon cel viclean“: duminica dimineaţa la biserică, după-amiaza la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.
Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare, sărmanul, în Egipt, în robia lui Faraon. | Continuare »

NECAZURILE DIN LUNGUL DRUMULUI

Traian-DORZ-0601972 – 1976

Alege bine ţinta spre care te îndrepţi,
c-ai să-ţi primeşti răsplata când nici n-ai să te-aştepţi
şi vei răspunde veşnic în faţa lui Hristos
de toţi cei ce-ţi urmează pe drumul ce i-ai scos.

Să mă întorc iarăşi la altceva, mai înainte.
După un an de zile de la trimiterea, în 1971, a memoriului la patriarh, am fost chemat la Protopopiatul Beiuş pe ziua de 14 martie 1972, pentru o întâlnire cu episcopul Oradiei, care avea să-mi comunice ceva din partea patriarhului. M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou, cu toată durerea, situaţia grea în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii, ameninţată pe de-o parte de rătăcirile şi dezbinările provocate din afară, care se adâncesc cu fiecare zi din cauza indolenţei şi imoralităţii dinăuntrul ei; iar pe de altă parte, de necredinţa şi decăderea din mijlocul ei, care creşte la fel. Iar lucrarea Oastei, care ar fi de cel mai mare ajutor în redresarea lucrurilor, continuă să fie privită cu duşmănie şi lovită în toate felurile.
În ziua fixată, când intram în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Îndată a intrat acolo şi inspectorul cultelor.
– Frate Dorz, începu Episcopul, eu te cunosc pe dumneata din 1945-1946, de când veneai pe la Săsciori cu fratele Marini. Şi eu sunt de pe acolo… Te-am chemat acum ca să-ţi spun că patriarhul vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului, aşa că ai să-i scrii la Patriarhie, cerându-i o audienţă şi veţi discuta amândoi. | Continuare »

SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!

În nr. 51, din 15 dec. 1929, «Lumina Satelor» scria într-un chenar următoarele:

S L Ă V I T   SĂ   F I E   D O M N U L !
acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.
Sibiu, la 2 decembrie 1929
Tipografia «Oastea Domnului»

„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.
În lumea tipografică este o datină că de câte ori intră în lucrare o tipografie nouă, să se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea. Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.
Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: „Slăvit să fie Domnul!”…
Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate câte ne-a făcut El nouă!

Mireasa-vantuluiCel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L slăvim neîncetat pe Domnul, indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cântec de slavă lui Dumnezeu. | Continuare »

Iubiţi-vă-unii pe-alţii

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
deolaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii
să fiţi în totul una!

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
preadulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta
mereu fără-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz