Predica-de-pe-munteSfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

 Ieri, Apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mântuirii cu toate armele duhovniceşti; iar acum arată care sunt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-1 îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sunt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune.
Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mântuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţa la păstorii lor, în vreme ce pentru privitorul din afară acest ajutor pare că n-are de unde veni. Aceştia nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dânsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vârsta „bărbatului desăvârşit”. Ce înseamnă un bărbat desăvârşit în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii; şi este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvârşire; dar ce înseamnă a fi bărbat desăvârşit în Domnul nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vârstă. Acest lucru nu trebuie totuşi să răcească râvna nimănui de a atinge şi el această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri duhovniceşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu „vârstă bărbătească”. Apostolul arată această „vârstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, „toată sârguinţa”.

De nu poţi face-o bucurie
cât întristarea ce-ai făcut,
atât de-adâncă şi de-ntinsă
– păcatul tău e netrecut.

De nu despăgubeşti asemeni
pe-acel ce l-ai nedreptăţit,
cu preţ cât cel pierdut de mare
– păcatul tău e neplătit.

De nu-ţi mărturiseşti păcatul
atâta cât ai şi stricat
şi nu ţi-l laşi pe totdeauna
– păcatul tău e neiertat.

De nu poţi lepăda păcatul,
urându-i chipul lui hidos,
ci mai gândeşti la el vreodată
– păcatul tău e tot nescos.

De nu te lupţi s-alungi păcatul,
ţinându-i sufletul închis,
ci-l tot mai ţii ascuns în tine
– tot de păcat vei fi ucis.

Şi-i drept ca nici să nu se uite
ce nu-i lăsat şi nu-i plătit.
Hristos îţi iartă doar păcatul
lăsat şi îndreptat cinstit.

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian DORZ

Numai Cuvântul Tău mă face
să-mi pot vedea păcatul meu,
ca să-mi ’nnoiesc mărturisirea
şi pocăinţa mea mereu.

Numai Cuvântul Tău mă poate
sub Cruce-ngenunchea plângând,
să-mi pot afla despovărarea
şi pacea inimii-ascultând.

Numai Cuvântul Tău mă creşte
senin, puternic şi smerit,
de-orice păcat şi neascultare
şi de-orice rătăciri ferit.

Numai Cuvântul Tău mă poartă
curat prin orişice noroi,
dând luptei mele spre sfinţire
mereu puteri şi trepte noi. | Continuare »

Crucea-002Am cu Hristos un legământ
şi nimeni nu mi-l poate frânge;
născut în plâns, crescut în cânt,
pecetluit în foc şi-n Sânge.

Am cu Hristos un legământ
chiar decât sufletul mai sfânt,
un legământ am cu Iisus
chiar decât viaţa mai presus.

Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,
în trup îl ard şi-n duh m-apasă,
el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,
şi-avut, şi dragoste frumoasă.

Nu-i prieten pe pământ să-mi ia
povara Lui de peste mine,
cât m-ar iubi şi cât m-ar vrea
ea-ncătuşat şi rob mă ţine.

Şi nu-i vrăjmaş atât de-avar
să-mi ia lumina lui din zare;
ea-mi este-avut, şi cer, şi har,
şi cinstea mea nemuritoare.

Nimic nu-l poate înnopta,
nimic nu-i poate da lumină,
nici chinui, nici mângâia,
decât o vină sau ne-vină.

Am cu Hristos un legământ
mai lung decât o veşnicie;
nu-i chin ori har, nu-i plâns ori cânt
mai greu sau mai uşor să-mi fie!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Maica_Dpmnului_78– o binecuvântare a Maicii Domnului –

Pacea fie peste voi,
copilaşi voioşi,
Domnul să vă facă-ai Lui
mieluşei frumoşi.

Paza somnului,
Raza Domnului
Darul zilelor,
Harul milelor,
Calea traiului,
Valea Raiului.

Pacea fie peste voi,
fii ai lui Iisus,
credincioşi pe vânt şi ploi
să ajungeţi Sus.

Pacea fie peste voi,
faceţi bine-oricui
şi Iisus vă face-apoi
ucenicii Lui.

Pacea fi-va peste voi
când veţi fi aşa
şi veţi fi în cer cu noi,
Sus, la Dreapta Sa. (Traian Dorz)

Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene şi mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini. Iată cum i s-a întâmplat lui:

… Era, prin ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.
Dar abia a plecat şi, la două zile, am şi primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia coborâse din tren. Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.
Mai târziu, sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase. Iată cum ne scria ea:
„…Venind de la tramvaiul de 8 dimineaţa, fratele Marini, cu un colet mare de cărţi, s-a îndreptat spre noi, când şeful postului de jadarmi, Bobu, i-a ieşit în cale şi l-a întrebat unde merge. El a spus: „La familia… cutare“. L-a luat şi l-a dus la post cu coletul de cărţi cu tot.
Nu ştiu cine din sat l-a văzut şi l-a cunoscut că este „ostaş“ de al nostru. A venit şi i-a spus mamei:
– Ostaşul acela care vine pe aici pe la voi şi vorbeşte frumos a fost dus de Bobu la post. Avea un pachet mare şi greu. De abia mergea cu el.
– Du-te până la post, mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat şi cine este.
Dar şeful acesta, Bobu, era o groază pentru toţi oamenii, era ca o fiară, aşa de rău se purta. Nu ştiam cum să mă apropii acolo şi ce să zic… Dânsul îşi avea familia în sat, iar mama mă trimisese la ei de multe ori în trecut, să le duc lapte. Aşa am îndrăznit să mă duc.
– Ce cauţi aici? – m-a întrebat el aspru…
– Am auzit că aţi adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să ştiu ce a făcut şi de ce l-aţi adus aici!
– Da? E fratele tău?
– Da, e fratele meu în Domnul!
– Atunci vino de vezi de el! | Continuare »

„Ioan a mărturisit despre El când a strigat: «El este Acela despre Care ziceam eu: Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.»“ (Ioan cap- 1, vers. 5)

Ioan-Botezatorul_9Acela care este cu adevărat un trimis al lui Dumnezeu nu va mai mărturisi niciodată altceva cu atâta râvnă şi stăruinţă ca pe Hristos (1 Cor. 2, 2).
Adevăratul trimis dumnezeiesc nu-L predică, ci Îl mărtu-riseşte pe Hristos.
Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar.
Predicatorul va vorbi pentru un salar sau pentru o laudă…
pentru o pâine mai comodă,
pentru o funcţie mai uşoară,
pentru o satisfacţie a inimii, adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească (bine ascunsă după «râvna» Evangheliei),
dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi, pentru a-L face cunoscut lumii pe Mântuitorul său preaiubit. Pe Hristos.
Predicatorul vorbeşte în aşa fel încât sufletele să se lege şi să se îndrăgostească de el însuşi. Cuvântul lui Hristos nu este pentru acesta decât un mijloc pentru ajungerea scopului său.
Dar mărturisitorul va face totul ca sufletele să se lege şi să se îndrăgostească de Hristos… El fiind numai un mijloc pentru atingerea scopului lui Hristos, care este mântuirea celor mulţi.
Aceasta este deosebirea dintre cineva care numai predică – şi cineva care mărturiseşte despre Hristos.
Ioan a dovedit că numai mărturisitorul rămâne statornic până la moarte în adevărul de la început.
Predicatorii însă îl pot şi schimba şi părăsi, aşa cum şi fac aproape toţi şi aproape totdeauna. | Continuare »

Ioan-Botezatorul_8Traian Dorz,
Cântările din urmă

Va veni şi Ziua Sfântă
să se bucure şi-acei
care plâng şi se frământă
să vii, Doamne, şi la ei;
la acei ce toţi i-alungă,
în al desfătării ceas,
la acei ce-n noaptea lungă
treji şi vrednici au rămas.

Va veni şi Ziua Mare
să se veselească-acei
care-au stat sub apăsare
şi-n necazuri anii grei,
care-n orice-ameninţare
nu s-au lepădat defel,
care-au stat cu suflet tare
lângă Domnul, pentru El.

Va veni şi Ziua Bună
să-şi primească plata cei
ce cu Mielul împreună
au răbdat ca nişte miei,
care-au suferit ocara
lui Hristos cu duh supus,
ducând jugul şi povara
până-n ceruri, la Iisus.

Fragment dintr-un cuvânt al fratelui Traian Dorz de la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986

Ioan-Botezatorul_6(…) Să ne micşorăm până la dimensiunea smereniei adevărate şi totale, pentru că aceasta este cea mai mare înălţime pe care o poate atinge un om al lui Dumnezeu. Mântuitorul a spus despre Sfântul Ioan Botezătorul că a fost cel mai mare pentru că el, într-adevăr, s-a făcut pe sine cel mai mic. Nici unul nu este mai mare decât Ioan. Nici unul n-a fost mai mare şi niciodată n-a fost el mai mare ca atunci când a spus: „Eu nu sunt nimic. Sunt un glas care strigă în pustiu. Un glas fără ecou, fără rezonanţă, fără putere. Un glas care nu înseamnă nimic”. Şi Dumnezeu a făcut ca glasul acesta, care el însuşi s-a micşorat atât de mult, să fie mai puternic decât oricare altul. Nimeni n-a vorbit aşa despre Mântuitorul cum a vorbit Ioan.
În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan, doi mari oameni strălucesc: unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Domnului Iisus: Nicodim şi Ioan Botezătorul. Şi despre unul, şi despre celălalt, Mântuitorul a vorbit aşa de frumos. Lui Nicodim i-a descoperit acel mare şi unic, şi divin Adevăr, care este temelia mântuirii: naşterea din nou. Despre Ioan a spus nişte lucruri extraordinar de frumoase. Şi Ioan [Botezătorul], în finalul capitolului 3 din Evanghelia după Ioan, a spus nişte lucruri care l-au aşezat pentru totdeauna înaintea tuturor celor care L-au mărturisit pe Hristos. Ce frumos spune Ioan în aceste zece versete despre Hristos! Să recitim mereu aceste lucruri, pentru ca să înţelegem ce mare valoare a avut acest om care s-a smerit pe sine însuşi mai mult ca oricare altul. De aceea Mântuitorul l-a apreciat aşa de mult şi l-a socotit prietenul Său, cum şi el a zis: „Eu sunt prietenul Mirelui”. Ce minunat prieten a fost el pentru Iisus! Cred că au copilărit împreună mulţi ani. Mamele lor s-au iubit atât de mult şi au fost atât de apropiate una de alta! Tot aşa au fost şi ei şi au rămas nedespărţiţi până la sfârşit. Pentru că s-a smerit, Dumnezeu l-a învrednicit de o slavă atât de mare!
Să urmăm şi noi exemplul lui şi să ne smerim, căci, în Lucrarea lui Dumnezeu, calea spre cea mai înaltă slavă este coborârea spre cea mai adâncă smerenie. „Celor smeriţi le dă har”, a spus Domnul. Şi Mântuitorul a zis El Însuşi, cu buzele Lui sfinte: „Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Eu… ce pot să spun, nu numai despre anul care a trecut şi despre viaţa care a trecut? Le închei pe amândouă cu o mulţumire adâncă, în această zi binecuvântată, către Dumnezeu. Şi pentru iarna prin care am trecut. [Iar pentru cea prin] care mă pregătesc să plec, îmi încredinţez viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Doresc din toată inima ca această zi să însemne o zi de mare mulţumire către Domnul pentru anul care a trecut. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

„Toţi acei ce le auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?» Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc 1, 66).

Ioan-Botezatorul_5…am ales acest verset, ca în legătură cu acesta să ne gândim. Versetul acesta s-a amintit cu prilejul naşterii unui copil şi este vorba despre Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre toţi proorocii. La naşterea lui s-au spus aceste cuvinte…

Slăvit să fie Domnul!
Dorim şi de această dată, dorim şi cu acest prilej binecuvântat, înalt şi sfânt, mai întâi de toate, să înălţăm un nume – Numele Iisus. Că nu este altul ca şi El. Au fost pe pământul acesta, de-a lungul veacurilor, multe nume cunoscute de mulţi. Şi s-a vorbit o vreme despre aceste nume – şi pe urmă s-au şters şi s au dus în uitare. Dar Numele Acesta este mai presus de orice nume.
Despre El au mărturisit toţi proorocii. Şi despre Numele Acesta dorim şi noi, cu fiecare întâlnirea a noastră, dorim să vorbim despre El, dorim să înălţăm acest Nume Scump. Căci prin Numele Lui suntem şi noi înfrăţiţi.
Prin Numele Lui v-am văzut feţele prima dată. Numele Lui ne leagă şi ne strânge laolaltă. Să nu ne mai despărţim atunci când ne întâlnim. Ce a fost frumos în adunările voastre, în întâlnirile voastre frăţeşti? Ce a fost aşa de dulce? Ce a fost oare? Că v-aţi întâlnit şi v-aţi despărţit cu lacrimi, de abia v-aţi îmbrăţişat şi de-abia aţi putut să vă smulgeţi unii de la alţii… Ce ne ţinea? Ce ne lega? Era Numele lui Iisus!
Mulţi dintre cei care L-au cunoscut şi L-au iubit au putut să spună: „Doamne, nu ne lăsa fără El întâlnirile noastre, adunările noastre, rugăciunile noastre, familiile noastre! Mai bine să rămână lumea fără soare decât să rămânem fără Iisus”.
Că dacă Iisus va fi cu noi, ne va fi de-ajuns. Cineva a spus odată: „Doamne, cu Tine şi-n iad m-aş simţi atât de fericit… Dar fără de Tine, Doamne, nu mă lăsa nici în rai”. Pentru că raiul n-ar mai fi rai acolo de unde ar lipsi Iisus, de unde ar lipsi Dumnezeu.
Numele Acesta care a coborât cel mai jos, dar a şi fost înălţat cel mai sus… Orice genunchi să se plece Lui şi orice limbă să mărturisească despre El. | Continuare »