Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru nespus de marea înţelepciune şi dragoste cu care a adus la îndeplinire planul Său dumnezeiesc făcut din veşnicie în Sine Însuşi pentru răscumpărarea întregii lumi din stăpânirea diavolului şi pentru mântuirea tuturor oamenilor din osânda păcatului strămoşesc.
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, pentru negrăit de marea Lui dragoste pentru noi, Îşi părăseşte slava pe care o are din veşnicie la Tatăl şi cu El şi primeşte să ia chip de rob umilit şi chinuit, pentru a ne răscumpăra astfel, prin preţul acestor ispăşiri nebănuit de grele, pe noi, toţi cei care eram vânduţi robi păcatului şi osândiţi astfel la o robie nemaisfârşită niciodată. Coborându-Se El mai prejos decât noi toţi, Iisus a putut astfel să ne ridice pe noi toţi, începând de la cei ce erau căzuţi mai jos decât toţi şi până la ceilalţi. Plătind prin viaţa Sa, Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin viaţa Sa dumnezeiască fără de păcat şi de-un preţ nespus mai mare decât toate vieţile noastre, ale tuturor oamenilor din toate vremurile la un loc, El a putut astfel să ne răscumpere pe fiecare dintre noi în parte şi pe toţi împreună; fiindcă ceea ce dădea El era nespus mai scump decât tot ceea ce valoram noi toţi laolaltă.
Astfel, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, cum Îl numesc toate Sfintele Scripturi, Iisus Hristos, Îşi începe lucrarea Sa mântuitoare de la ieslea minunată a peşterii din Betleem. Puterea cea veşnică a lui Dumnezeu primea să se smerească până la a se înfăţişa lumii sub chipul cel neputincios şi slab al unui copilaş omenesc. Slava Lui nebănuită şi strălucită din veşnicie cu Tatăl primea să se smerească până la a veni în lumea noastră în locul cel mai din urmă cu putinţă, într-o iesle, pe paie şi în mijlocul unor fiinţe şi lucruri dintre cele mai sărace şi mai josnice cu putinţă. | Continuare »
Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus,
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca să facă mântuire pentru neamul omenesc,
după cum făgăduise mila Tatălui ceresc,
şi s-arate tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi,
că Fecioara o să nască pe-Mpăratul Noii Vieţi;
că Mesia o să vină, întrupându-Se-ntre noi,
să ne mântuie din moartea şi osânda cea de-Apoi.
…Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând,
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând.
Şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie, colindară toţi în cor:
O, ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată,
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.
Minunatele noastre colinde sunt încă una din frumuseţile sufleteşti ale poporului nostru. Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea bucuriei pentru toate popoarele, după cum a fost profeţit despre El, prin Duhul Sfânt, prin chiar glasul Sfintei Fecioare Maria, Maica Sa, când a zis ea: „…şi îndurarea Lui se va întinde din neam în neam peste cei care se tem de El” (Lc 1). | Continuare »
În veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui,
când n-ai căinţă pe măsura
mărimii şi-adâncimii lui.
În veci nu poate fi plătită
o nedreptate pe deplin,
când îndreptarea nu-i întreagă
şi-un strop din preţ e prea puţin.
Acel ce-şi calcă legământul,
nesocotind tot ce-a iubit,
doar c-o egală suferinţă
ar ispăşi desăvârşit.
Pe-acel ce, prima lui credinţă
trădând-o, alteia s-a dat,
doar o căinţă zdrobitoare
l-ar mai putea primi iertat.
Acelui ce nu-şi poate vina
spăla cu plânsul cel amar,
nici Sângele vărsat pe Cruce
nu i-o mai spală, – în zadar!
Căci dacă n-are-o pocăinţă
atâta cât e răul lui,
în veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui. (Traian DORZ)
Traian DORZ fragment din ISTORIA UNEI JERTFE
Suntem în decembrie 1937.
Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei…
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloa¬nele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean“, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.
Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise: | Continuare »
Predică a părintelui ARSENIE BOCA
„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)
Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.
Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »
A FI ÎNCHINĂTOR ADEVĂRAT – Traian Dorz
Acatistul Sfântului Nicolae Ierarh al Mirelor Lichiei, Marele făcător de minuni
Omul cel născut de Sus – Traian Dorz
Sfântul Ierarh Nicolae – Viaţa sa
Sfântul Ierarh Nicolae – Din minunile sale
OCHII SFÂNTULUI NICOLAE – Traian Dorz
Răzbunare fără pereche – Traian Dorz
Despre regele Robert Bruce, din Scoţia, spune istoria că, bătut fiind de vrăjmaşi, s-a furişat descurajat într-o şură. Dimineaţa văzu un păianjen care încerca să-şi facă trecere printre firele lui. De cincisprezece ori i se rupse firul; de cincisprezec ori îl făcu din nou, până izbuti.
„Acest păianjen – zise regele – este trimis spre mustrarea şi încurajarea mea. Chiar de cincisprezece ori de voi fi bătut, n-am să mă las.“
Şi, intrând din nou în război, bătu pe vrăjmaşul lui.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! În lupta noastră, să ne fie şi nouă pildă stăruinţa păianjenului! Oricâte lovituri ne-ar da vrăjmaşul diavol, să nu disperăm! Să înnoim atacul, şi… a noastră va fi biruinţa!
Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi luptă; şi „celui ce biruieşte şi păzeşte până la sfârşit, îi voi da să mănânce din pomul vieţii“ (Apocalipsa 2, 7).
Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare
Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»
În mijlocul tuturor încâlcitelor cărări înşelătoare pe care diavolul îi poartă pe toţi cei care se lasă înşelaţi de promisiunile lui viclene, numai o singură cale este mântuitoare şi dreaptă: calea cea strâmtă pe care ne-a chemat pe noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pe care a mers El întâi, întipărind pe ea urmele paşilor Săi luminoase şi neşterse pe veci.
În mijlocul tuturor ţintelor amăgitoare pe care satana le pune şi le tot mută în faţa tuturor celor care aleargă după fantomele deşertăciunilor lumeşti, una singură este ţinta mântuitoare şi adevărată: viaţa şi fericirea veşnică a adevărului şi a neprihănirii cereşti, spre care ne-a îndreptat Iisus, Domnul nostru preaiubit, şi spre care ţintesc toate cuvintele şi îndemnurile Sale şi ale alor Săi.
În mijlocul tuturor luptelor lumeşti în care oamenii se calcă în picioare şi se nimicesc unii pe alţii, numai una este lupta cea bună, alergarea cea câştigătoare, biruinţa cea încununată: aceea pentru premiul ceresc, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru slava lui Hristos.
Fericiţi toţi acei pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat şi i-a ales pentru a le descoperi aceste adevăruri mântuitoare, cărora le-a deschis ochii să le vadă, mintea să le ştie preţui marea valoare şi inima să le primească. Pentru ca toţi aceştia să-L slăvească neîncetat pe Dumnezeu, pe Domnul iubirii şi al harului, Care S-a îndurat de ei mai mult decât de toţi ceilalţi (…). Şi, drept recunoştinţă, să-L iubească şi să-L asculte şi ei pe Dumnezeu pe măsura aceasta, adică mai mult decât toţi ceilalţi, fiindcă, faţă de toţi ceilalţi, ei au avut de la Dumnezeu un har nespus mai mare. Şi toţi aceştia, aleşi şi chemaţi, răscumpăraţi şi iubiţi, să nu mai renunţe niciodată nici la ţinta, nici la lupta şi nici la slava aceasta arătată şi dăruită lor de Dumnezeu, oricât de plină de spini le-ar fi calea, oricât de plină de răni le-ar fi inima şi oricât de plină de ispite le-ar fi viaţa. | Continuare »
Cât va trăi Lumina, pe vecii nesfârşiţi,
împărtăşi-I-vor soarta şi fiii Ei iubiţi!
O rază fiecare din focul Ei fiind
luci-vor prin unire, lumina-I întregind,
în lupta Ei cu bezna vor sângera aşa
iubiţi la fel cu Dânsa, loviţi la fel cu Ea.
În slujba mântuirii trudind stăruitor
li se va cere partea la jertfa Ei şi lor.
În preţul ispăşirii căderilor din har
alături de Lumină plăti-vor cu amar.
În calea-nsângerată spre Cerul cucerit
alături de Lumină urca-vor drum trudit,
Iar în triumful Slavei asupra celui rău
Hristos o să Şi-i facă părtaşi la Tronul Său,
Căci n-au căutat mărirea lumească, ci, smerit,
au suferit ocara cu Domnul lor iubit,
nu şi-au iubit viaţa, ci pân’ la moarte-au stat
alături de lumina Soliei ce-au purtat.
Alături de Lumină vor străluci aşa,
uniţi şi-n răsplătire ca-n suferinţi cu Ea!
Traian Dorz, Cântări de drum