Doamne, în ce har ne-nvălui viaţa uneori

0 schim la fata 2Doamne, în ce har ne-nvălui
viaţa, uneori,
când în inimile noastre
Tu întreg cobori,
când Cântarea şi Cuvântul
dulce se-mpletesc,
atunci faţa, ochii, gândul
– totul ni-e ceresc.

Ţine-ne mereu,
Sfinte Dumnezeu,
stările de har
unde nu-i hotar,
să avem mereu,
Sfinte Dumnezeu,
roadele cereşti
ce Tu le doreşti!

Doamne, cum e rugăciunea
din al Tainei loc
când în suflete-i cutremur
şi-n cuvinte-i foc,
şi când sfânta adunare
toată-i pe Tabor,
când Hristos străluce Soare
dulce tuturor.

Doamne, fă-ne-n stări de astea
ne-ncetat să fim,
în cântare şi-n iubire
toţi să ne-mpletim,
dintr-o astfel de-adunare
să pornim în Sus
la a Nunţii Sărbătoare,
Tu şi noi, Iisus!…

Traian Dorz, Cântarea Biruinţei

Pe patul suferinţei gem

Pe patul suferinţei gem
şi stau fără putere,
o Doamne, să-mi ajuţi Te chem
în marea mea durere.

Sunt apăsat şi chinuit,
viaţa mi-e povară,
îndurerat şi părăsit,
necazul mă doboară.

Iisus, Mângâietorul meu,
îndură-Te de mine,
ajută-mă, că-n ceasul greu
nu Te-am decât pe Tine.

Ajută-mă să nu cârtesc,
să pot avea răbdare,
să cred, să nu mă îndoiesc
de-a Ta putere mare!

Să nu mă plâng de chinul meu,
ci să privesc spre Tine,
căci Tu poţi face şi-acest greu
să fie spre-al meu bine. (Traian DORZ)

SCOALĂ-TE… ŞI UMBLĂ

Vindecarea-slabanogului-din-Capernaum-11„«Scoală-te», i-a zis Iisus, «ridică-ţi patul şi umblă!»“ ( Ioan 5, 8 )

Nu-i de-ajuns numai să te poţi scula din păcat. Trebuie şi să umbli în neprihănire! Nu-i de-ajuns că te poţi scula! Dacă nu poţi şi umbla, tu încă nu eşti sănătos deplin.
Ia seama că cel sănătos se cunoaşte după cum umblă:
Că cine umblă clătinându-se, cine umblă şchiopătând, cine umblă mereu căzând, cine umblă dintr-o parte în alta, de la unii la alţii, cine umblă tremurând, cine umblă poticnindu-se de orice, cine umblă strâmb, cine umblă lumeşte, cine umblă cu ochii închişi (2 Petru 1, 9), cine umblă cu nebăgare de seamă prin gropi, prin şanţuri, prin noroaie, prin locuri nepermise, cine umblă târându-se, cine umblă cu nebunii, cu desfrânatele, cu băutura, cine umblă cu cuţite, cu ciomege, cu arme, cine umblă cu înşelăciuni, cu afaceri necinstite, cu minciuni, cine umblă în gură cu Biblia, dar în buzunar cu rachiu, cu tutun, cu cărţi de joc, cu jurăminte şi cu înjurături, cine umblă şi la biserică sau la adunare, dar şi la păcate şi la cârciumă, cine umblă cu Dumnezeu pe buze, dar cu diavolul pe inimă, – acela nu este sănătos! Nici la minte, nici la credinţă.
Căci acela care este sănătos cu adevărat are totdeauna un umblet drept, frumos şi statornic, un cuvânt drept şi trăit, o viaţă şi o purtare drepte şi frumoase. Fie că-l vede cineva, fie că nu-l vede.

Dacă tu cu adevărat te-ai sculat din păcate, atunci ia seama bine cum umbli. Căci la umbletul tău privesc şi îngerii şi demo-nii. Şi cerul şi iadul. Şi Dumnezeu şi oamenii (1 Cor. 4, 9).
Umblarea ta este mărturisirea ta. Şi după ea îţi vei primi şi lauda şi ocara (Mat. 25,31-46; Rom.2, 5-6; Apoc. 20, 12).
Dacă eşti al lui Hristos, trebuie să umbli ca El (1 Ioan 2, 6). | Continuare »

Ce multe-n lumea asta

Ce multe-n lumea asta par albe de lumină
Şi calea către ceruri de fapte bune plină,
Dar nu-i decât poleiul spoit pe dinafară,
Dacă-ai să-i cauţi miezul, găsi-vei fiere-amară.

Adeseori se pare că drumu-i bun şi suie
Şi povârnişul pare urcuş spre cer, dar nu e.
Şi biruinţa poate să pară că-i sfinţire,
Dar când e fără jertfă, e-o simplă amăgire.

E-aşa viclean vârtejul că raza sus aprinsă
Pe care-o vezi tu soare – e-o biată lampă stinsă.
Din tot ce ştii în lume că-i drept şi străluceşte
Doar ce răbdare-mbracă, aceea mântuieşte.

Opreşte-te o clipă din mersul tău cu grabă,
Priveşte orice lucru atent şi te întreabă:
Suişu-acesta care pieptiş în sus se duce
Se poate să ajungă la ceruri fără cruce?

Se poate-ades să-ţi pară că te-ai desprins de lume
Şi multa biruinţă ţi-a scris în cer un nume.
Dar cheia porţii sfinte e numai suferinţa,
Doar dacă arzi într-însa, avea-vei biruinţa.

Sunt mulţi ce vor în lume numai hristoşi de slavă
Cu care să-şi îmbrace credinţa lor bolnavă.
Dar slava învierii în urma morţii vine.
Cât răstignit ţi-e trupul, atât ai cer în tine.

Lidia Hamza

De câte ori

VindecareaDemonizatuluiSihastriaPutnei2De câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc,
de-adânca vale-a morţii
mereu îmi amintesc.

Nu uit de clipa-n care
spre mine Te-ai plecat
şi din adânc de patimi
şi moarte m-ai scăpat.

Şi n-am să uit vreodată,
Stăpânul meu Milos,
de unde, din ce moarte,
prin harul Tău m-ai scos.

Nu uit din ce, de unde
şi cum am fost scăpat,
când marea-Ţi bunătate
spre mine s-a plecat.

De-aceea, eu, cu lacrimi,
mereu Îţi mulţumesc,
de câte ori, Iisuse,
în urma mea privesc.

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii

Râvnă fără pricepere

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere (Romani 10, 2)

TDorz1Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii.
Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.
Râvna este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări.
Orice lucrare a inimii, fără o bună îndrumare a minţii, este ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună. O astfel de maşină cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuşi mai curând şi total.

O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment – are totdeauna nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede, înţeleaptă şi cumpătată a unei inteligenţe sănătoase, călăuzite de adevărul învăţăturii drepte şi statornice.
Altfel, oricât ar fi de înflăcărată această lucrare a dragostei şi oricât de plină de putere şi de râvnă ar fi ea, – nu peste mult timp va sfârşi cine ştie în ce înfundătură din care nu va mai putea să iasă şi pe care nu va mai şti cum să o treacă niciodată.
Tot aşa, o lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea, oricât de limpede i-ar fi învăţătura şi oricât de drept i-ar fi drumul, – fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos – la fel va îngheţa pe loc, ca o maşină perfectă, dar fără energia care îi dă mişcarea şi tăria.

Nici râvna fără pricepere, nici priceperea fără râvnă…
Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.
Nici inima fără braţe, nici braţele fără inimă. | Continuare »

ÎNTÂLNIRILE CU DUMNEZEU

Traian Dorz, din Lupta cea bună

1. Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuşi nu le pot preţui decât Dumnezeu şi profetul Lui cu El pe Sinai
sau cu Iisus pe Tabor. Atunci atât Dumnezeu, cât şi Omul Său sunt la fel de cutremuraţi şi la fel de pătrunşi de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.

2. Într-o astfel de stare, Moise trebuie să fie singur (Exod 3, 1-10).
Şi Ilie trebuie să fie singur (I Împ 17, 20).
Şi Elisei trebuie să fie singur (II Împ 4, 34).
Şi Iisus, singur (Mc 5, 40).
Şi Petru, singur (Fapte 9, 40).
Cine poate să ştie ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu şi alesul Său?…
Pentru că nici Unul, nici celălalt nu spun altora despre acest moment unic şi tainic!

3. Cum I Se arată Tatăl Fiului, – ori Fiul, fiului Său?… Cum îi transmite El puterea? Cum îi dă învestitura? Cum Se uneşte Dumnezeu cu el prin acest act divin în care omul devine Dumnezeu şi Dumnezeu devine om?… Ce taină nepătrunsă este aceasta!

4. Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată şi pentru o clipă peste toate legile sub care sunt închise toate fiinţele, toate puterile, toate marginile existente în univers, – afară de cele ale lui Dumnezeu Însuşi. Poate că de aceea niciodată aceste acte nu se pot petrece jos – ci numai sus.

5. Şi nu se petrec niciodată în altă prezenţă, ci numai în a Lui şi a lui.
Şi niciodată [altfel] decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
şi ce înfricoşător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbuşească!… | Continuare »

Pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : „Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! „. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta. | Continuare »

DORESC SĂ TE PRIVESC

Doresc să Te privesc pe Tine, de dragul Cui au suportat
în lume, fericiţi, şi viaţa şi moartea, mii şi mii de sfinţi,
de dragul Cui privirea sfântă a mii de tinere fecioare
s-au despărţit de tinereţe, de promisiuni şi de părinţi,
de dragul Cui şi rândunica, privind spre ceruri, cântă dulce
chiar dacă e uscată creanga pe care trebuie să stea,
de dragul Cui stau să-nflorească salcâmii fericiţi pe coastă
chiar dacă-i toamnă şi sub brume curând podoaba va cădea…

…Doresc, dar când privesc, Iisuse, nu ştiu: de lacrimi
ori de soare,
ori de minuni îmi umpli ochii…
– şi nu mai pot nimic vedea!

Traian Dorz, Cântarea rodealor

Ai necazuri?…

Ai necazuri,
te apasă greutăţi fără de nume,
cine nu le are astăzi
toate-acestea oare-n lume?
Însă dacă vrei
povara să nu-ţi fie spre pierzare,
vino la Iisus,
El este ajutor şi uşurare!
Harul Lui cel mare-ţi face
a necazului povară,
de-ar fi orişicât de mare,
mică, dulce şi uşoară.

Eşti bolnav?…
În suferinţă te topeşti şi te aprinzi,
câţi nu sunt acuma-n lume
şi cu mult mai suferinzi?
Boala sufletului însă
e mai grea ca orice boală,
rari de tot sunt cei ce scapă,
rari sunt cei ce se mai scoală.
Vrei să scapi de boala asta,
vrei să afli vindecare?
Vino la Iisus,
El singur poate şi-ţi va da scăpare! | Continuare »