CRUCE VECHE…

troita valea stejaruluiCruce veche dintre drumuri,
părăsită şi uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viaţa mea de altădată…

Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine!

Aplecată într-o parte
te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.

…Când apoi durerea-mi mare
m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten,
răsărea un pui de fag.

Mai târziu, o toamnă rece,
într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten,
să daţi mâna amândoi…

Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată,
sfântă şi străină cruce. | Continuare »

Binefacerea și rugăciunea

Traian Dorz, Săgețile biruitoare

1 – Binefacerea și rugăciunea trebuie să fie în chip deosebit, pentru fiecare iubitor de Hristos, preocupările în care să petreacă întreagă ziua Domnului.
De fapt acestea doua virtuți sunt cele mai bune surori. Și ele ar trebui să nu fie despărțite niciodată de viața unui credincios.
2 – Despre Avraam se spune că tocmai se ridicase să meargă la rugăciune, când a văzut pe cei trei îngeri venind spre el.
Văzându-i, Avraam a renunțat la rugăciune și s-a ocupat de trebuința ospeției pentru ei,
– fiindcă el a știut adevărul că atunci când este nevoie de o binefacere, e mai însemnat lucru să faci binele,
să primești pe un străin,
să ospătezi pe un trimis al lui Dumnezeu
– decât să te rogi.
3 – Cine în ziua Domnului este în Domnul.
În vremea bisericii este în biserica.
În vremea binefacerii este în binefacere.
În vremea rugăciunii este în rugăciune.
Acela și în vremea răsplătirii va fi în răsplătire.
4 – M-am întors să văd glasul care îmi vorbea… și când m-am întors am văzut șapte stele…
– Cum să vezi un glas care îți vorbește?
– Aici este taina cunoașterii adevărului.
Trebuie să știi să vezi glasul nu fața vorbitorului,
să vezi înăuntru. nu înafara,
duhul, nu înfățișarea,
adevărul ascuns, nu cel arătat…
Fața poate să înșele, căci fețe pot fi mai multe și pot fi schimbate,
dar glas nu poate fi decât unul și nu poate fi schimbat.
După cum este scris.
Oile merg după El căci Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
5 – Nu te opri niciodată la fața unui vorbitor, ci mergi până la glasul lui.
Și du-te pe glasul lui până la inima din care iese acest glas, – pentru că este scris: din prisosul inimii glăsuiește gura.
Și numai dacă în inima aceea vei vedea cele șapte stele, cele șapte virtuți, cele șapte roade ale Duhului Sfânt, – abia atunci să asculți ce grăiește.
Și să crezi ce asculți. | Continuare »

Mai aproape de Tine

Când vine încercarea,
Greul arde lăuntrul meu.
Şi trupul meu tresare
Ca muşcat de durere.
Şi totuşi mintea mea cântă
Și inima mea strigă:
Mai aproape,
Mai aproape de Tine,
Doamne, mai aproape…

Şi iar mă mir:
Aşa iute vii, încercare?
Şi iar ard,
Și iar cânt,
Și iar şoptesc:
Mai aproape, Doamne,
Mai aproape de Tine…

Nici nu se uscă rănile vechi,
că altele noi înfloresc lângă ele
Și cântă inima mea:
Doamne, mereu mai aproape,
Mai multe răni,
Mai scurt drumul spre Tine.

Lidia HAMZA

DE CE-AI UITAT?

DE CE-AI UITAT?

De ce-ai uitat acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
când trebuia să lupţi să ţi le ţii
chiar de-ţi cereau viaţa şi fiinţa?

Ai datorat s-asculţi de Dumnezeu,
căci El ţi-a dat viaţa şi ţi-o ţine,
tu L-ai uitat că El te-a scos din greu
– ce-ngrozitor va fi-asta pentru tine!

Ai datorat părinţilor atât,
dar ei s-au dus cu inima zdrobită,
– cum vei zăcea odată doborât
gemând sub datoria neplătită!

Ai datorat săracilor un strai,
– dar ei s-au dus şi n-ai vrut a li-l da,
ai datorat spre lacrimă un grai,
dar nu l-ai dat – şi cine-ţi va ierta?

… O, nu uita acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
căci tot ce nu plăteşti acum, să ştii
că-n veci, în foc, îţi va plăti fiinţa!

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA BIRUINŢEI

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

Iată o evanghelie pe care nu trebuie s-o tâlcuim prea pe larg. A tâlcuit-o Însuşi Mântuitorul. Şi o vedem tâlcuită pe tot locul şi în viaţa oamenilor.
Omul împărat din pildă este Tatăl cel ceresc, Care ne iartă mereu „datorii” de păcate multe şi grele. Noi suntem „datornici” cufundaţi cu totul în aceste datorii pe care nu le putem plăti. Oricât de mult ne-am sili noi să le „plătim” – nu le putem „plăti”. De datoria păcatelor noastre putem scăpa numai prin iertare.
Iar Dumnezeu e gata să ne dea această iertare, dacă o cerem cu durere şi lacrimi de căinţă. Oricât de mare ar fi datoria păcatelor noastre, Dumnezeu e gata să ne-o ierte.
Dar în schimbul acestei iertări, Dumnezeu cere de la noi un lucru mic şi uşor: să iertăm şi noi altora. Precum El ne iartă mereu, aşa să iertăm şi noi.
Iertarea ni se dă condiţionat: să iertăm şi noi altora. Noi însă, de regulă, nu primim această condiţie! Cerem de la Dumnezeu să ne ierte greşelile, dar noi sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile. Aşteptăm iertare de la Dumnezeu, dar noi nu vrem să dăm iertare altora.
O, ce lucru grozav este neiertarea dintre oameni! O, ce creştin mincinos este acela care nu-l poate ierta pe de-aproapele său!
Pilda evangheliei ne spune cum omul împărat începuse a lua seama slugilor sale; adică începuse un fel de judecată cu slugile sale, cu „datornicii” săi. | Continuare »

Alungă-a mea-ndoială

Lidia Hamza

Alungă-a mea-ndoială
Din noaptea de-ncercări,
Să nu-mi simt șovăială
Când trec cu-așa sfială
Pe-a spinilor cărări.

Să nu simt teamă-n fața
Golgotelor de-acum,
Că-n vârful lor e viața
și-ncepe dimineața
pe-am învierii drum.

Să nu-mi simt tremurată
Cântarea mea-n văpăi.
De-acolo-ncununată
Iubirea mea curată
O văd în ochii Tăi.

Să nu-mi simt niciodată,
Oriunde-aș fi aici,
Privirea aplecată
Și fruntea asudată
De-a îndoielii frici.

Ci numai sus privirea
În orișice furtuni
Ca să-nțeleg iubirea
Cum îmi sfințește firea
Când arde pe cărbuni.

Cât ochii mei sunt țintă
În ochii Tăi, Iisus,
Nu-s flăcări să mă mintă,
Ci doar simt cum m-alintă
Pe răni, Oleiul pus.

Sunt un fir de iarba verde

Lidia Hamza

Sunt un fir de iarba verde
Tot în drumu-oricui crescut…
Orice talpă să-mi dezmierde
Către ea întors sărut.

Sunt un țipăt ca de mierlă
Ducând dorul tuturor
Orice pumn se face perlă
Strânsă din ocara lor.

Sunt un nor bătut de vânturi
Tot în soarele cuiva
Ca să ude-a lui pământuri
Ploaia din privirea mea.

Sunt în veri petală albă
Tot în sus nălțând fior
Ca să-și facă alții salbă
De purtat pe fruntea lor.

Sunt un bulgăr de țărână
Pe mormântul orișicui
Cât aș vrea să strâng în mână
Pentru cer, vreo roadă, nu-i…

După toate-acestea, tare
Doamne, strânge-mă la Piept,
Căci nu-i nimeni de la care
Vreun sărut să mai aștept…

Muntele Ceahlău între sacru și profanare

Din punct de vedere creștinesc, Ceahlăul este considerat ca fiind Atosul sau Taborul românesc. Nu întâmplător domnitorul Dimitrie Cantemir relata la vremea sa că Ceahlăul este plin de sihaștri. A fost un munte al sihăstriei și al rugăciunii. Anumite locuri poarta nume cu caracter creștinesc: Panaghia, Toaca, Poiana Maicilor etc. Istoria prezintă multe acțiuni care atestă această însușire, de a fi numit „munte sfânt“. Actualmente, hramul muntelui este „Schimbarea la Față“. Schitul construit după 1989, poartă acest hram al Schimbării la Față.
Dar vrăjmașul credinței noastre nu s-a lăsat învins; astfel că regimul ateu dinainte de 1989 a instalat la Durău o stațiune și, mai grav de atât, la sărbătoarea schimbării la fața au instituit un fel de sărbătoare a muntelui: cu petreceri și tot ce ține de acestea, aducând o profanare fățișă acestor locuri sfinte, unde s-au nevoit înaintașii credinței noastre.
Cu ocazia unui sfat frățesc al fraților de la Sibiu, sfat ce s-a ținut sub binecuvântarea IPS Daniel mitropolitul de atunci al Moldovei, IPS a avut ideea de a invita Oastea Domnului la Durău să aducă o adevărată sărbătoare a muntelui prin prezența ei, astfel că, în 1999 are loc prima sărbătoare anuală la Durău cu prezența IPS Daniel.
Se pune întrebarea dacă prin continuarea adunărilor la Durău, Oastea Domnului reușește să aducă consfințirea acestei idei propuse de înaltul mitropolit. Nu cumva am degenerat încet, încet doar într-o festivitate care să satisfacă numai o doleanță trupească, firească? Mai mult de atât, sărbătoarea Schimbării la Fața cade în post pentru noi creștinii (și ostașii). | Continuare »

DESPRE CREDINŢĂ

DESPRE CREDINŢĂ

Pr. Iosif Trifa

– Predică pentru vremurile noastre –

„Unde este credinţa voastră?” (Lc 8, 25).

Aşa a întrebat Iisus pe apostolii speriaţi de furtuna mării. Un vifor, ne spune Evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Iisus cu apostolii Săi. Spăriaţi de valurile mării, apostolii au alergat la Iisus, strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune Evanghelia că s-a ridicat Iisus, i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, a poruncit vânturilor şi mării să tacă şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această Evanghelie, cu cele spuse în ea, se potriveşte la vremurile noastre, este parcă anumit scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte Evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci îl avem şi noi în apele din marea vieţii. De ani de zile, furtună cumplită, cu fulgere şi tunete de război, a tulburat marea vieţii omenirii.
De ani de zile, viaţa noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferinţelor şi greutăţilor.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci n-alergăm ca apostolii spre Iisus, spre ajutorul şi mila Lui. Pricina suntem noi, care credem că vina vremilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înţelegem că vremile şi necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea şi mustrarea lui Iisus: «Unde este credinţa voastră?».
Peste furtunile vremilor de azi s-aude glasul lui Iisus, întrebarea Lui: „Unde este credinţa voastră?”. Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieţii nu se va linişti. | Continuare »