Prin multe ţări frumoase

Rasignire_17TRAIAN DORZ,  LA GOLGOTA

Prin multe ţări frumoase în viaţă am trecut
şi-atâtea văi şi dealuri frumoase am văzut,
dar nici un deal din lume nu m-a atras aşa
ca cel al cărui nume se cheamă Golgota.

Acesta nu se ’nalţă cu vârful pân’ la nori,
pe culmea lui, zăpada nu cerne albe flori,
dar nici pe-un deal din lume nu m-am simţit aşa
de Dumnezeu aproape ca sus pe Golgota.

Nu-s brazi înalţi pe-acolo, nici iarbă verde jos,
dar este sus pe dânsa un lucru preţios:
e Crucea Răstignirii, şi Jertfa de pe ea
ne-a dăruit viaţa – aceasta-i Golgota.

Acolo nu-s izvoare de apă, cât priveşti,
nici râuri curgătoare de ape pământeşti,
dar iese de sub Cruce Izvorul minunat
ce tot păcatul lumii l-a şters şi l-a spălat.

De-acolo şi tâlharul se-ntoarce credincios
şi mântuit se-ntoarce căitul păcătos,
acolo-L vezi pe Domnul, când plângi sub Crucea Sa,
acolo-i har şi pace, aceasta-i Golgota.

O, suflete ce-n lume suspini nemângâiat,
înalţă-te spre locul acela minunat,
acolo mântuirea şi pacea vei afla,
acolo-i fericirea… aceasta-i Golgota!

Omilie despre buna rânduială a postului

Sfântul Grigore Palama

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-i aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, şi ca şi voi prin rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un folos.
2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” (Deuteronom 32:33). Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” (vezi Isaia 20:1); şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” (vezi Isaia 58:3). Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58:5) şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea (Isaia 1:15).
3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” (Psalmi 51:1 ); şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmi 139:1-3). | Continuare »

Noi L-am aflat

filip-si-natanaelNoi L-am aflat pe-Acela ce orbilor dă văz,
când ochii stinşi de patimi îi spală El de tină,
căci ne-a adus în noaptea îndureratei prăzi
lumina Lui, Izvorul de veşnică lumină.

Noi L-am aflat pe-Acela ce muţilor dă glas
şi-i face să vestească minunea bucuriei,
când inima-nţelege al încercării ceas
şi sufletul primeşte cuvântul veşniciei.

Noi L-am aflat pe-Acela ce morţilor dă trai
şi-i face să cunoască eterna înviere,
când inima nu poate să spună-n nici un grai
a Duhului slăvită şi sfântă înfiere.

Noi L-am aflat pe-Acela ce-ologilor dă mers
şi-i face să alerge, ca lumii-ntregi să spună
nemaiuitata clipă când boala lor s-a şters
şi fericirea care le-a dat-o Vestea Bună.

Noi L-am aflat pe Domnul… – ah, graiul nostru nu-i
în stare niciodată să spună bucuria,
Lumina, fericirea şi haru-aflării Lui
ce-ntrece tot ce poate cuprinde veşnicia.

Noi L-am aflat!… Şi-acuma am vrea la orice pas
pe orice om să-l facem s-audă şi să vină
să afle harul care nu-ncape-n nici un glas
şi fericirea care îţi face viaţa plină!

O, voi cei care-n viaţă aţi plâns atât de-amar
şi n-a fost mângâiere pe lume să v-aline,
veniţi! – sunt nesecate izvoarele de har
şi vă vor umple-a’ voastre adâncuri pline-pline!

Traian Dorz, Cântările dintâi

Suferă împreună

Traian DORZ, Din meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare (a Ortodoxiei)

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ (Evrei 11, 24-25)

CMoise_apa-din-stancaea dintâi şi cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credinţe este, desigur, alegerea şi primirea suferinţei împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa şi împreună cu poporul Său. Aceste trei părţi ale suferinţei sunt una şi aceeaşi. Hristos nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa şi de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăieşte smerit curăţia şi sfinţenia Evangheliei. Şi dacă nu este puternic părtaş cu fraţii săi, cu familia sa şi cu poporul său credincios.
Cine are o credinţă adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel şi de o suferinţă pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferinţă nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credinţe adevărate. Pot fi suferinţe şi pentru credinţe false. Dar vom cunoaşte uşor o credinţă falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia şi nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învăţătură şi sfinţenia unei trăiri după pilda Domnului Iisus.
Moise, omul ales şi profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credinţă. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că, fiind crescut acolo, umblând la înalte şcoli, făcând cunoştinţe şi legând prietenii cu cei mai înalţi demnitari ai ţării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată şi sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conştiinţei lui şi sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă şi să se bucure şi el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce fraţii lui, familia lui şi poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credinţa lui interzisă, poporul lui asuprit… La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze şi el, fără să-i pese de alţii, cum făceau Core, Datan şi Abiram – şi încă destui alţii? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.
Vai, dacă ar fi tăcut şi Moise şi ar fi rămas şi el mai departe nepăsător faţă de Domnul şi faţă de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine ştie până când încă, toţi cei care au cântat fericiţi la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roşie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi şi până în veci şi în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc 15, 3). | Continuare »

[Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu alcătuieşte miezul tuturor ereziilor]

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. Sfanta-Treime-3“Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreaga şi fără de prihană, fără nici o îndoiala, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otravă de mâncare. | Continuare »

Hristos – temelia vieţii şi a credinţei

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

„V-a spus vouă cineva de datoria înfrânării şi a ascultării, a zilelor de rugăciune, a vremii de post, a zilelor de sărbătoare?”

Iisus-Hristos… De ce se destramă, se distrug atâtea căsnicii? Fiindcă n-au la temelia lor pe Hristos! Şi tot aşa, dacă nu este Hristos temelia vieţii şi a credinţei, şi a speranţei, şi a iubirii care trebuie să fie între cei doi soţi, care să-i călăuzească şi să-i ducă cu înţelepciune şi curăţie la înfrânare. Ei nu cunosc sărbătoare. Nu cunosc zi de post. Nu cunosc zile de rugăciune. Şi nu se păzesc în înfrânare, în curăţie şi evlavie înaintea lui Dumnezeu. Ci se lasă stăpâniţi de firea pământească şi de jumătatea din jos a trupului lor. Atunci desigur că nu pot fi binecuvântaţi şi nici copiii pe care îi concep în stările acestea.
Este scris în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi necredincioşi, atunci copiii voştri sunt necuraţi”.
Copiii voştri sunt curaţi numai când voi sunteţi sfinţiţi. Când voi trăiţi în curăţie, în evlavie, în respect pentru zilele de post. În respect faţă de zilele de rugăciune. În respect faţă de sărbători. Atunci Dumnezeu vă binecuvântează căsnicia cu copii binecuvântaţi, viaţa voastră este sfântă, curată şi înfrânată. Şi copiii voştri sunt sfinţi.
Şi creşterea lor e sfântă. Şi atunci copiii sunt binecuvântaţi şi cresc spre fericirea părinţilor şi spre slava lui Dumnezeu, şi spre mântuirea altora.
Dar dacă nu este aşa de la începutul conceperii lor, copiii aceştia vor fi necuraţi. Necuraţi vor trăi. Necuraţi vor vorbi. Necuraţi se vor purta. Necuraţi vor umbla. Spre nefericirea lor, spre ocara lui Dumnezeu, spre nenorocirea celor care vor fi cu ei şi spre pierzarea veşnică a celor care i-au conceput în felul acesta.
E nevoie să gândim asupra acestor lucruri, pentru că la foarte puţine dintre fetele care se căsătoresc, mamele lor le dau de grijă lucru acesta.
Prea puţini dintre tinerii care se căsătoresc ştiu acest lucru. De aceea foarte puţine dintre familiile care se întemeiază şi care au copii îi nasc şi îi cresc copii binecuvântaţi, spre slava lui Dumnezeu, spre fericirea lor şi spre mântuirea altora.
Şi prea mulţi sunt acei care, neştiind datoria înfrânării, nasc copii ai lui Cain, care umplu lumea de nenorocire şi în primul rând inima şi viaţa părinţilor care i-au crescut. Spre ruşinea casei care i-a crescut şi spre nefericirea multora dintre cei care au de-a face cu ei în viaţă.
Dragii noştri! Se spun aşa de puţin aceste lucruri, pentru că, dintr-o jenă, dintr-o sfială nelalocul ei, nu se vorbeşte despre ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este limpede şi El ne învaţă că noi trebuie să ştim aceste lucruri şi să învăţăm pe copiii noştri adevărul.
Se spune de atâtea ori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Părinţilor, învăţaţi pe copiii voştri, creşteţi-i în frica şi-n ascultarea lui Dumnezeu”. Nu vă jenaţi să spuneţi adevărurile acestea din timp copiilor, pentru ca nu cumva ei, aflându-le prea târziu, să li se strepezească dinţii şi să li se amărască gura, când vor zice: „O, dacă mi-ar fi spus mie mama… Dacă mi-ar fi spus mie tata lucrurile acestea atunci când trebuia să mi le spună…”. | Continuare »

[Omul trimis de Dumnezeu]

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare de comemorare a Părintelui Iosif TRIFA

PrIosif… Am zis, noi încă nu ştiam. Şi atunci Dumnezeu ne-a mai trimis un fiu. Ne-a mai trimis un slugă a Lui. Ne-a mai trimis un om al Său. Ne-a mai trimis un vestitor al Lui. Aşa ca în toate vremile şi în toate veacurile, Dumnezeu a trimis câte un profet al Lui la toate neamurile pământului şi la toate generaţiile. Nouă, prin îndurarea Lui, ne-a trimis şi nouă Dumnezeu. Se spunea [aici] la început: oare de ce Dumnezeu a ţinut atât de mult la poporul nostru, la neamul nostru?
Neamul nostru de la naşterea lui s-a născut creştin. Împăratul Traian, care a venit şi a cucerit Dacia, de-acolo din Roma a trimis la noi, în Dacia noastră, pe cei mai buni creştini. I-a adus aici. I-a colonizat aici în Dacia noastră. I-a exilat, să se scape de ei, să nu mai fie acolo. I-a trimis aici. Ceea ce a făcut el din ură şi din răutate, pentru noi a fost lucrul cel mai mare şi cel mai scump. Că ne-a trimis prin ei credinţa, în Dacia noastră de altădată. Şi când poporul nostru s-a născut din daci şi din romani, nu le-a mai spus nici daci, nu le-a mai spus nici romani. Le-a spus români. Dar ei s-au născut atunci creştini.
Ce binecuvântare a fost pentru poporul nostru românesc, chiar paguba aceea pe care a crezut împăratul Traian că o face trimiţând în exil aici pe cei mai zeloşi, pe cei mai buni credincioşi creştini de pe vremea lui, de-acolo. Dacă Dumnezeu aşa de bun a fost cu noi şi cu poporul nostru, El ţine minte şi astăzi şi nu uită de acei de-atunci, de părinţii de-atunci, de credincioşii de-atunci, de creştinii de-atunci.
Dacă ne-am duce noi cu gândul la trăirea lor cea minunată… dacă ne-am duce noi cu gândul la sărbătorile lor, pe care le trăiau ei şi le sărbătoreau atunci, după ce s-a încreştinat poporul nostru, am rămâne plini de uimire şi plini de bucurie. Şi am spune: „Doamne, mare eşti Tu!”. Despre ei au scris scriitorii de pe vremea de-atunci. Au trimis scrisori împăratului de la Roma. Când el întreba şi cerceta ce fel de oameni sunt, cum sunt, scriitorii de pe vremea aceea spuneau: „Aceştia sunt cei mai paşnici oameni de pe toată faţa pământului. Aşa se iubesc ei într-olaltă. Aşa muncesc ei. Aşa sunt supuşi stăpânirilor. Cu ei n-are nimeni treabă niciodată. Sunt oamenii cei mai paşnici şi cei mai buni”. Aşa scriau despre credincioşii, despre creştinii, despre părinţii noştri cei dintâi.
Aşa părinţi am avut noi. Aşa creştini au fost la început. | Continuare »

Nepotul moţului – Părintele Iosif

P10AMoise Velescu, din PROFETUL VREMILOR NOASTRE

În casa lui Dumitru din Certege, în anul 1888, la 3 martie, ca un dar de sus, Domnul aducea pe al patrulea lăstar de măslin, cum zice psalmistul (Psalmul 128, 3).
Cu ochişorii blânzi şi cu faţa frumoasă, copilaşul, care părea mai mult un îngeraş decât un copil, nu se mai sătura să privească spre bunii şi duioşii ochi ai mamei lui credincioase.
Aceştia însă se împărţeau, când privind odorul sfânt, când culegând cu ei de pe paginile Psaltirii mângâierea necesară durerilor ce încă nu se risipiseră.
Aşa au trecut cele trei zile până în 6 martie, sărbătoarea celor 42 de mucenici din Amoreea. Atmosfera a devenit mai profundă, mai solemnă, mai sărbătorească, iar copilul născut din părinţii Dumitru lui Nicolae şi Anuţa, născută Bota, a fost dus la biserică şi botezat în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, lepădându-l de Satana şi de toate uneltirile lui şi unin-du-l cu Hristos.
Numai mama, Anuţa, care a petrecut această zi în post, în rugăciune şi în citire din Psaltire, a şters lacrimi din ochii ei cei buni.
În toţi cei 7 ani care au urmat, ori de câte ori privea copilul acesta ce primise numele de Iosif, mamei i se părea că nu se mai satură de chipul lui plăpând şi că îi paşte o neprevăzută despărţire.
Pentru copilaşul Iosif, spre deosebire de ceilalţi, întreaga lui fericire era în a privi pe mama lui.
Cu cât timpul trecea, toţi ai casei ştiau că Iosif este copilul iubit al mamei. Faptul acesta nu era privit cu invidie sau cu nemulţumire de către ceilalţi, ci ca o plăcută şi dulce părtăşie a frumoasei lor iubiri.

Astfel, Iosif deveni ajutorul cel mai de nădejde al mamei! El o ajuta să legene o surioară sau un frăţior mai mic, el ajuta la spălat de rufe, el, la mâncare, şi când mama mulgea vacile, el ducea şiştarul, apoi privea tot timpul mulsului pe buna lui mamă şi primea o cană cu lapte proaspăt.
Într-o zi însă când mama mulgea o vacă în curte, un tăuraş se repezi spre ea şi, lovind-o, o trânti jos împungând-o cu coarnele lui tari.
A alergat Iosif spre vita înverşunată, strigând, plângând şi cerând ajutor, dar mama, răsturnată la pământ, gemea sub picioarele şi coarnele ucigaşe. | Continuare »

NIMENI, DECÂT TU

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-2Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele

1. Domnul şi Mântuitorul meu, iată, şarpele mă pândeşte totdeauna, dar văd că el îndrăzneşte să se apropie de mine doar când sunt singur. După cum a făcut şi faţă de mama mea Eva, când şi ea era tot singură.
2. Ce primejdioasă este totdeauna singurătatea pentru o femeie, adică pentru sufletul fără soţ, pentru sufletul cel mai slab!
3. Singurătatea, pentru suflet, este ca vântul pentru foc: pe cel tare îl face mai puternic, pe cel slab îl împrăştie de tot.
4. Prietenul singurătăţii mele şi al tăriei mele, nu-mi lăsa inima singură niciodată!
5. Nu mă părăsi când sunt mai slab, căci şarpele numai atunci îndrăzneşte să se apropie de mine. Şi ispita numai atunci mă poate birui.
6. Tatăl, Care m-a luat din coasta Ta, m-a dat Ţie, spre a-Ţi purta o însoţire veşnic nedespărţită şi a-Ţi face totdeauna bucurie cu gingăşia dragostei mele.
7. El mi-a rânduit astfel toată bucuria mea numai în Tine şi cu Tine.
8. Dar, într-o clipă nefericită, când, în umblările prin Edenul nostru, Ţi-am rămas în urmă, mi-a apărut în faţă şarpele.
9. Şi, în loc să alerg după Tine, m-am apropiat de el.
10. În loc să ascult de înştiinţările Tale, am ascultat la şoaptele lui.
11. Şi, în loc să-mi întind braţele spre Tine, am întins mâna spre el, iar mâna mea întinsă spre şarpe s-a uscat aşa.
12. De atunci, n-am mai putut înălţa niciodată mâna aceasta spre ceruri, în rugăciune slobodă şi caldă. | Continuare »