[ Două jumătăţi ale aceluiaşi întreg ]

Traian Dorz, «Lupta cea bună»

…Nu este de-ajuns numai conţinutul fără formă, după cum nici forma fără conţinut. Forma adevereşte conţinutul, iar conţinutul dă valoare formei.Numai înţelesul duhovnicesc, fără cel material, nu‑i de-ajuns. După cum nici înţelesul material, fără cel duhovnicesc… Sufletul cel nevăzut nu poate lucra fără trup, după cum şi trupul este mort fără sufletul său.

Nimeni nu poate tăgădui că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprins în Cartea Bibliei. Nimeni nu poate spune că acest Cuvânt viu şi duhovnicesc este hârtie, carton, cerneală şi pânză, cum este Cartea Bibliei. Dar orice noţiune abstractă are una şi concretă. Orice înţeles nevăzut are şi unul văzut. Cuvântul lui Dumnezeu nu-i Cartea Bibliei, dar este în ea. Nimeni nu-l poate despărţi pe el de ea.

Cu adevărul Crucii este la fel. Înţelesul duhovnicesc al Crucii este Jertfa Răscumpărătoare a Domnului Iisus. Dar înţelesul acesta se materializează în forma ei văzută, după cum Cuvântul Cel nevăzut este în Biblia văzută. Nimeni nu poate despărţi aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Oricine le desparte, dispreţuind-o pe una, păcătuieşte împotriva amândurora.
Noi, când eram neîntorşi la Dumnezeu, aveam o cruce fără Hristos. Abia când ne-am predat Domnului, hotărându-ne pentru El, am ajuns să avem nu o cruce goală ca până atunci, ci o Cruce cu Hristos. Crucea adevărată Îl are pe Hristos – după cum şi Hristosul adevărat are Cruce.
Nici Crucea fără Hristos n-are nici un folos în viaţa unui om, nici Hristos fără Cruce n-are nici un folos în viaţa unei Biserici. Cei care cinstesc un Hristos fără Cruce fac exact aceeaşi greşeală ca şi cei care cinstesc o cruce fără Hristos.
| Continuare »

[Cu toate de la început…]

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim, atât la Oradea, cât şi la Cluj, o serie de calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.
În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureş, la Unirea. Am cerut şi am primit câteva zile de concediu, spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce la aveam acolo.
Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am mai putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu primea nimic. Calea Ferată, la fel.
Tot ce puteam duce noi, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că am renunţat, lăsând acolo, în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi, plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.
În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii, rămas acolo la Cluj, a fost grânarul din care s-au alimentat apoi, în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din vechea Ungarie.
Când, după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră, nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi al ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început…

ASTĂZI

Traian DORZ

Astăzi nu mai sunt pe lume fapte mari
ca altădată,
fiindcă nu mai sunt pe lume
suflete de oameni mari,
nici puternice credinţe,
nici simţiri adânc curate…
Creştinismul este încă,
– dar creştini aproape nu-s
şi Credinţa mai există – însă credincioşi,
puţini.

Cele trei nălţimi curate:
Dragostea adevărată,
Bunătatea şi-ndurarea sunt din ce în ce mai rare,
au ajuns necunoscute printre oamenii de astăzi…
Oamenii, lipsiţi de-acestea, profanează tot ce-ating,
ard tot ce privesc
şi uscă tot ce calcă pasul lor.

Oamenii de azi cu ură se apasă unii pe-alţii,
se nenorocesc, făcându-şi unii altora dureri
până când cu neputinţă va fi viaţa pe pământ.
Alungaţi dincoace-n-colo,
ca talazurile mării,
vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 12-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Aşa cum am primit şi eu

V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. (I Cor. 15, 3)

Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.

Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost, în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că, de veacuri, ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii. Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!…
Dar Cuvântul Sfânt nu l-au lăsat, şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut. Prigonitorii păgâni, de multe ori, aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând, pe gât. Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu evangheliile lor cu tot. Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o, ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea. | Continuare »

Lupta Oastei încă nu s-a sfârşit!

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

Cu cât o viaţă este mai curată, cu atât conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei mai pătrunzătoare (…)

Am trăit în istoria asta felurite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios, a şarpelui otrăvitor. Acum trăim parcă perioada vulpii viclene.
Toate duhurile care dau năvală cu aceeaşi ură şi furie împotriva duhului Oastei vin acum numai sub chipul viclean şi prefăcut al vulpii care se plimbă de-a lungul gardului, căutând gaura prin care să intre şi să prăpădească.
Acel „un altul“ n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă, pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal, ameninţător, cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfâşiat atât de dureros o parte atât de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atât de puternic pe toţi fraţii noştri ca, atâta cât vor trăi, să stea treji şi tari, pentru ca leul acesta să nu mai poată sfâşia pe nimeni dintre noi.
Dar în curând am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist care, cu toată şiretenia sa, s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh, destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care are în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi de şarpe. Este duhul amestecăturii politice, care şi acesta a căutat să strângă de gât duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi, întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe. | Continuare »

[Lucrător cu Dumnezeu]

Înainte de a deveni lucrători ai lui Hristos, noi suntem mai întâi o lucrare a Lui. În acest înţeles este scris: „Noi suntem lucrarea Lui“…
Şi numai după ce se face în noi lucrarea lui Dumnezeu, apoi devenim şi noi cu adevărat nişte lucrători împreuă cu El.
Acei care se înghesuie în rândul împreună-lucrătorilor cu Dumnezeu, fără să fi fost mai întâi ei înşişi lucraţi şi prelucraţi de Dumnezeu, nu numai că nu vor putea produce niciodată nimic bun, durabil şi curat, dar tot ce vor produce va fi rău, uşuratic şi păcătos.
Alegerea între aceste două feluri de lucrări şi de lucrători o poate face numai Cuptorul. Numai rugul. Numai Suferinţa.
Ca să se dovedească ce este aur, argint şi piatră scumpă sau ce este lemn, fân sau trestie. În noi şi între noi.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III – Rugul – Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 150-151

Iisuse Doamne, nu-mi lua

de Traian Dorz, din vol. Cântările Căinţei

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea niciodată,
chiar de mi-ar arde pentru ea
viaţa asta toată.
Chiar dac-ar trebui să-mi ard
toţi anii în suspine,
al ei prea dulce mir de nard
să nu-l iei de la mine.

Iubirea Ta, Iisuse-al meu,
e tot ce-am scump pe lume eu,
nu mi-o lua, căci fără ea
nimic n-aş mai avea.

O, ştiu cât am greşit spre ea
şi sufăr, şi mă doare
şi totuşi, Doamne, n-o lua,
căci sufletul îmi moare.
Mai bine ia-mi tot ce mi-am strâns,
căci toate-s amăgire,
dar lasă-mi al iubirii plâns,
căci mor fără iubire…

Iisuse Doamne, nu-mi lua
iubirea prea departe,
decât viaţă fără ea,
mai bine orice moarte;
plătesc cu lacrimi câte vrei,
cu jertfe şi suspine,
dau totul, dar să nu-Ţi mai iei
iubirea de la mine.

Pe muntele acesta

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Veşniciei

Pe muntele acesta
pe care-acuma vin,
aş vrea, Iisuse, singur
să cad – şi să mă-nchin!
Când soarele, departe,
apune după stânci,
o jale ca de moarte
îmi stoarce răni adânci.

– Cum tremură lumina
şi moare după zări,
aşa plâng de ruina
acestei dragi Lucrări;
cum plâng după-acest soare
orfanele poteci,
aşa de fraţi mă doare
când se despart pe veci!

– Cum înnoptarea-ncinge
toţi codrii depărtaţi,
aşa păcatul stinge
iubirea dintre fraţi.
– Ascultă-mă, Iisuse,
şi vino-n ajutor
ori fă, de pe-acest munte,
să nu mă mai cobor!

DUREROASE ÎNŞTIINŢĂRI

În urma tumultoaselor frământări prin care trece Oastea Domnului în ultimii ani, cu durere, se vor aduce la cunoştinţă fronturilor de fraţi multitudinea de nereguli care au ajuns a fi considerate drept steag, drept stindard de biruinţă, de către cei care conduc astăzi Asociaţia Oastea Domnului.
Conducători străini cu legi străine se impun şi impun un nemaisuferit jug pe umerii dragostei curate a Oastei. Însărcinaţi ai altor interese conduc azi, „cu misiuni precise”, Lucrarea Oastei Domnului spre o altă învăţătură, pe un alt drum, cu un alt scop… altele decât cele ale înaintaşilor care au întemeiat-o, trăgând după ei nevinovata sinceritate şi dulcea ascultare frăţească… până la falimentarea concretă a acestei Lucrări şi pe plan material, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Domni străini, ca nişte domni fanarioţi, mărşăluiesc înaintea fronturilor de azi, pe care, de fapt, le trădează nesocotind valorile lăsate de înaintaşi, unii chiar deschizând cu mâna lor porţile cetăţii Oastei în faţa duşmanilor care de mult caută nimicirea rodului ei frumos de altădată.
Privind peste fronturile debusolate, te întrebi: oare s-a împlinit profeţia din Ps 79, 14: „A stricat-o pe ea mistreţul din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea”? Poate că nu în totalitate, dar nici departe de aşa ceva nu suntem.

Fraţii care poate vor fi citit editorialul „Cutremur şi tsunami” semnat în foaia «Iisus Biruitorul» de către preotul Petru Roncea, dar nu vor fi înţeles prea bine la ce se referă, vor afla din cele de mai jos despre ce este vorba. | Continuare »

Tot mai singur şi mai aspru

de Traian Dorz, din vol. Cântarea Viitoare

Tot mai singur şi mai aspru
îţi e drumul cu Hristos,
cu cât sui spre împlinirea
datoriei mai frumos;
căci cu cât ai conştiinţa
mai curată-n tot ce-ai vrea,
cu atât mai sfântă-i calea,
dar cu-atâta-i şi mai grea.

Până ai o conştiinţă
mai la fel cu cei mai mulţi,
cu-atât cere mai puţine
şi ţi-e mai uşor s-asculţi;
dar cu cât sui spre lumină,
unde sunt tot mai puţini,
cu atât mai multe-ţi mustră
raza ochilor divini…

Până când, ajuns pe vârful
Golgotei spre care sui,
vezi că-n astfel de-mplinire
nu eşti prieten nimănui;
şi cu cât sui spre sfinţirea
conştiinţei în Hristos,
mergi mai aspru şi mai singur,
şi mai greu,
dar mai frumos.