Iubire, dă-ne harul

Iubire, dă-ne harul
ce încă nu-l ştim noi:
în stare ca vrăjmaşul
să-l scoată din noroi,
să-l spele, să-l sărute,
să-l pună-n loc de sus;
Iubire dă-ne harul
din Duhul lui Iisus!

Lumină, dă-ne harul
ce încă noi nu-l ştim:
spre orice suferinţe
cereşte să privim,
să fericim calvarul
chiar cel mai dureros;
Iubire, dă-ne harul
din Crucea lui Hristos!

Putere, dă-ne harul
ce noi nu-L ştim acum:
nebănuita Slavă
din cel mai aspru drum,
eternul imn al jertfei
sublimului apus;
Iubire, dă-ne harul
din slava lui Iisus.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

DAVID ÎL LASĂ PE ŞIMEI ÎN JUDECATA DOMNULUI

DAVID ÎL LASĂ PE ŞIMEI ÎN JUDECATA DOMNULUI

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oamenii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia David dealul măslinilor plângând, cu capul acoperit şi cu picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plângând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a arunca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei: „Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împăratului, punând mâna pe sabie, a zis: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa. Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi”… (Citiţi pe larg la II Sam. 16, 5-14.)
O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împăratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului – iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. Întâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre acest lucru. | Continuare »

SMERENIA ÎN RELAŢIILE CU SEMENII – UN MIJLOC DE A AJUNGE LA DRAGOSTEA DE APROAPELE

Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV, Fărâmiturile ospăţului

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie. Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.
Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.

Această atitudine devine izvorul unei dulci căinţe, a unei ardente rugăciuni făcută fără osebire şi cu mare reculegere. Avva Dorotei avea obiceiul să-i spună ucenicului său, avva Dositei, de câte ori acesta se lăsa cuprins de mândrie: “Dositei, tu eşti mânios. Nu-ţi este ruşine să te mânii şi să-l superi pe fratele tău? Nu ştii tu că el este Hristos, şi că tu-l superi pe Hristos?”
Marele Sfânt, care a fost Apolos, le zicea adesea ucenicilor săi referitor la primirea fraţilor străini care veneau la el, că trebuie să-i cinsteşti cu o metanie până la pământ, pentru că nu te prosterni în faţa lor, ci în faţa lui Dumnezeu. “Ai văzut pe fratele tău? L-ai văzut pe Domnul Dumnezeul tău? spunea el. Lucrul acesta l-am primit de la Avraam (cf Facere 18). Şi că trebuie să-i primim pe fraţi şi să fim ospitalieri cu ei, am învăţat de la Lot care-i silea pe îngeri să petreacă noaptea în casa sa” (Facere 18). | Continuare »

De Sus

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

De Sus, din dragostea Golgotei,
Iisus, Dumnezeiescul Miel,
ne cheamă ne-ncetat, ne cheamă,
în Sus la El, în Sus spre El.

Din orice neam ai face parte,
din orice loc te-ai fi suit,
dac-ai putut ajunge-Acolo,
– apleacă-te, eşti mântuit!

Când toţi ne vom lăsa cu Domnul
spre culmea dragostei urcaţi,
atuncea doar vom recunoaşte
şi vom simţi că suntem fraţi!

Căci, de-L avem pe El nădejde
şi dac-avem Golgota Ţel,
ne vom iubi… şi prin iubire
vom deveni la fel cu El.

Iubiţi-vă! – un gând şi-un suflet,
aprinşi de-o dragoste să fim,
ca să trăim de-aici frumseţea
Cerescului Ierusalim!

Şi fericiţi privind răsplata
şi Ţinta noastră,
pe Iisus,
uniţi mergând,
s-ajungem una
în Ţara Dragostei de Sus.

IUBIREA – AURUL CERESC

Traian Dorz, Poruncile iubirii

1. Iubirea este singurul lucru cu care putem cum-păra darurile şi binecuvântările cereşti
şi cu care ne putem plăti marea noastră datorie faţă de Dumnezeu.
Nici o altă monedă nu are un preţ mai mare înaintea lui Dumnezeu ca aurul ceresc al iubirii.

2. Suflete al meu, iubeşte-L pe Dumnezeu, Făcă-torul tău şi Părintele tău, Care te-a zămislit din iubire,
şi te-a încălzit cu iubire,
şi te-a întrupat din iubire.
Şi te-a ocrotit, şi te-a crescut din iubire.
El te-a luminat şi te-a răscumpărat cu aurul cel ceresc şi veşnic al iubirii.
El te-a dăruit, te-a înconjurat şi te-a fericit numai prin iubire…

3. Dumnezeu ne-a făcut tot binele numai prin iubi-re.
Prin iubirea Lui,
prin iubirea pământească,
prin iubirea de soţ, şi de copii, şi de fraţi, şi de prieteni, şi de binefăcători.
Dumnezeul Iubirii ne face nouă tot binele prin iubirea soarelui, a naturii şi a semenilor…
Prin iubirea luminii şi a adevărului,
a bucuriei şi a tinereţii,
a înţelepciunii şi a cântării… | Continuare »

Scrisoare despre jertfă

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Să vă binecuvânteze, dragii mei, în veci iubirea,
facă Domnul să vă fie ea de-a pururi moştenirea,
să vă fie hrana voastră, să vă fie băutura,
să vă fie totdeauna şi răcoarea, şi căldura,
să vă fie perna nopţii de odihnă minunată
şi ogorul muncii voastre, şi sămânţa semănată,
şi recolta ostenelii, şi răsplata ei deplină,
să vă fie pururi umbră şi de-a pururea lumină,
să vă binecuvânteze şi Amurgul, şi-Aurora,
Domnul să vi-o dăruiască fericită tuturora!…

…Mulţumesc de orice dată când vă amintiţi de mine
şi de toate celelalte fapte de iubire pline,
căci în fiecare faptă văd, de fiecare dată,
duioşie şi frumseţe de iubire-adevărată,
părtăşia fericită a aceleiaşi credinţe,
gata la aceleaşi jertfe, pentru-aceleaşi năzuinţe…
Şi-nţelegerea înaltă care numai duhul poate
s-o descopere-n adâncul unor cugete curate,
pentru rostul, pentru preţul jertfei pururi necesare
în lucrarea mântuirii sufletelor din pierzare.

N-a fost niciodată altfel! Pe Golgota-nsângerată,
Dragostea, sub cea mai ’naltă formă, Jertfa,
e-arătată!
Căci n-a fost o mai înaltă formă-n care să arate
adâncimea şi ’nălţimea stării ei nemăsurate,
iar noi n-am fi-aflat,
ca-n ăst fel,
unde-am fost şi-n ce pierzare,
de-am fost scoşi prin dăruirea unui Preţ atât de Mare. | Continuare »

DOAMNE, FĂ SĂ-MI STRĂLUCEASCĂ

Traian Dorz, Cântările din urmă

Doamne, fă să-mi strălucească
dragostea luminii Tale,
în iubirea mea frăţească
arătată pe-orice cale.

Dragostea neprefăcută
totdeauna să-mi lumine
toată viaţa petrecută
între fraţii mei cu Tine.

Dragostea nemicşorată
către semeni să mă poarte,
pe-orice vreme, de-orice dată,
şi aproape, şi departe.

Dragostea nedespărţită
să-mi dea râvnă şi răbdare
pentru jertfa fericită,
pân’ la ultima-ncercare.

Dragostea înflăcărată
să-mi dea sfânta stăruinţă
să-Ţi port Vestea Minunată
pân’ la Marea Biruinţă.

Dragostea desăvârşită
să-mi înalţe roada bună
pân’ la slava nesfârşită,
pân’ la sfânta Ta cunună.

ŞI N-AU PRINS NIMIC ÎN NOAPTEA ACEEA

„Simon Petru le-a zis: «Mă duc să prind peşte». «Mergem şi noi cu tine», i-au zis ei. Au ieşit şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea.“ (Ioan 21, 3)

Oricât de grea ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul nu este singur. Oricât de apăsătoare ar fi durerea cuiva, ea totuşi se uşurează când omul porneşte la muncă.
Munca şi prietenia ne sunt totdeauna de un folos fericit. Dar în necazurile cele grele ale vieţii, în stările cele mai apăsătoare pentru fiinţele noastre, însoţirea celor dragi şi alergarea după pâinea vieţii ne sunt de cel mai mare ajutor.
Acelea sunt de fapt stările când nici n-am mai putea fără fraţii noştri şi fără munca noastră. Căci dacă sunt într-adevăr împrejurări în care simţim adânc nevoia de singurătate şi de odihnă, tot aşa, sunt împrejurări şi mai multe în care nu putem fără părtăşie şi fără muncă.

Singurătatea şi odihna ne dau mijlocul şi starea meditaţiei şi a contemplării, a rugăciunii şi a interiorizării, spre a ne putea adânci şi înălţa sufletul. Spre a putea primi şi înţelege tainele şi adevărurile deosebite. Spre a ajunge la o stare tot mai înaltă, mai serioasă, mai temeinică în Hristos. De acestea avem nevoie şi pentru noi, dar mai ales pentru alţii.
Dar numai părtăşia şi munca ne dau căldura şi ajutorul curajului şi încrederii, speranţei şi năzuinţei, spre a ne birui mâhnirea, spre a ne reface sufletul, spre a răzbi mai departe, spre atingerea a tot ce am descoperit prin adevăr şi prin rugăciune în singurătate şi în odihnă. | Continuare »