„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »
Ce minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »
Traian Dorz, Hristos– Puterea Apostoliei (Meditaţii la Apostolul zilei)
Să mergem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre, din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa, acum, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.
Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece, dacă noi, care eram atât de harnici în ce priveşte răul, când eram sub robia lui Satan, iar acum, când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta, oare, că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?
Dacă, atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi… să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,
oare, acum, când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi, altfel, nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?
Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, –
şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-l citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului, –
şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţiile lumeşti, –
şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească, –
atunci ce fel de credincioşi suntem noi?
Unde este, atunci, dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?
Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns de Dumnezeu, ci şi pe faţă de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).
Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri. Şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească.
Traian Dorz, Întâi să fim din seria Cugetări nemuritoare
Lucrarea vie în Hristos a avut totdeauna aceste două caracteristici: smerenia şi sinceritatea. Pe acestea ne-a spus Domnul Iisus Însuşi ca noi toţi să le învăţăm de la El.
În lucrarea sfântă a părtăşiei cu Dumnezeu au venit numai sufletele care au fost pătrunse de sinceritate şi smerenie – şi au rămas numai atâta cât s-au putut păstra cu adevărat sincere şi smerite, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de fraţi.
În momentul în care cineva cade din sinceritate în prefăcătorie şi din smerenie în îngâmfare, el s-a despărţit sufleteşte, atât de Hristos, cât şi de fraţi, chiar dacă printr-o încăpăţânare firească şi printr-o împotrivire ambiţioasă a căutat să mai rămână în mijlocul Bisericii şi al adunării sfinte.
Atâta vreme cât suntem sinceri şi smeriţi, noi rămânem în Harul lui Dumnezeu, – fiindcă este scris: „celor smeriţi le dă har”. Dar în momentul când am pierdut smerenia, Harul s-a dus, pentru că el stă numai în vasul smereniei. Când crapă acest vas, Harul curge spre alţii.
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este cu deosebire o sărbătoare a sincerităţii şi a smereniei. Maica Domnului a fost sufletul cel mai smerit şi mai sincer care a putut fi găsit de Tatăl Ceresc în mijlocul lumii pentru a putea împlini prin ea, în chip vrednic, taina şi promisiunea Întrupării Fiului şi arătarea roadelor Sfântului Duh.
Datorită smereniei şi curăţiei ei, S-a putut arăta în ea, pentru prima dată în Istorie şi în lume, lucrarea împreunată a Sfintei Treimi. Sfântul şi marele arhanghel i-a zis: Tatăl te-a ales, Fiul Se va naşte din tine şi Duhul Sfânt te va umbri… Despre Sfânta Treime se vorbeşte clar, pentru prima dată în Sfânta Scriptură, în legătură cu Maica Domnului.
Ce înaltă întrupare au avut în fiinţa ei sinceritatea şi smerenia! | Continuare »
Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă
„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).
Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.
1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când dintr‑un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »
O, nopţilor ascunse ale vieţii mele,
ce grele de lumină şi de cântări mi-aţi fost,
în sărutări de rouă şi-n tremurări de stele,
voi mi-aţi sfinţit iubirii cerescul adăpost!
O, drumurilor scumpe ale vieţii mele,
ce fericiri înalte mi-aţi dat la orice pas,
din voi mi-s adunate seminţele mai grele,
pe voi am stâlpi de aur la fiece popas!
O, ceasurilor sfinte a rugăciunii mele,
ce nimburi aurite pe-a mele cruci aţi pus,
ce praf de-argint pe aripi, ce pulbere de stele,
când m-am ’nălţat spre Taină sau m-am întors de Sus!
O, Tainică Prezenţă a Dragostei Divine,
ce dulce siguranţă îmi dai când mă-nsoţeşti,
toţi îngerii şi fraţii se roagă lângă mine
sau merg cu mine-alături când Tu cu mine eşti!
Traian Dorz, Cântarea Învierii
Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»
Trăirea duhovnicească este rodul hrănirii cu mana cerească. Atunci când poporul lui Israel călătorea spre Canaan, Domnul îl hrănea cu mană cerească. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi băutura celor ce călătoresc spre Împărăţia Lui. Evanghelia slavei lui Hristos este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4).
Această hrană duhovnicească, întocmai ca împărtăşirea cu Sf. Taine, ar trebui mâncată pe genunchi, fiind dar ceresc, mâncare îngerească.
Să urmărim ce ne spune Biblia despre asemănarea cu vechiul Israel, care călătorea prin pustie spre Canaanul pământesc, a celor care călătoresc spre cer:
„Poporul însă începu să cârtească în auzul Domnului. (…) Străinii, dintre ei, începură să-şi arate poftele şi şedeau cu ei şi fiii lui Israel şi plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana»“ (Num. 11, 1-6).
„Şi grăi poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: «La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă, şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioas㻓 (Num. 21, 5). „Dă-ne carne să mâncăm!…“ (Num. 11,13).
Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: Aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe… Şi poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe. Şi, încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, S-a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataava (Mormintele lăcomiei) (cf. Num. 11, 18-35).
Ce lucru dureros ne este înfăţişat aici! Evreii au uitat curând minunile Domnului, grija permanentă ce le-o purta, s-au săturat şi de mâncarea cea cerească, i-a lovit pofta după carnea din Egipt, dorul după Egipt. Au uitat din ce robie groaznică au scăpat prin mila Domnului şi auziţi-i cum cârtesc împotriva Lui şi a lui Moise, zicând: De ce ne-aţi scos din Egipt…că bine ne era acolo“ … „Erau: peşte, castraveţi; dar aici ni se usucă sufletul cu mana aceasta proastă. | Continuare »
Nu-s numai slove cântecele mele,
nu-s numai rânduri cele ce le-am scris,
ci-i lupta mea şi inima în ele,
şi crezul meu e-ntreg în ele-nchis!
Sunt hrană pentru inima flămândă
şi cântec pentru sufletul vioi,
avânt viteaz şi alinare blândă
şi plâns de-ajuns oricărui dintre voi.
Dar mai presus sunt dragoste fierbinte
şi-ncredere eroică-n Hristos,
sunt gânduri pentru care nu-s cuvinte
spre tot ce-a fost şi-n veci va fi frumos.
Le-am frământat pe toate-o pâine bună
sfinţită la altarul părintesc
şi-n datina creştină şi străbună
eu le sărut şi-apoi vi le-mpărţesc.
Gustând, luaţi în inimă-ntărire,
curaj luptând şi-alin în ceasul greu,
iar când veţi fi datori c-o mulţumire
s-o daţi deplin şi cald lui Dumnezeu!
Traian Dorz, Cântările roadelor
Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.
Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »
