[Dumnezeul nostru, Care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat]

Traian DORZ, fragment din «Hristos – mărturia mea»

… să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1958, când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan. Mi-a deschis şi m-a dus la părintele patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:
– M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dumneavoastră. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi, vom reuşi. Mâine după-masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine, ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în mâna cea înţeleaptă şi puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani, lună de lună, pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai-marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală. Şi de autorităţi – şi de fraţi.

După-amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
– Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
– Nici un amestec, părinte patriarh!
– Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el? | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 19-A DUPĂ RUSALII

Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“. Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“. Iisus n‑a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14). | Continuare »

Oricât ar fi de greu calvarul

Viorel Bar

Oricât ar fi de greu calvarul
ce trebuie să-l urci cu-amar,
priveşte-n Sus, spre nehotarul
de Rai, de Slavă şi de Har.

Şi crede că Iisus
scăparea ţi-a adus,
priveşte la Iisus.
Privind la El încrezător,
vei fi biruitor.

Oricât ar fi de aspri spinii,
oricât de rău te-ar sângera,
priveşte Sus mereu – căci Domnul
te va-ntări şi vei scăpa.

Oricât de grea îţi este crucea,
Că te-ai simţi-ndoit sub ea,
priveşte dincolo de moarte,
să vezi în cer răsplata sa.

Oricât ar fi de răi vrăjmaşii,
priveşte-ţi fraţii ceilalţi,
ce sunt biruitori în ceruri.
Şi prin Hristos, spre ei te nalţi.

Cuvânt la pescuirea minunată

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Predici la duminici şi sărbători”
Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.
O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.
De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!
Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, când el însuşi va cădea vreodată, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.
Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.
Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru că ele să aducă un folos cu atât mai mare.
Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line. | Continuare »

[Numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu]

Cuviosul SlLUAN ATHONITUL, fragment din «Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cuvânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.
Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevărata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.
Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.
Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu şi va vedea slava Mea”[In 12, 26]. Dar oamenii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El. | Continuare »

Ardere nestinsă de iubire în rugăciunea pentru lume

O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt şi dascal al iubirii de vrăjmaşi ai devenit în acest veac plin de ură şi de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinţei şi alăută binecântătoare a Duhului sfânt! Noi, cei însufleţiţi de vieţuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în fata sfinţeniei tale care ruşinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa şi îţi mărturisim că inimile noastre suspină după liniştea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni şi de vrăjmaşi. Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburati în aceasta lume care ne învaţă să fim răi, iubitori de slavă deşartă şi orbi ai păcatului. Roagă-L, Părinte sfinte, să ne dăruiască şi nouă blândeţea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea şi iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele. Aşa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugărilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaş Sfintei Treimi, izbăveşte pe cei ce cu credinţă săvârşesc prea cinstită pomenirea ta şi pe cei ce sărută cu evlavie moaştele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine şi dăruieşte prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.
Văzând răutatea şi nimicnicia noastra, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleşilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevărat Părinte, spre a ne povăţui cum să traim o viaţă cuviincioasă, o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune, că să Te aflăm milostiv în ceasul morţii şi la Înfricoşătoarea Judecată. Amin.

Aici ACATISTUL PREACUVIOSULUI PĂRINTE SILUAN ATHONITUL

Crucea-i Semnul Mântuirii

Traian DORZ

134-BuzauCrucea-i Semnul Mântuirii, căci pe ea, Hristos a dat
Preţul negrăit al Jertfei pentru al lumii ntregi păcat,
Sângele I vărsat pe Cruce ne a răscumpărat atunci
din osânda neascultării de a’ lui Dumnezeu porunci;
moartea lui Hristos pe Cruce este Preţul negrăit,
fără care nici un suflet n ar putea fi mântuit.

Binecuvântată fie Jertfa Domnului Hristos,
Crucea Lui Mântuitoare este al Ei Semn luminos
ce ne ndeamnă prin necazuri, prin ispite şi furtuni,
ne ncetat luptând, s ajungem slava veşnicei cununi
care n ceruri e păstrată pentru cei ce au biruit
prin credinţa şi răbdarea lui Iisus cel Răstignit.

Aţintiţi vă privirea toţi cei slabi şi osteniţi
la Iisus Biruitorul – şi spre El nădăjduiţi.
Crucea Lui Mântuitoare are n Ea puteri şi har
să vă ierte tot păcatul, să v alunge orice amar,
să vă umple de putere, să vă nalţe tot mai sus,
să vă facă să fiţi vrednici să staţi veşnic cu Iisus.

Prăbuşiţi vă cu lacrimi şi căinţă la Hristos
şi I mărturisiţi durerea de trecutul păcătos,
şi L rugaţi să vă primească sub iertarea Crucii Lui,
căci afară de Ea nu e mântuire nimănui;
şi apoi puneţi legământul să L slujiţi ascultători,
să puteţi primi cununa la sfârşit biruitori.

…Iar voi, ce aţi aflat pe Domnul şi aţi pus sfântul legământ,
Crucea Lui Mântuitoare să vă fie ndemnul sfânt,
să primiţi prin Ea răbdare şi putere n orice greu,
spre a putea mplini cu fapta tot ce cere Dumnezeu;
căci trecând cu biruinţă peste toate până Sus,
veţi primi cununa slavei ce v a pregătit Iisus.

O, strop de cer…

Când m-au închis, trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine,
pe-un strop de geam, un strop de cer!…

– O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit, şi doborât, şi-nvins!
În câte rânduri, către Tine,
s-a ridicat privirea mea,
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori, în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau,
legat
şi doborât,
doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O, strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui Care m-a iubit,
să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, –
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate