b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)

„Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu atât mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci răbdăm totul, pentru ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.Adevărata mulţumire este aceea pe care ţi-o dă renunţarea la orice mulţumire“ (I Cor. 9, 12).

Adevărata fericire o are numai acela care poate să renunţe la a sa, pentru a altora.
Căci nu ceea ce ţi-ar putea da cineva din afară te face mulţumit, ci tocmai ceea ce ai tu însuţi în inima ta.
Şi nu bogăţia ce ţi-ar da-o altul este cea care te poate face fericit, ci bogăţia ta lăuntrică.

Desigur, în lumea asta, orice om, dacă are datorii şi dacă şi le împlineşte în chip cinstit şi vrednic, are şi drepturi în urma împlinirii datoriilor sale.
Dumnezeu Însuşi a înscris atât în poruncile Sale din afara omului, cât şi cele dinlăuntrul lui acest drept sfânt.
Şi totuşi Hristos, Acela Care Singurul a făcut pe pământ cea mai mare lucrare şi care Şi-a împlinit cel mai înalt toată datoria pentru care a venit, El nu numai că nu Şi-a cerut niciodată vreun drept, dar nici n-a primit nici o răsplătire pentru tot ce a făcut tuturora.
A avut drept de moştenitor, dar a fost scos afară din moştenirea Lui şi omorât, fără să protesteze (Matei 21, 38).
A avut drept de Fiu, dar a fost un rob (Isaia 52, 13-15).
A avut drept de Stăpân, dar a fost slugă (Matei 24, 46).
A avut drept de Împărat, dar a fost batjocorit (Matei 27, 29).
A avut drept de Judecător, dar S-a lăsat judecat (Ioan 18, 28-33).
A avut drept de Dumnezeu, dar S-a făcut om (Ioan 1, 14). | Continuare »

Daţi drumul celor prinşi, că nu-i
mai mare har pe lume
ca libertatea orişicui
în Sfântul Crucii Nume!

Desfaceţi pe cei prinşi în laţ
de pofte blestemate,
că-i vai de cei ce mor lăsaţi
în veşnice păcate!

Deschideţi uşile spre Har
la toţi cei robi uitării,
că nu-i în veci mai mare dar
ca clipa liberării.

Desfaceţi lanţuri şi cătuşi,
zăvoare şi lăcate,
toţi cei robiţi să fie-aduşi
la Sfânta Libertate,

La Libertatea ce Hristos,
El singur o aduce,
când liberatul păcătos
devine sfânt prin Cruce.

Iar voi, toţi cei ce preamăriţi
Suprema Libertate,
rămâneţi robi pe veci sfinţiţi
ai Dragostei curate!

Traian Dorz, Cântări Nemuritoare

Ierom. Arsenie Boca

Răbdarea în încercări a sfinţilor are rostul iubirii de oameni a lui Dumnezeu

Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru vinovăţia de a fi creştin. În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să nu fii pedepsit.

Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii, zicând: “Fiule, când vrei să te apropii şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Isus Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel de asemenea ne previne: “Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

De ce, oare, oamenii lumii acesteia îi iau la ţinta tuturor fărădelegilor pe oamenii care nu fac rău la nimeni, pe oamenii care se roagă pentru vrăjmaşii lor?

De ce, oare, ucenicii lui Iisus, ucenicii iubirii de oameni, stârnesc în oameni atâtea valuri de ură? Şi dacă lipseşte ceva omului, cu adevărat, doar iubirea îi lipseşte, fiindcă numai climatul iubirii le face oamenilor viaţa posibilă.

Deci, este de neînţeles cum iubirea stârneşte ura împotriva ei. Şi deci, este de neînţeles cum iubirea trebuie să înghită atâtea valuri de ură şi oricâte ar fi. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)

„Până în clipa aceasta, suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc…“ (I Cor. 4, 11).

A fost dureros ce a scris în versetul 10 sfântul chinuit al lui Hristos?
Iată în versetul 11 ceva şi mai dureros…
Între atâţia fii îmbogăţiţi, părintele umblă suferind de foame şi de sete, umblă gol şi chinuit din loc în loc. Ca un cerşetor, căci numai cerşetorii mai umblă aşa.
Fiecare suferinţă de asta, una singură, ar fi fost destul. Dar, de obicei, acestea merg toate totdeauna împreună. Cel flămând este şi gol, este şi chinuit şi trebuie să şi umble din loc în loc…

Fraţilor, vă întreb: voi aţi suferit vreodată de foame şi de sete între copiii voştri bogaţi şi înstăriţi?
Aţi fost vreodată goi şi chinuiţi, umblând din loc în loc, dormind mai bine undeva pe afară, sau la un străin, decât să vezi că al tău se încruntă când te vede iarăşi intrând pe uşa lui?
Dacă n-aţi fost încă aşa, Dumnezeu să vă ferească nici să nu ajungeţi. Dar dacă aţi fost, sau vă puteţi închipui cam cum trăieşte cineva care este aşa, atunci să ştiţi că aşa ajunsese Sfântul Pavel între ai săi, la bătrâneţea sa, după lupta sa, după jertfa vieţii sale.

Acum gândiţi-vă nu atât de mult la starea lui Pavel, căci el era un om al lui Dumnezeu şi ştim că asta va fi fost soarta lui pentru Hristos şi cu El, în slujba apostoliei la care fusese chemat de Dumnezeu (Fapte 9, 16).
Dar gândiţi-vă la starea sufletească în care ajunseseră copiii care îşi judecau astfel pe părintele lor, cel care îi născuse, îi hrănise ani şi ani de zile şi îi ajutase să ajungă unde erau ei acum!
Gândiţi-vă la credinţa şi judecata unor fii care îşi lasă părintele să umble din loc în loc, suferind de foame şi de sete, fiind gol şi suferind… adică un cerşetor, în timp ce ei se lăudau şi se îngâmfau cu înţelepciunea, cu tăria şi cu cinstea lor…
Şi veţi vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui, sau a lor?
Şi toate astea, numai spre a ne vedea şi cunoaşte propria noastră stare.