Cuvânt la 25 Decembrie, ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

Sfântul Ioan Gură de Aur,
din “Predici la duminici şi sărbători”

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lăncier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primejdie? | Continuare »

CÂNTĂ, MAMĂ, LEGĂNÂND

Nasterea-Domnului_29Traian DORZ

Cântă, mamă, legănând,
o cântare dulce,
când copilul tău plăpând
îşi închide ochii blând
seara, să se culce.

Cântă-i, mamă, cântecel
ce cu drag se cântă
de-un Copil şi-un Mieluşel
Mititel şi-nfăşeţel
dintr-o Iesle Sfântă.

Cântă, mamă, de-un Mieluţ
dat pentru jertfire,
pentru oamenii pierduţi
– până ochii cei micuţi
cad în adormire.

Cântă, mamă-ncetişor
cântecul Iubirii,
ca să crească-al tău odor
în plăcutul ei fior
fiu al Mântuirii…

[„Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8)]

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), predică la duminica dinaintea Naşterii Domnului

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).

„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.
Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată – din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. | Continuare »

Întruparea lui Dumnezeu între oameni

Părintele Arsenie Boca – Fiii învierii

Aceasta este proporţia cosmică a naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui – spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între începutul şi sfârşitul ei. De altfel, numai întruparea Mântuitorului şi e fapt absolut istoric, dătător de sens în istorie, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu îl ştie.
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu sunt în ştiinţa omului. Naşterea lui Iisus ca Om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, Care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. „Din Betleem”, spune profetul, are să vină Acela a Cărui obârşie e din început şi se suie până la zilele veşniciei.

Pentru acest fapt unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemeni, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu S-a atins Dumnezeu bine de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi aceşti a s-au cutremurat şi au pus mâna pe sabie ca să se apere de Împăratul păcii. Nu tot aşa s-au purtat şi păgânii. Cei trei magi şi înţelepţi I se închină şi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preot, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-au cutremurat şi i-a înspăimântat numai naşterea Mântuitorului şi s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu. | Continuare »

LÂNGĂ IESLEA MINUNATĂ

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru nespus de marea înţelepciune şi dragoste cu care a adus la îndeplinire planul Său dumnezeiesc făcut din veşnicie în Sine Însuşi pentru răscumpărarea întregii lumi din stăpânirea diavolului şi pentru mântuirea tuturor oamenilor din osânda păcatului strămoşesc.
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, pentru negrăit de marea Lui dragoste pentru noi, Îşi părăseşte slava pe care o are din veşnicie la Tatăl şi cu El şi primeşte să ia chip de rob umilit şi chinuit, pentru a ne răscumpăra astfel, prin preţul acestor ispăşiri nebănuit de grele, pe noi, toţi cei care eram vânduţi robi păcatului şi osândiţi astfel la o robie nemaisfârşită niciodată. Coborându-Se El mai prejos decât noi toţi, Iisus a putut astfel să ne ridice pe noi toţi, începând de la cei ce erau căzuţi mai jos decât toţi şi până la ceilalţi. Plătind prin viaţa Sa, Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin viaţa Sa dumnezeiască fără de păcat şi de-un preţ nespus mai mare decât toate vieţile noastre, ale tuturor oamenilor din toate vremurile la un loc, El a putut astfel să ne răscumpere pe fiecare dintre noi în parte şi pe toţi împreună; fiindcă ceea ce dădea El era nespus mai scump decât tot ceea ce valoram noi toţi laolaltă.
Astfel, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, cum Îl numesc toate Sfintele Scripturi, Iisus Hristos, Îşi începe lucrarea Sa mântuitoare de la ieslea minunată a peşterii din Betleem. Puterea cea veşnică a lui Dumnezeu primea să se smerească până la a se înfăţişa lumii sub chipul cel neputincios şi slab al unui copilaş omenesc. Slava Lui nebănuită şi strălucită din veşnicie cu Tatăl primea să se smerească până la a veni în lumea noastră în locul cel mai din urmă cu putinţă, într-o iesle, pe paie şi în mijlocul unor fiinţe şi lucruri dintre cele mai sărace şi mai josnice cu putinţă. | Continuare »

O, CE VESTE MINUNATĂ!

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus,
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca să facă mântuire pentru neamul omenesc,
după cum făgăduise mila Tatălui ceresc,
şi s-arate tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi,
că Fecioara o să nască pe-Mpăratul Noii Vieţi;
că Mesia o să vină, întrupându-Se-ntre noi,
să ne mântuie din moartea şi osânda cea de-Apoi.

…Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând,
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând.
Şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie, colindară toţi în cor:

O, ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată,
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.

Minunatele noastre colinde sunt încă una din frumuseţile sufleteşti ale poporului nostru. Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea bucuriei pentru toate popoarele, după cum a fost profeţit despre El, prin Duhul Sfânt, prin chiar glasul Sfintei Fecioare Maria, Maica Sa, când a zis ea: „…şi îndurarea Lui se va întinde din neam în neam peste cei care se tem de El” (Lc 1). | Continuare »

ÎN VECI NU POATE FI…

SpovedanieÎn veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui,
când n-ai căinţă pe măsura
mărimii şi-adâncimii lui.

În veci nu poate fi plătită
o nedreptate pe deplin,
când îndreptarea nu-i întreagă
şi-un strop din preţ e prea puţin.

Acel ce-şi calcă legământul,
nesocotind tot ce-a iubit,
doar c-o egală suferinţă
ar ispăşi desăvârşit.

Pe-acel ce, prima lui credinţă
trădând-o, alteia s-a dat,
doar o căinţă zdrobitoare
l-ar mai putea primi iertat.

Acelui ce nu-şi poate vina
spăla cu plânsul cel amar,
nici Sângele vărsat pe Cruce
nu i-o mai spală, – în zadar!

Căci dacă n-are-o pocăinţă
atâta cât e răul lui,
în veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui. (Traian DORZ)

Iată ce minunat a lucrat Dumnezeu şi de astă dată!

Traian DORZ fragment din ISTORIA UNEI  JERTFE

Pr-Iosif-si-CalfeleSuntem în decembrie 1937.
Foaia «Ostaşul Domnului» de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3, din 21 nov., în timp ce lupta între duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând, preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei…
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloa¬nele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare, cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs pentru anularea sentinţei judecăţilor bisericeşti împotriva Părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea, prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui, pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici total.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un alt „cirinean“, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.

Atunci eram din nou lângă Părintele Iosif. Venisem tocmai la timp, căci fratele Marini căzuse iarăşi la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise: | Continuare »

DESPRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE

Predică a părintelui ARSENIE BOCA

„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »