[Ziua şi audienţa nenorocită de la 28 decembrie 1934 – aci este cheia conflictului]

În «Isus Biruitorul» nr. 30, din 21 iulie 1935, Părintele Iosif TRIFA publica următoarele:

De unde a pornit conflictul?
Judecata şi sentinţa de caterisire a mea au ieşit dintr-un conflict cu Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta – eruperea con­flictului – în sentinţa consistoriului este redat astfel: Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului», cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografie proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte, cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 XII 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe Î. P. Sfinţitul Mitropolit că: «Şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei…».
Susţin categoric: nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit «supărarea» mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. «Supărarea» mea era de altă natură şi mai veche. «Supărarea» mea a fost arătată pe larg în articolul «Istoria unei jertfe». […]

Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a treia oară în faţa Î. P. S. Sale, cerând stăruitor un sfat al «Oastei Domnului» pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta Î. P. S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea Î. P. S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti: păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în faţa Î. P. S. Sale în duminica de după Naşterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a unor lucruri. | Continuare »

O, când Hristos vă cheamă

Traian Dorz

O, când Hristos vă cheamă, când El vă luminează,
voi, tineri, duceţi pacea în locul urii crunte
şi fiţi mereu ’nainte, cununa vă urmează! –
Chemarea voastră-i munca şi locul vostru-n frunte!

Din rândurile voastre fu primul tânăr care
deschis-a nesfârşita martirilor oştire,
unind prin Taina jertfei în veci biruitoare
sublima Tinereţe cu-a lui Hristos iubire.

Când liber e Cuvântul, răscumpăraţi clipita,
neobosiţi purtându-l prin arşiţi şi prin grindini,
spre-a strânge prin iubire ce ura risipit-a
– chemarea e vestirea, iar locul, pretutindeni.

Din rândurile voastre a fost neobositul
apostol ce-a dus lumii mai harnic Vestea Bună,
să vină şi Apusul, să vină Răsăritul
şi-mbrăţişaţi sub Cruce, să meargă împreună. | Continuare »

MĂRTURISIREA STRĂLUCITĂ

[Sfântul Ştefan – prima victimă, după Hristos, a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]

În mărturisirea noastră despre Jertfa Mântuitorului nostru, unic de grea şi de strălucită, ni se cere tot preţul vieţii şi al morţii noastre. Preţul acesta n-am fi fost în stare să-l dăm nici unul dintre noi, dacă n-am fi fost trecuţi prin examenele de foc.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noştri, dacă n-am fi auzit cu urechile noastre, dacă n-am fi pipăit cu mâinile noastre şi dacă n-am fi trăit cu inimile noastre zdrobite de groază sau strălucind de transfigurare spaima sau minunea.

Mântuitorul le spusese în multe rânduri ucenicilor Săi câte ceva din cele ce aveau să vadă ei curând. Dar pentru că îi iubea, Domnul Iisus căuta să i cruţe de durerea aflării mai devreme a Patimilor Sale. Voia totuşi să nu le ascundă, ca ei să le ştie, spre a nu-i surprinde aceasta neştiutori. Pentru că ce ar fi făcut ei dacă ar fi ajuns în cernerea cea grea fără a fi înştiinţaţi şi în luptele cele grele, fără a fi întăriţi?

O, ce greşeală facem noi adesea când ştim despre nişte lucruri triste, despre nişte întâmplări dureroase sau chiar despre nişte primejdii apropiate, privitoare la unii din cei pe care îi iubim, dar de multe ori gândim:
„Să nu-i spun fratelui, ca să nu-l întristez.” Sau zicem: „Să nu le spun tocmai eu fraţilor această veste dureroasă. De ce să fiu tocmai eu acela care să le zdrobesc inima!…” | Continuare »

NOAPTEA NAŞTERII

Nasterea-Domnului_15_04Noaptea Naşterii rasună
De colinzi şi clopotei
Ca să-şi ducă vestea bună
Toţi creştinii între ei.

Refren: Lerei ler, lerui ler
S-a născut un Fiu din cer
Şi-ntr-un stăuraş
Doarme-n scutecaş,
Maica Lui doinind
Drag şi sfânt colind.

Că în Noaptea asta sfântă
S-a născut Copil din cer
Şi întreaga lume cântă
Dalbe flori şi lerui ler.

Şi de sus, pe fir de steauă
Îngeri L-înconjoară-n cânt
Să nu-L prindă strop de neauă,
Să nu-L bată pic de vânt.

Şi din fluieraş, păstorii
Drag colind uşor doinesc
Până când lumină zorii
Somnul Pruncului ceresc.

Şi cu magii împreună,
Toţi creştinii-aduc cântând
Dar frumos de faptă bună
Pentru Pruncul cel plăpând.

Lidia Hamza

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu (Teoforul)

Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.
Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
Sfîntul Ignatie a fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.
Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte. | Continuare »

[Amintirea serii de Crăciun]

O, dragi şi minunaţi colindători din ziua Ajunului şi din noaptea de Crăciun a îndepărtatei noastre copilării! Ce dureroasă a rămas pe veci amintirea serii din care v-am petrecut pe totdeauna… Seara din care nu v am mai văzut niciodată. Nu ştiam atunci când v-am petrecut până la uliţă şi v-am privit până v-a cuprins lumina albă a lunii şi a zăpezii că nu vă voi mai vedea niciodată.
Voi v-aţi dus pe totdeauna; voi n-aţi murit, dar v-aţi dus. Mai revăd şi acum şirul vostru alb şi sfânt, începând cu Pruncul Luminat, cu Maica Lui Sfântă, cu păstorii conduşi de îngeri şi cu magii conduşi de stea… Peştera lui Moş Crăciun, în care s-a petrecut minunea cerească… Şi sfârşind cu unchiul Culae şi colindele lui, cu unchiul Mitruţ. …Părinţii noştri cu sumanele de lână albă, cu opincile lor noi, cu pletele lor lungi, pieptănate sărbătoreşte cu cărarea prin mijloc, lucind de unse. Şi mirosind a unt proaspăt…
Ce lanţ minunat – şi cum s-a rupt pe la noi! De ce oare am fost noi cei mai nevrednici dintre fiii acelor minunaţi înaintaşi care s-au născut odată cu credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos? Şi au trăit atâta drum al istoriei lor, fără seamăn de chinuite şi de frumoase, numai prin tainica putere a acestei dumnezeieşti credinţe!…
De ce ne-am rupt tocmai noi de Fiul Sfânt? De ce ne-am lepădat datinile şi le-am părăsit colindele lor duioase şi creştineşti? De ce le-am părăsit portul lor cel frumos şi alb care părea de lumină… şi l-am îmbrăcat pe cel negru care pare de întu¬neric? De ce putem oare nesocoti atât de nepăsători nişte comori atât de neînlocuite? | Continuare »

Copii ai Mulţumirii

Traian DORZ

Copii ai Mulţumirii, popor de biruinţă,
cât datoraţi voi oare azi Domnului, o ştiţi?
Ce multă mulţumire şi ce recunoştinţă,
că-n faţa Lui de-atâtea aţi fost învredniciţi!

Copii dragi ai Credinţei, popor de biruinţă,
sunteţi puţini şi umili? Fiţi tari şi-ncrezători.
Voi nu pe altă cale, ci numai prin credinţă
putea-veţi pân’ la capăt să fiţi biruitori!

Copii ai Rugăciunii, popor de biruinţă,
supuşi fiţi ca şi Domnul şi blânzi ca nişte miei,
slăvită-i rugăciunea făcută-n umilinţă
puternică-i aceasta! Voi fiţi copii ai ei!

Copii ai Mărturiei, popor de biruinţă,
voi numai cât vesti-veţi pe Domnul veţi trăi
şi veţi pieri în clipa când slaba nevoinţă
s-ar ruşina sau teme de El a mai grăi.

Copii ai Înfrăţirii, popor de biruinţă,
uniţi-vă-ntr-un suflet, o inimă având,
să-L aşteptaţi pe Domnul şi-a Lui făgăduinţă,
căci doar atunci staţi bine,
când sunteţi într-un gând!

Prin credinţă… prin credinţă

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe“. (Evrei 11, 33-34)

O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri. Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.
O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1
– ce este şi care este adevărata credinţă:
– o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd;
– care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă:
– venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi” mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi? Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată!
Sau cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toţi păstorii cer plată, toţi ostenitorii – remuneraţii, toţi predicatorii – salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, maşină, avion… Câţi sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care, după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri, două ceasuri, pentru o adunare de alte patru ore cu fraţii, apoi să vină iarăşi două ore înapoi; spre ziuă, mai rămânându-le şi lor să doarmă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi, doar două ore, până să-şi ia din nou ziua lor de muncă grea, care va avea iarăşi, apoi, tot o astfel de noapte!? | Continuare »

SĂ NE ŢINEM DE CREDINŢA

Traian DORZ

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.