în Vinerea Patimilor (1959), pe la ora când şi Domnul Iisus Îşi da duhul pe cruce în mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în mâna Domnului Iisus, pentru Care suferise. (Traian Dorz, din «Hristos – mărturia mea»)

fr-Moroz
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil.
În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi.
Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava.
Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…

De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
| Continuare »

Pr. Iosif Trifa, din «Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an»

Florii2
…„Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!“

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăra¬tul lui Israel“.

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.

Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
| Continuare »

Traian DorzFlorii

    Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
    tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
    – Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
    curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

    Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
    cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
    Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
    parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

    Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
    dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
    Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
    că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

    Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
    că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
    Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
    de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

    Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
    stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
    Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
    parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

Sfântul Luca al CrimeeiSF._GRIGORIE_PALAMA

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti.

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

| Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt – VIAŢA MEA ÎN HRISTOSSf_Ioan

Pentru ce facem acest efort? Ele ajută la purificarea sufletului, la pacea inimii, la unirea cu Dumnezeu, ne umple de evlavie şi spirit filial, şi ne dau curaj înaintea lui Dumnezeu. Iată, cu siguranţă, de ce ne angajăm la post şi pocăinţă. Efortul conştiincios aşteaptă o inestimabilă recompensă. Dar sunt oare mulţi printre noi care-L iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste adevărat filială? Sunt oare mulţi care îndrăznesc, într-o lepădare de sine totală şi cu încredere, să cheme pe Tatăl nostru Cel din cer, zicând „Tatăl nostru”? Nu cumva, dimpotrivă, acest apel filial a încetat să răsune în inimile noastre moleşite de vanităţile acestei lumi, de ataşamentul faţă de lucrurile şi plăcerile sale? Tatăl nostru Cel din ceruri nu este oare departe de inimile noastre? Nu cumva, mai curând ca pe un Dumnezeu iritat ni-L reprezentăm noi pe Dumnezeu, noi care L-am părăsit plecând într-o ţară îndepărtată? Da, pentru păcatele noastre, toţi am merita mânia Sa dreaptă şi pedeapsa, dar El Se arată răbdător şi îngăduitor faţă de noi, El Care nu vrea să ne taie ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim să-L îmblânzim prin căinţă şi lacrimi. Să intrăm în noi înşine; să ne examinăm inima cu toată dreptatea şi, văzând ce mulţime de păcate o face inaccesibilă harului divin, vom recunoaşte că suntem morţi spiritual.

1001. NUMAI CUVÂNTUL TĂU

Numai Cuvântul Tău mă face să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi noiesc mărturisirea şi pocăinţa mea mereu. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă poate sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea şi pacea inimii-ascultând. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă creşte senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare şi de-orice rătăciri ferit. (bis)

Numai Cuvântul Tău mă poartă curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire mereu puteri şi trepte noi. (bis)

Numai Cuvântul Tău cel dulce alină sufletul meu când
chiar de la cei mai dragi se-ntoarce îndurerat şi sângerând. (bis)

Numai Cuvântul Tău îmi face dreptate-atunci când prea lovit
mă-ntorc mereu din orice parte mai întristat şi mai zdrobit. (bis)

Numai Cuvântul Tău, Iisuse, mă mângâie pe orice drum,
să-ndur spre slava viitoare oricâte nedreptăţi acum. (bis) | Continuare »

901. TE SLĂVIM, PREAMĂRIT DUMNEZEU

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat şi Stăpân, şi-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin. (bis)
Osana, // fii slăvit, // (de 3 ori) osana,
ne-nchinăm şi cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci, murind şi-nviind, ne-ai salvat!

Ţi-aducem ca un mir preţios
sfântul dor iubitor şi duios,
sărutând paşii Tăi preasfinţiţi,
Te primim şi slujim fericiţi. (bis)
Osana, // Te slăvim, // (de 3 ori) Scump Iisus,
c-ai venit preamărit şi supus,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat,
fii în veci preamărit şi-nchinat!

Ne-nchinăm şi cântăm osana,
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioşi şi voioşi s-o nălţăm –
şi trăind, şi murind să-Ţi urmăm. (bis)
Osana, // lăudăm, // (de 3 ori) osana,
Ziua Ta, Faţa Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit şi-nchinat
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat! | Continuare »

801. NANI-NANI, SOMNUL DULCE

Nani-nani, somnul dulce, // mama-i cântă să se culce. // (bis)
Somn uşor, drag odor, drag odor, somn uşor!

Dor senin, somnul lin, somnul lin, dor senin…
Vocea-i lină şi duioasă, // noaptea-i plină şi frumoasă. // (bis)

Sfânta Rază nu-nserează, // Sfânta Pază ne veghează. // (bis)

Raze bune te-ncunune, // rugăciune să te-mbune. // (bis)

Harul blând să te umbrească, // Duhul Sfânt să te sfinţească! // (bis) | Continuare »

701. MEREU ÎMI PARE RĂU

Mereu îmi pare rău că nu-i atâta lacrimă în mine
cât aş dori să pot să-mi sui cu fiecare imn spre Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
cât aş dori să pot să-mi sui cu fiecare imn spre Tine.

Mereu îmi pare rău că n-am atâta har cât se cuvine
să-nvălui cu ceresc balsam pe toţi câţi sufăr lângă mine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
să-nvălui cu ceresc balsam pe toţi câţi sufăr lângă mine.

Mereu îmi pare rău că-n tot ce fac şi ce gândesc mai bine
nu pot să-mi dărui şi nu pot să-mi ard ceva mai bun spre Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
nu pot să-mi dărui şi nu pot să-mi ard ceva mai bun spre Tine.

Mereu îmi pare rău că-mi trec prea multe ceasuri în suspine
când aş putea să le petrec cântând mai alipit de Tine.
Iisus, Iisus, Iisus, Iisus,
când aş putea să le petrec cântând mai alipit de Tine. | Continuare »

601. AI UITAT

Ai uitat, sărmane suflet, unde-ai fost cândva,
când plângeai şi nimeni-nimeni nu te auzea,
numai Domnul, nimeni altul nu te auzea…

Ai uitat, ai uitat, ai uitat
Cine te-a salvat şi Cui te-ai predat…
Mâine când vei fi în munci, cui mai strigi,
cui mai spui, cui mai plângi atunci?

Ai uitat iubirea Cărui pus-ai legământ,
în genunchi, în plâns şi-n flăcări, până la mormânt,
numai Lui, la nimeni altul, până la mormânt!

Ai uitat de Taina Sfântă care te-a-nfiat,
de Iubirea care-n lume te-a iubit curat,
numai Domnul, nimeni altul te-a iubit curat.

Numai Domnul singur ştie cât ai pân’ la scrum,
dacă încă-i vreo nădejde tu mai scapă-acum!
Numai Domnul, nimeni altul te mai scapă-acum!… | Continuare »

501. LÂNGĂ POARTA VEŞNICIEI

Lângă Poarta Veşniciei îmi pun faptele-n cântar,
dar oricât mi-au fost de bune, astăzi fără preţ îmi par.

Doamne, cum să cred, prin fapte, c-aş intra-n Cetatea Ta?
Numai harul, numai harul singur e salvarea mea.

Iată, din belşugul pâinii ce mi-ai dat-o ne-ncetat,
câtă mi-am oprit-o mie, iar la alţii cât-am dat!

Iată, din iertarea multă care-am tot primit-o eu,
ce uşor mi-am dat-o mie, iar la alţii cât de greu!

Iată, din blândeţea dulce care-ntruna am primit,
cât de larg am fost cu mine, iar cu alţii ce zgârcit!

Şi din marea-mi datorie chiar puţinul ce l-am dat,
Doamne, cât e cu mândrie şi cu laude-ntinat! | Continuare »

401. ŢARA MINUNATĂ

Ţara minunată, Raiul sfânt de Sus,
ne-o vei da odată, Preaiubit Iisus.

Şi acolo-n ea,
veşnic vom putea
să-Ţi cântăm cu dor,
Drag Mântuitor.

Ţara fericită care ne-ai promis
este mai slăvită decât orice vis.

Ţara luminoasă unde-n veci vom fi
este mai frumoasă decât pot gândi.

Ţara iubitoare unde vrem să fim
ca pe-o-mbrăţişare dulce o dorim.

Ţara mult dorită, paradis nespus,
dă-ne-o fericită, Preaiubit Iisus!

Ţara Minunată fă s-o moştenim,
Faţa-Ţi adorată veşnic s-o privim! | Continuare »

301. PREAIUBITUL MEU E UNUL

Preaiubitul meu e Unul fără seamăn pe pământ,
Glasul Lui e Armonia, cântec este-al Lui Cuvânt. (bis)

Orice loc pe unde trece de miresme-alese-i plin,
câmpu-i mai frumos pe-acolo, cerul este mai senin. (bis)

Dulcea Lui înfăţişare este-ntreagă farmec sfânt,
mii de primăveri vin parcă toate-o dată pe pământ. (bis)

Preaiubitul meu e Unul, nimenea asemeni nu-i!…
Cât aţi da de L-aţi cunoaşte ca să fiţi şi voi ai Lui!… (bis) | Continuare »

201. CE DUŞMĂNIT EŞTI TU ACUM

Ce duşmănit eşti Tu acum pe unde mergi cu mine,
vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum, de-ar şti că merg cu Tine!
Când la ospăţul lor m-ar vrea, las mesele lor pline
şi, dezlegând merindea mea, mănânc ce pot cu Tine. (bis)

Când îmi îmbie-un aşternut ce cald şi moale-ar ţine,
eu merg în colţul meu tăcut şi-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vor cu ei s-alerg la patimi şi ruşine,
rămân napoi de toţi şi merg pe calea mea cu Tine. (bis)

Când ei mă-ndeamnă să îmbrac podoabele lor fine,
privesc veşmântul Tău sărac şi-l caut să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi, ştiu gândul lor prea bine,
mă trag spre urmă şi rămâi nedespărţit de Tine. (bis)

Când ei mă vor să stau râzând cu ei de tot ce-i bine,
eu mă feresc şi-ascuns, plângând, mă rog un duh cu Tine.
O, iartă-mă când nu-s aşa de-al Tău cât se cuvine,
când Te ascund spre-a nu vedea vrăjmaşii că-s cu Tine! (bis) | Continuare »

 

101. IISUSE, VEŞNIC CĂLĂTOR

Iisuse, Veşnic Călător prin lumea de păcate,
Tu baţi străin şi iubitor la uşile-ncuiate. (bis)

Nimic Tu nu ceri nimănui când baţi şi-aştepţi să vină,
ci vrei să laşi în casa lui din pacea Ta divină. (bis)

Eram copil când Te-am văzut şi-n poarta mea, Străine,
şi, să-Ţi deschid, ai tot bătut, să intri şi la mine. (bis)

Dar lumea-mi spuse să nu viu, că viaţa Ta-i amară,
am vreme, colo, mai târziu… Şi Te-am lăsat afară. (bis)

Te-am auzit ani mulţi, pe rând, chemându-mă pe nume,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, Te-ai dus străin prin lume. (bis)

Iar astăzi singur mă-nfior de-a’ mele fapte rele,
Iisuse, şi Te chem cu dor în noaptea vieţii mele. (bis)

Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate iar o dată!
Te-aştept cu sufletul plângând şi uşa descuiată… (bis) | Continuare »

Să cântăm Domnului / CARTE DE CÂNTĂRI A OASTEI DOMNULUI

1. CÂNTĂRILE NOASTRE

Cântările noastre cântate plângând
lua-şi-vor odată aripile-albastre
şi-n soare pluti-vor curate, arzând
de para iubirii, cântările noastre.
Cântările noastre, cântările noastre,
de para iubirii, cântările noastre.

Din roua de lacrimi ce-n ele-a rămas,
luci-vor pe ceruri ghirlande de stele,
iar îngerii Slavei, cu tremur în glas,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.
Să plângă din ele, să plângă din ele,
cântând, învăţa-vor să plângă din ele.

Cântările noastre n-au seamăn şi soţ
în nici o simţire şi limbă şi zare;
oricine le-aude se-aprinde şi-n toţi
învie cereasca şi sfânta-ncântare.
Şi sfânta-ncântare, şi sfânta-ncântare,
învie cereasca şi sfânta-ncântare.

Venind din al Tainei ceresc nehotar,
cu-adânc duh de taină fiinţa-nveşmântă;
purtând mierea dulce lăsată de har,
fac dulce şi duhul şi gura ce cântă.
Şi gura ce cântă, şi gura ce cântă,
fac dulce şi duhul şi gura ce cântă.

Cântările noastre sunt nimb lui Hristos,
sunt ruguri iubirii, sunt jertfa suavă,
sunt tot ce pământul Îi dă mai frumos
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă.
Mai vrednic de slavă, mai vrednic de slavă,
Acelui din ceruri mai vrednic de slavă. | Continuare »

O meditaţie biblică de Anul Nou –
Ioan Marini«Glasul dreptăţii», nr.1 / 1938

Am intrat într-un nou an. Cum a fi şi ce vom petrece în noul an nu putem şti. Toate semnele arată însă că nu vom fi scutiţi de furtună.
Cine este înţelept nu aşteaptă până vine strâmtorarea, ci din bună vreme îşi caută un adăpost bun şi sigur.

Cine călătoreşte pe mare caută să se asigure cât mai bine pentru vreme de furtună.
Şi oare viaţa noastră nu este şi ea o călătorie pe o mare atât de neliniştită şi periculoasă adeseori.

| Continuare »

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937moara

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
| Continuare »

«GLASUL DREPTĂŢII», Ediţie specială, Sibiu, 12 februarie 1938

A TRECUT LA DOMNUL preaiubitul şi dragul nostrum părinte IOSIF TRIFA

Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: PĂRINTELE IOSIF TRIFA A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL ÎN NOAPTEA – SPRE DIMINEAŢA – ZILEI DE 12 FEBRUARIE

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Iisus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu ai slovei, ci ai Duhului (II Cor. 3, 6).

S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15). Cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Cor. 9, 22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate, ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus cuvântul Evangheliei (Filipeni 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume, decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat; să sune din trâmbiţă şi a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Cor. 4, 13).

A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Cor. 15, 58).

A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat totul cu drag ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte, a lucrat şi luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi cuvântul Lui, tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în lupta aceasta, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi… privind mereu ţintă la căpetenia desăvârşirii şi credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit (Evrei 12, 1), a mers mereu înainte stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând; până la sfârşit, părintele Iosif a lucrat mereu, îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi viaţa lui.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (II Cor. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor şi Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat ACOLO, unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-A STINS UN MARE OM AL LUI DUMNEZEU, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 6).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă celor ce-am rămas acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine!

Vlad GHEORGHIU108-Icoana_Maica_Domnului

În vremea veche exista o cultură foarte avansată, de o estetică deosebită. Era un imperiu al metaforei şi al filosofiei, peste care trona Ovidiu, Petroniu, Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Euripide, Hipocrate, Virgiliu şi mulţi alţi discipoli ai acestora.
Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, au trebuit să învingă, să detroneze şi să înlocuiască o cultură deja consacrată şi foarte avansată. Scrierile patristice au intrat în istorie sub semnul unei viguroase reacţii împotriva a tot ce reprezenta felul de gândire şi de exprimare a lumii vechi.

Astfel se pun bazale unei culturi proprii, cuprinzând toate genurile literare: poezie, proză, eseu şi chiar dramă. Sfântul Grigorie din Nazians a scris drama în versuri „Hristos, Pătimitorul”, care deşi, din punct de vedere artistic, prezintă şi câteva inconveniente (dramaturgia, ca gen literar, dezvoltându-se mult mai târziu), totuşi are meritul de a transforma Patimile Domnului în dramă, în tragedie, pentru prima dată.

Dar, desprinderea de cultura veche nu s-a putut face dintr-o dată. Cultura antică depozita în ea comori care se cereau păstrate şi însuşite. Creştinii din perioada de început s-au adăpat din izvoarele acestei culturi, recunoscând părţile ei pozitive. | Continuare »