Substantivul NEHOTAR în lirica lui TRAIAN DORZ[1]

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

A accepta o provocare înseamnă, înainte de toate, a păşi de bunăvoie, asumându-ţi orice risc, pe un tărâm incitant, cu cât mai puţin cunoscut, cu atât mai fascinant. Nu altfel stau lucrurile când provocarea care îţi stă în faţă se referă la interpretarea limbajului unui poet. Dar acest demers presupune, pe lângă altele, o încercare de pătrundere în universul de semnificaţii al creaţiei lirice dinspre expresie: prin limbaj, poeţii redescoperă pitorescul limbii, (re)creează punţi de legătură între complexul sonor al cuvintelor şi semantica acestora. Căci, oricât de bogat ar fi vocabularul unei limbi şi oricât de bine l-ar stăpâni, ei plăsmuiesc cuvinte şi sensuri noi, folosind cele mai variate mijloace şi demonstrând, astfel, nebănuitele virtuţi expresive ale limbajului poetic[2].

Totodată, în limba literară (şi, în special, în poezie), ceea ce este individual din punct de vedere lingvistic (în sensul elementelor sau al îmbinărilor inedite) reprezintă o abatere voită de la norma comună şi determinată de intenţia estetică a scriitorului, adică de „o modalitate specifică de gândire artistică situată dincolo de comunicarea uzuală şi integrată într-o structură stilistică.”[3] Pe de altă parte, receptarea textului beletristic nu este cu nimic stingherită dacă inovaţiile lexicale nu contrazic spiritul limbii, considerată drept un organism viu, în continuă înnoire. Şi, dacă fonologia, morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari, semantica este deschisă mai pregnant infuziei de nou pe care poeţii o aduc în operele lor, creându-şi propriile modalităţi de expresie şi îmbogăţind limba cu îmbinări neaşteptate, dar fireşti, unele devenite memorabile[4].

În procesul formării cuvintelor în lexicul poetic, abaterea se produce numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii, regulile privind valoarea semantică şi gramaticală a afixului, precum şi caracteristicile morfologice ale lexemelor de la tema cărora se face derivarea. Aşa-numitele creaţii lexicale proprii, plăsmuite potrivit cu sistemul formării cuvintelor româneşti, restituite limbii într-o formă personală, individuală, prin opera artistică, nasc sentimentul profund al noutăţii în organizarea, structurarea şi asocierea elementelor extrase din materialul lexico-gramatical al limbii comune, ilustrând valenţele creative ale vocabularului şi înnoindu-l cu termeni derivaţi, care, în limba literaturii, se află într-o relaţie indestructibilă, prin natura complexului lor sonor, cu sensul. | Continuare »

CERCETEAZĂ-TE SINGUR

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)

Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.

Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).

Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci. | Continuare »

În nădejdea Ta cea tare

Traian Dorz

În nădejdea Ta cea tare, Dumnezeul meu,
am găsit mereu scăpare prin necazul greu.

Am trecut prin clipe grele, singur, părăsit,
doar nădejdea Ta prin ele, Doamne, m-a-nsoţit.

Am privit mereu spre Tine cu credinţa-n sus
şi-n durere, şi-n suspine, pace mi-ai adus.

Azi, când iar mă treci, Părinte, prin amar necaz,
mi se varsă iar fierbinte plânsul pe obraz.

Dar în suflet îmi străluce plin de mângâieri
soarele nădejdii dulce, el îmi dă puteri.

El mi-mprăştie durerea chinului amar
şi-mi aduce mângâierea fără de hotar…

Viaţa-ntreagă Ţi-o-nchin Ţie pentru veci, mereu,
Sfânta mea Nădejde vie, Dumnezeul meu!

A CREZUT ŞI A PORNIT

„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Iisus şi a pornit la drum.“

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios. Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9). Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39). Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat.

Dar chiar dacă nu poţi crede puternic, porneşte totuşi!
Pe drum te vor întâmpina solii binecuvântate şi binefăcătoare. La urmă vei ajunge să vezi împlinirea credinţei tale slabe prin puterea şi harul ceresc, şi Dumnezeu îţi va da nu numai pe unul, ci pe toţi ai tăi pe calea mântuirii Lui. Credinţa ta sinceră, fierbinte şi statornică în Hristos va aduce mântuire la toată casa ta. Crede neclintit aceasta şi vei vedea. Dar porneşte chiar acum! […] | Continuare »

ÎNTÂI SĂ FIM

Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…

Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.

Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…

Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.

Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos. | Continuare »

Din vânt culeg

Vlad Gheorghiu

Din vânt culeg al serii parfum înmiresmat
şi-l strâng în cupă albă ca fulgul de ninsoare,
şi mi-l frământ, Iisuse, cu calda-mi lăcrimare

să-l fac înmiresmare
albastru ne-nceput,
să-Ţi curgă la picioare
şi-apoi să le sărut.

Şi-nfiorat îmbrăţişez al nopţii murmur sfânt,
uimit strângând în poală a adormirii boare
şi picuri de lumină din steaua care moare.

Din raze şi candoare
să ţes un drag veşmânt
să-mbrac iubirea care
ţi-o-nchin pân’ la mormânt.

Transfigurat, privesc apoi, când beau de la izvor
cum din adânc de codru vin cârduri căprioare.
De-atâta apă strânsă lumina-n pleoape doare.

Dar ce înlăcrimare
îmi scaldă-n sfânt ogor
a rugăciunii floare
şi-al cântecului dor!

M-ascund sub umbre şi ascult cum zorii se desfac
şi parcă mă vrăjeşte cântând, privighetoarea
şi-o rog să-mi dea şi mie arcuşul şi cântarea,

să-mi umplu sărbătoarea
când nu mai pot să tac
şi sfântă-nmiresmarea
în imn să mi-o prefac.

Cu ce fior cuprind la sân tăcerile din crâng!
Ce dus sărut a ierbii prea fragedă culoare!
Şi din căuş de taină sorb nesătul răcoare

să-mi stâmpăr dorul care
în lacrimi mi-l răsfrâng.
– Iisuse drag, când oare
va fi să nu-l mai plâng?

EXPERIENŢA ŞI CÂNTAREA

Traian Dorz, din Semănaţi Cuvântul Sfânt

…Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu?
Noi nu ştim anume şi melodia acelei minunate cântări de izbăvire păstrată în scris, prima din istoria Biblică, cântată după una dintre cele mai mari experienţe cu Dumnezeu de către întreg poporul trecut prin Marea Roşie. Dar trebuie să fi fost tot aşa de minunată şi melodia ca şi textul, fiindcă melodiile inspirate de Dumnezeu uşor le învaţă şi cu plăcere le cântă toţi cei ce le aud.
O melodie interioară a sa o are orice lucrare ieşită dintr-o izbăvire divină. Numai că trebuie să ai acea ureche tainică şi binecuvântată de Dumnezeu cu care să poţi auzi acea inspirată armonie intimă pe care a pus-o acolo jertfa şi recunoştinţa creatorului ei, care a înălţat o acolo în urma unei experienţe neuitate. | Continuare »

Ştefan cel Mare nu a cucerit singur toate biruinţele…

din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu în care asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.

DESPRE GRADELE DE COMPARAŢIE ALE ADJECTIVELOR ÎN VOLUMUL LOCURILE NOASTRE SFINTE, DE TRAIAN DORZ

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Volumul intitulat Locurile noastre sfinte se înscrie, cronologic, în rândul lucrărilor pe care Traian Dorz[1] le-a elaborat spre sfârşitul vieţii[2]. După ce, în diverse ocazii, vizitase împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi o serie de monumente şi locuri importante din ţară, autorul – profund marcat de admirabilele (re)întâlniri cu semnificaţiile arhetipale ale modelelor primordiale[3] – avea să-şi contureze ideea unei scrieri oarecum laice, care să reflecte, într-o manieră inedită, aceste peripluri ce i-au lăsat o adâncă impresie[4].

Aşa cum reiese chiar din subtitlu (Sfinte momente printre monumente, poezii şi ilustraţii, eseuri şi meditaţii), cartea cuprinde nu numai poeme religioase, ci şi poezii de factură istorică, patriotică ori reflecţii despre valorile naţional-creştine ale neamului nostru: „Mai înainte de a fi monumentele a fost Istoria. Şi mai înainte de Istorie au fost eroii care au făcut-o. Eroii au creat evenimentele, iar acestea le-au creat monumentele […]. Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu.”[5]

Într-o atare carte-album („jurnal de călătorie şi de bucurie”[6], în care se îmbină, în chip fericit şi original, poezia şi proza de factură meditativă), „locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt privite doar sub aspectul lor real. Poetul scoate în evidenţă planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar devenind palpabilă prin ochiul credinţei.”[7] Într-adevăr, volumul are un pronunţat caracter educativ, pedagogic, vizând, în mod deliberat, generaţiile de toate vârstele – de ieri, de azi şi de mâine: „Veniţi să dăm un sfânt / sărut / acestor semne sfinte, / să nu lăsăm acest Trecut / pe veci / să se-nmorminte!”[8] Astfel, personalităţi reprezentative pentru spiritul românesc (voievozi, conducători, eroi, artişti reali sau legendari: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuşi, Meşterul Manole şi Ana), puncte cu rezonanţă istorică sau culturală (Alba Iulia, Ţebea, Câmpia de la Blaj, Curtea de Argeş, Cetatea Sucevei, Mausoleul de la Mărăşeşti, ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), repere geografice (Mureşul, Oltul, Carpaţii, Retezatul, Ceahlăul, Caraimanul), biserici şi mănăstiri (Cozia, Tismana, Putna, Voroneţ), sărbătorile românilor, alături de orice „izvor, / şi piatră, / şi cărare”[9] din inconfundabila „Acasă”[10] – toate acestea, transpuse în plan spiritual, „devin sau personaje, sau locuri emblematice ale spaţiului nostru mioritic”[11]. Dar abordarea tematicii sau a structurii unei asemenea opere literare nu poate fi întreprinsă cu deplin succes fără a lua în considerare şi cercetarea elementelor lingvistice prin intermediul cărora se configurează coordonatele esenţiale ale universului liric dorzian, impregnat de un puternic filon mistico-religios. De aceea, în cele ce urmează, ne vom opri asupra unui fapt semnalat de majoritatea celor care se ocupă de studierea limbii artistice a unui scriitor: valenţele stilistice ale gradelor de comparaţie. Pornim de la premisa că procedeele expresive de redare a intensităţii deţin o importanţă majoră în textul beletristic, constituind unul dintre mijloacele frecvent întrebuinţate pentru a da culoare şi relief stilului, îndeosebi atunci când construcţiile respective constituie o deviere de la normă. În limbajul poetic mai ales, superlativul, de pildă, creează efecte unice din punctul de vedere al conţinutului şi al expresiei estetice, reflectând, nu o dată, originalitatea creatorului de versuri, forţa lui de imaginaţie şi de prelucrare artistică a limbii. | Continuare »

Cât holdele-s plecate

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

Cât holdele-s plecate şi spicele-s albite,
cât dimineaţa-i bună şi soarele-i curat
– ieşiţi, semănătorii Cuvintelor sfinţite,
ieşiţi, secerătorii de ultim secerat!

– O, dă-le spor, Stăpâne al Holdelor Divine,
şi şterge-le sudoarea cu sfintele-adieri,
şi dulce fă-le hrana amiezilor senine
– să secere întruna cu proaspete puteri!

Ascute-le cu râvnă uneltele iubirii
şi-apleacă-le genunchii ce spicele-mblătesc,
să-Ţi umple-ntreg Hambarul de snopii mântuirii
cu grâul greu şi galben ca aurul ceresc!

Fiţi binecuvântate voi, mâini care frământă
şi ochi ce-aduceţi stropii de rouă şi de mir,
şi buze ce se roagă şi-ndeamnă, şi cuvântă,
– s-aduceţi Sfânta Pâine spre Vinul din Potir.

Veniţi, luaţi sămânţa aleasă şi cernută
şi-o semănaţi udată cu lacrimi şi cu dor,
nu treizeci să rodească,
nu şaizeci
– ci o sută,
să umple tot Pământul şi Cerul Viitor!

Bucură-te, piatră a Bisericii prea nesfărâmată

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi, trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, decât toţi cuvântatorii de Dumnezeu mai înaltule;
Bucură-te, decât iconomii duhului mai întâiule;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe acesta Adevărat Dumnezeu l-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră a Bisericii prea nesfărâmată;
Bucură-te, temelie a mărturisirii prea întemeiată;
Bucură-te, începătura cea în chipul stihiilor a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, prin care Hristos s-a slăvit;
Bucură-te, prin care satana a fost ruşinat;
Bucură-te, Petre, Apostole!

(Răstignirea Sfântului Apostol Petru,
din biserica Qvo vadis de pe Via Apia
din Roma)

DESPRE SFINŢI

Traian Dorz, din Dreptarul învăţăturii sănătoase

Ce spune Sfânta Scriptură
„Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei ce vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 3).
„Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14, 5).
„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).
„Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea” (Marcu 6, 20).
„Iar tu, pruncule, Prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 76).
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2).
„Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi” (Col. 1, 26).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (I Tes. 5, 12-13).
„Când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut” (II Tes. 1, 10).
„Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum şi‑au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). | Continuare »

Sfinţii români

Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici Ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor Ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie „Duminica Sfinţilor Români”, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor.” (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992). | Continuare »

EU AM VORBIT LUMII PE FAŢĂ

Iisus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii şi n-am spus nimic în ascuns…“. (Ioan 18, 20)

Dacă întrebarea este răuvoitoare, răspunsul trebuie să fie atent.
Dacă cel care întreabă este un vrăjmaş viclean, cel care trebuie să răspundă să fie foarte înţelept.
Cu cât întrebarea este mai grăbită, răspunsul trebuie să fie mai încet. Cu cât întrebarea este mai lungă, răspunsul trebuie să fie mai scurt. Cu cât întrebarea cuprinde mai multe, răspunsul să cuprindă mai puţine.
Cu cât cel ce întreabă este hotărât de a osândi pe mai mulţi, cu atât cel întrebat trebuie să fie mai hotărât a-i scăpa. Cu cât cel rău caută să nimicească mai crud, cu atât cel bun trebuie să răscumpere mai iubitor.

Dacă în faţa unor astfel de oameni te duci hotărât să dai orice preţ, atunci poţi face aşa. Altfel nu poţi.
Când numai cu preţul unei mari jertfe se poate răscumpăra un mare adevăr şi o mai mare iubire, atunci trebuie să mergi hotărât şi gata să dai numai tu această jertfă. Numai tu acest preţ.
Căci dacă nu eşti gata să o dai tu, de bunăvoie, va trebui să o dea alţii, siliţi. Dacă nu eşti tu gata să mori, vei fi gata să dai la moarte tu pe alţii. Şi dacă nu primeşti să răscumperi tu, mai uşor, va trebui să o răscumpere alţii, mai greu.

Iisus i-a răspuns… Nu este întrebare la care Iisus să nu aibă un răspuns pregătit. Un răspuns clar. Un răspuns deplin. Singurul răspuns adevărat şi desăvârşit la orice întrebare este numai cel pe care îl dă Hristos. Nu există vreo problemă la care Hristos să nu aibă răspunsul cel mai bun, cel mai potrivit. De fapt, numai răspunsul pe care îl dă Hristos este adevăratul răspuns. La orice întrebare, de orice fel ar fi ea.

Nu există o taină al cărei răspuns să nu fie în Hristos. Nu există un suflet la ale cărui întrebări – fericite sau dureroase, trupeşti sau sufleteşti, despre viaţa aceasta sau despre cealaltă – Hristos să nu dea răspunsuri clare şi mântuitoare. Trebuie numai ca acela care pune întrebarea să înţeleagă răspunsul primit la ea.  | Continuare »

Am fost clopot

de Traian Dorz, din vol. Cântări Luptătoare

Am fost clopot de furtună, tras a-nştiinţare
când se adunau grămadă norii peste zare.
Am dorit atunci puternic să feresc de moarte
până nu se înnoptează zarea prea departe.

Şi-am fost clopot de alarmă, tras sunând în dungă
să vă pot trezi din vreme, foc să nu v-ajungă;
am dorit atunci ca ochii toţi să se deschidă,
că vrăjmaş viclean întinde curse să ucidă.

Şi-am fost clopot de chemare, glas de mamă bună
către inima şi vatra caldă şi străbună.
Am dorit atunci să-ntoarcă minţi împrăştiate
spre-ndreptările frumoasei căi adevărate.

Astăzi sun a rugăciune şi a sărbătoare,
pregătire pentru ceasul Zilei Viitoare,
priveghere-n aşteptarea Mirelui ce vine
– cine mai aude încă să-nţeleagă bine.

„Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia”

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Cuvântări la Praznice Împărăteşti” – Cuvânt la dumineca Tuturor Sfinţilor

N-au trecut şapte zile de când am prăznuit sfinţita sărbătoare a Rusaliilor si iarăşi a venit la noi cor de mucenici, dar ‘mai bine spus tabără şi oaste de mucenici aşezată în ordine de bătaie, întru nimic mai mică decât tabăra îngerilor pe care a văzut-o patriarhul Iacov, ci deopotrivă egală cu ea.
In adevăr mucenicii şi îngerii se deosebesc unii de alţii numai prin nume, dar sânt uniţi prin fapte; îngerii locuiesc cerul, dar şi mucenicii; neîmbătrâniţi si nemuritori sânt îngerii, dar şi pe aceasta o vor dobândi-o şi mucenicii. Poate îmi vei spune: îngerii au avut, parte de o fire netrupească! Şi ce-i cu asta?
Chiar dacă mucenicii sânt îmbrăcaţi în trup, totuşi acesta-i nemuritor; dar, mai vârtos, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte trupurile lor mai bine decât nemurirea.
Nu este atât de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cât sânt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea ranelor. Astfel pentru că au murit, pentru aceasta au luat mai mult; au luat premii chiar mai înainte de nemurire, fiind încununaţi prin moarte.
„Micsoratu-l-ai cu putin decat ingerii cu slava si cu cinste l-ai incununat” spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar după ce a venit Hristos, după ce a osândit moartea prin moarte, a restituit acest „puţin”. Eu, însă, nu afirm aceasta pe temeiul celor de mai sus, ci afirm că chiar acest defect al morţii a ajuns un avantaj, căci dacă n’ar fi fost muritori, n’ar fi ajuns mucenici.
Prin urmare, dacă n’ar fi fost moarte n’ar fi, fost coroană; dacă n’ar fi fost moarte, n’ar fi fost mucenicie; dacă n’ar fi fost moarte , Pavel n’ar fi putut sa zică: ”în fiecare zi mor; mărturie de asta îmi este lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus”.
Dacă n’ar fi fost moarte şi stricăciune, n’ar fi putut Pavel să zică.: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Hristos”.
Sa nu ne întristăm deci, că am fost făcuţi muritori, ci să mulţumim că prin moarte ne-a fost deschis stadiul muceniciei, prin stricăciune am primit pricina premiilor, prin ele avem prilejul luptelor. | Continuare »

Să vă răsplătească Domnul

Traian DORZ

Să vă răsplătească Domnul,
lucrători neobosiţi
care duceţi Vestea Bună
pân’ la cei mai împietriţi;
pentru toată truda voastră
neplătită nicăieri,
să vă răsplătească Domnul
cu eterne mângâieri,
în Împărăţia-I sfântă,
cu eterne mângâieri.

Să vă răsplătească Domnul,
mame, fiice şi soţii
care sprijiniţi Lucrarea
sfintei Evanghelii vii,
care sunteţi mângâierea
sfinţilor ostenitori,
să vă răsplătească Domnul
tot ce-aţi dat, de mii de ori,
cu Cununa Slavei Sale,
tot ce-aţi dat, de mii de ori.

Să vă răsplătească Domnul
pe toţi cei smeriţi şi buni
pentru câte jertfe faceţi,
pentru câte rugăciuni,
pentru lacrimile voastre,
pentru dragostea ce-aveţi;
– Domnul să vă dea cununa
veşnicei şi sfintei Vieţi;
să vă dea la El cununa
veşnicei şi sfintei Vieţi!

Trei Nume-n Unul Singur

de Traian Dorz, din vol. Eternele Poeme

Trei Nume-n Unul Singur
e Harul şi Misterul
ce-nvăluiesc pământul
şi-nstăpânesc Eterul;
le spune Ziua, Nopţii
şi Iarna, Primăverii,
şi Seara, Dimineţii,
şi Moartea, Învierii…

Trei Feţe-a Celui Unic
şi Veşnic Creatorul,
din Care toate, toate
şi-au forma şi izvorul
şi-n care toate, toate
se duc topindu-şi eul,
Trei Stări – Acelaşi Unic
şi Veşnic Dumnezeul…

Trei Nume: Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt – Fiinţa
la Care se închină
Iubirea şi Credinţa,
închid Eternitatea
şi-ntrec Nemărginirea,
înstăpânindu-Şi unic
şi infinit Mărirea…

…Treime Strălucită
şi Tainică şi Bună,
fiinţa mea-Ţi înalţă
trei jertfe dimpreună:
Credinţa şi Nădejdea
şi Dragostea-mpletite
cu lacrima-nchinării
tăcute şi smerite.

Ceva despre lucrarea Sfintei Treimi

Preot Iosif TRIFA, DUHUL SFÂNT

La taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti lucrează Sfânta Treime, lucrează toate Trei Persoanele din Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl, în dragostea Lui cea nemărginită, a hotărât mântuirea noastră. Dumnezeu-Fiul ne-a adus această mântuire, jertfindu-Se pentru noi, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt ne dă această mântuire, revărsând darurile ei în inimile şi sufletele noastre.
Darurile Tatălui Ceresc şi darurile Golgotei ni se dau nouă prin lucrarea cea tainică a Duhului Sfânt. Unul şi Acelaşi Dumnezeu lucrează în noi şi în taina mântuirii noastre, în diferite chipuri şi înfăţişări.
Taina Sfintei Treimi şi lucrarea Sfintei Treimi sunt o taină mare, sunt o taină ce se ridică peste mintea şi priceperea noastră (dacă am putea­o cuprinde cu priceperea noastră, atunci n-ar mai fi taină). Ea, de altfel, nu se ţine atât de priceperea noastră, cât, mai ales, de credinţa şi simţirea noastră.
Tainica lucrare a Sfintei Treimi este arătată în cartea lui Sundar Singh, în asemănarea cu soarele. În soare se află la un loc şi lumina şi căldura, cu toate că nici lumina nu-i căldură şi nici căldura nu-i lumină. Ele petrec în acelaşi loc, nu sunt despărţite, dar faţă de oameni au înfăţişări deosebite.
Aşa e şi taina Sfintei Treimi. De la Dumnezeu-Tatăl (soarele) ne vine lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu-Duhul Sfânt). Hristos este „Lumina lumii”, iar Duhul Sfânt este „focul” şi „căldura”.
Darul mântuirii ne vine sub diferite înfăţişări, dar izvorul lui este numai unul, precum şi soarele, lumina şi căldura una sunt. „Sunt deosebite daruri, însă numai Unul şi Acelaşi Duh. Sunt deosebite lucrări, însă numai un singur Dumnezeu, Care lucrează întru toate” (I Cor 12, 4).
„Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). În dragostea Sa cea nemărginită, Dumnezeu-Tatăl a hotărât tămăduirea şi mântuirea noastră de otrava morţii, lăsată în lume prin greşeala lui Adam. | Continuare »

Cum să ne pregătim pentru primirea Duhului Sfânt

Preot Iosif TRIFA, DUHUL SFÂNT

„Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, până când va veni Duhul asupra voastră şi veţi lua putere!” (Fapte 1, 4)

Am vorbit, mai înainte, despre cum S-a arătat în lume Dumnezeu-Duhul Sfânt. Am vorbit, îndeosebi, cum S-a arătat Duhul Sfânt în Vechiul şi Noul Testament şi în viaţa Mântuitorului. Acum vom arăta, în continuare, cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru pogorârea şi primirea Duhului Sfânt.
Am arătat, mai înainte, cât de slabi erau apostolii fără darul şi puterea Duhului Sfânt. N-aveau nici cunoştinţă destulă, nici putere destulă. Mântuitorul i-a pregătit pentru primirea Duhului Sfânt. După slăvită Învierea Sa, Mântuitorul a mai petrecut patruzeci de zile cu apostolii, în care timp „le-a deschis lor mintea, ca să înţeleagă Scripturile” (Lc 24, 45) şi i-a pregătit, în special, pentru primirea Duhului Sfânt.
„După Patima Sa, Iisus li S-a arătat viu prin multe dovezi şi li S-a făcut văzut timp de patruzeci de zile, vorbind cu ei despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3). Ultimele cuvinte, ce le-a adresat Domnul apostolilor Săi, au fost făgăduinţa cea mare a trimiterii Duhului Sfânt: „Iar voi să nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci să aşteptaţi făgăduinţa Tatălui!… Şi, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi lua putere şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi până la marginile pământului” (Fapte l, 4; 8).
Şi din felul cum i-a pregătit Mântuitorul pe apostoli pentru primirea Duhului Sfânt se vede însemnătatea şi locul ce-l au darul şi harul Duhului Sfânt în vestirea Evangheliei şi în lucrul mântuirii sufleteşti. Apostolii au trăit trei ani cu Mântuitorul şi totuşi, după Înălţarea Sa, ar fi pierdut, desigur, şi Evanghelia şi mântuirea, dacă n-ar fi venit peste ei Duhul Sfânt cu darurile Sale.
Ce s-ar alege de noi, nişte bieţi oameni neputincioşi, dacă n-am avea darurile Duhului Sfânt?…
Iară şi iară voi spune deci ce lipsă mare avem noi de Duhul Sfânt şi ce bine este că – prin darurile Duhului Sfânt – Domnul este cu noi şi va fi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Fără darul Duhului Sfânt, nu sunt – şi nu pot fi – nici creştinătate, nici creştini. „Precum corpul, fără de suflet, mort este – zice Fericitul Augustin – întocmai aşa, şi un creştin, fără de Duhul Sfânt, mort este.” | Continuare »

PENTRU CE NU SE MAI FAC ACUM SEMNE ŞI MINUNI

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, CUVÂNT LA SFÂNTUL PRAZNIC AL CINCIZECIMII – (fragment)

…„Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi…” (Ioan 16, 7). De nu Mă voi duce şi voi împăca pe Tatăl, nu vă voi trimite vouă pe Mângâietorul. Aţi văzut prin câte dovezi v-am arătat că lipsa Duhului Sfânt dintru oameni este semn al mâniei lui Dumnezeu.
„Cuvântul era scump şi nu era vedenie aievea”, „Că nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta”, „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” şi „Vă este de folos ca să Mă duc, căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. la voi…”. Iată deci că semn al mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt. Iar când vei vedea Duh Sfânt trimiţându-se din destul, cu nimic să nu te îndoieşti pentru împăcare.

Şi unde este, vei zice, Duhul Sfânt acum ? Că atunci se făceau semne, morţii se sculau şi leproşii se curăţeau. Dar acum de unde vom arăta că este la noi Duhul Sfânt ? Nu vă temeţi. Că vă voi dovedi că şi acum este Duh Sfânt întru noi. Cum şi în ce chip? De nu ar fi Duh Sfânt întru noi, cum aceştia care în această noapte s-au luminat (sau botezat), s-au izbăvit de păcate? Că nu este cu putinţă a ne izbăvi de păcate fără de lucrarea Duhului. Şi ascultaţi pe Pavel zicând: ,,Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi slujind poftelor şi multor feluri de desfătări… Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui milă, prin baia naşterii celei de-a două şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit. 3, 3, 4 – 5) altă parte zice : „Nu vă înşelaţi nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preadesfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiştii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ai văzut toate chipurile răutăţii ? „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat…”. Cum ? Ascultă. „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9 – 10, 11). Ai văzut că Duhul Sfânt a şters toată răutatea aceea.

Unde sunt acum cei ce hulesc stăpânirea Duhului? Că de nu iartă păcatele în zadar se dă la botez. Iar de iartă păcatele, în zadar se huleşte de eretici. Şi fiindcă nu era Duh Sfânt, nu puteam chema pe Domnul Iisus, că „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (Idem 12, 3). Şi de nu ar fi fost Duh Sfânt, noi credincioşii nu ne-am fi putut ruga lui Dumnezeu, nici am fi putut zice: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”.
Deci precum nu putem numi Domn pe Iisus fără de cuvânt, tot aşa nici Tată nu putem numi pe Dumnezeu; Dar de unde este arătat ? De la acelaşi apostol, căci zice: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte !” (Gal. 4, 6). De aceea când chemi pe Tatăl, cugetă că Duhul atingând sufletul tău, te-a învrednicit de chemarea aceea. | Continuare »

Doamne, Duhule Preasfinte

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

Doamne, Duhule Preasfinte,
vino peste noi de Sus
şi ne dă făptura nouă
care ne-a cerut Iisus!

Scump Mângâietor,
dă-ne ajutor,
să putem urma
îndrumarea Ta!

Dă-ne-o minte înnoită
de Cuvântul cel Ceresc,
dă-ne inima şi firea
omului duhovnicesc.

Doamne, Duhule Preasfinte,
Te rugăm să ne îndrumi,
ne-ntinaţi de stricăciunea
şi de duhu-acestei lumi.

Ţine-ne-alipiţi de Domnul
şi de-al Lui Cuvânt curat,
cu umblarea luminoasă,
fii ai tăi cu-adevărat.

Când Se va turna Duhul de Sus

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

Din Isaia 32, vers. 15:
Aceasta este o slăvită profeţie despre Pogorârea Sfântului Duh, trimis de Mântuitorul de la Tatăl, după făgăduinţa pe care a făcut-o ucenicilor Săi (Ioan 14, 26; Fapte 2, 16-18).
Cât de minunat s-au împlinit cele profeţite după ce Duhul Sfânt S-a turnat de Sus peste noi… Pustietatea aceasta plină de uscăciune duhovnicească, goală de orice rod sfânt, fără nici o viaţă şi cunoaştere de Dumnezeu, în ce pământ binecu-vântat s-a prefăcut! Întinderea tuturor zărilor şi hotarelor acestora, până la marginile pământului astăzi creştin, altădată atât de neroditoare şi jalnice, cu ce pomăt sănătos şi încărcat s-a umplut!

Lucrarea neprihănirii: pacea şi roada neprihănirii, odihna şi liniştea nemaischimbată erau atât de necunoscute până atunci. Dar după aceea în câte inimi, în câte familii, peste câte întinderi s-a aşezat statornicia ei binecuvântată!
Şi suflete care înainte nici nu ştiau că există un Cuvânt al lui Dumnezeu, nici nu cunoşteau ceva despre Hristos, nici nu auziseră măcar că ar fi Duhul Sfânt, nici nu trăiseră o rugă-ciune, nici nu gustaseră o cântare sfântă, nici nu bănuiau ceva despre naşterea din nou — după iluminarea adusă de turna-rea Duhului Sfânt ce semănători binecuvântaţi au devenit!
Ferice de voi, fericiţi părtaşi ai Sfântului Duh! Ferice de voi, peste care s-a turnat fără măsură Duhul Domnului! (Rom. 5, 5). Împliniţi cu recunoştinţă şi cu hărnicie datoria pe care o aveţi faţă de harul pe care l-aţi primit. Semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor lui Hristos, slobozind pretutindeni pe cei care sunt robi — şi pe cei care sunt împovăraţi… (Isaia 32, 15-20). Atunci cu adevărat va fi ferice de voi. | Continuare »

Reţeta medicului

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Când eşti bolnav şi medicul îţi prescrie un tratament, nu poţi citi reţeta lui. E scrisă atât de încurcat, că, oricât te-ai trudi, nu poţi afla ce scrie în ea.
De altfel, acest lucru nici nu te interesează. Nu te interesează reţeta, ci te interesează medicamentele din ea.

Exact aşa sunt şi tainele încercărilor şi necazurilor ce vin peste noi. Ele sunt o reţetă a Domnului, a Doctorului nostru Cel Mare. Oricât ne-am trudi să „citim“ această reţetă, noi n-o putem citi. Şi nici nu ni-i de trebuinţă s-o „citim“. Pentru noi este necesar numai medicamentul din ea.
Taina încercărilor este o reţetă a Domnului, care ni se dă pentru mântuirea şi tămăduirea sufletelor noastre.
Cât de încurcată este reţeta de mai sus! Eu mă gândesc că aşa o „reţetă“ avem acum şi la Oastea Domnului. Ne-a venit  pe neaşteptate – şi ne-am speriat întâi de ea. Dar, pe urmă, aflat-am că „reţeta“ cuprinde un tratament de înviorare. Taina „reţetei“ a înviorat din nou fronturile Oastei.

PENTRU EI MĂ ROG

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui: Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.
De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune. Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos.
Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25). În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească. Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7). Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33). Când unii n-au nici o grijă, deşi sunt aproape, ei trebuie să fie munciţi de îngrijorări, cu toate că sunt departe. Când unii cad şi nimănui nu-i pasă, ei simt, pentru căderea oricui, o arsură mistuitoare în toată inima lor (II Cor. 11, 28-29).

Lor nu le este îngăduit să stea jos, până când mai este cineva care stă în picioare. Ei nu pot să mănânce, până când mai este cineva flămând. Ei nu au voie să plece, până când mai este încă un snop nestrâns, o uşă neînchisă, un lucru neterminat. Din cetate în cetate îi aşteaptă lanţuri şi necazuri, dar ei n-au voie să ţină la viaţa lor, cum fac toţi ceilalţi oameni.
Pas cu pas, alături cu moartea, ei trebuie să-şi pună în primejdie viaţa lor în fiecare clipă, pentru a o salva pe a altora. Oricât de scumpe lucruri şi fiinţe ar avea şi ei pe lume, totuşi mai presus de orice preţ al lor ei trebuie să pună slujba plină de răspundere pe care o au de la Dumnezeu. | Continuare »