Iată ce frumoasă lume
BibVers_10din Lumină a făcut
Dumnezeu, cu-nţelepciune,
când viaţa a-nceput.
Pomi şi flori, şi animale,
ape limpezi, peştişori,
păsări cântătoare, – toate
numai cântec şi culori…

Însă nici un om, niciunde
în aceste bucurii,
nu era pe lume încă,
nici părinţi şi nici copii.
Dumnezeu n-a vrut să fie
fără om acest pământ
şi-a făcut pe-Adam şi Eva,
oameni după Chipu-I Sfânt…

Ce frumoase-s toate câte le-a făcut
Dumnezeu, curate de la Început!
Unde-i curăţie, totul e frumos,
curăţia însă e numa-n Hristos…
Geneza 1

La-Nceput era-ntuneric,BibVers_09
numai noapte peste tot,
luminos era doar Locul
unde-i Tatăl Savaot.
Toată lumea cealaltă
era-n bezna cea mai grea,
nu era Ce să se vadă,
nu era cine vedea…

Fiindcă nu era Lumină,
ci numa-ntuneric greu,
– cea dintâi a fost Lumina
ce-a făcut-o Dumnezeu.
Dumnezeu a zis: „Lumină
să se facă” – şi, frumos,
s-a făcut din El Lumina,
şi Lumina e Hristos…

Întuneric este şi-n viaţa rea
până nu-L primeşte pe Iisus în ea;
unde e lumină, totul e frumos,
şi lumina este numai în Hristos.
Geneza 1: 1

SFÂNTUL PETRU ŞI BEŢIVUL

Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat.
– Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat.
– Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva.
Mergând mai încolo, iată în drum un om beaPetru+bett, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat.

– Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.

– Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte.

Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind:

– Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc!

– Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima.

– Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană!

Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat?

– Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.

Sectarul şi barca

Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac.

Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe dincolo… că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica…Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:

– Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde ştii ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în apă şi să trecem lacul înot…

– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea cu înotul.

– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranţa apelor şi a valurilor.

Portretul sfântului

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)

Staniloae-2

Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.

Dar cum se arată aceasta în mod concret?

În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.

El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.

Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.

El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.

Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.

De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.

El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.

El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.
| Continuare »