Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 16
1. Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre toţi copiii lui Dumnezeu, din orice confesiune ar face ei parte. Acestea sunt două prăpăstii în care se zbat de veacuri cei mai vechi, ca şi cei mai noi zişi creştini.
2. Oricine a alunecat în aceste prăpăstii, să se trezească îngrozit şi să se salveze neîntârziat din ele, fiindcă acestea sunt zonele satanei, anticamera gheenei.
3. Regionalismul este o îngustime, rivalismul este o crimă. Una ducând la alta – amândouă duc la iad, căci prima face discriminare între fraţi, iar a doua otrăveşte orice dragoste şi colaborare în Hristos.
4. Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, creatori desăvârşiţi, credincioşi desăvârşiţi. Dar aceasta încă nu i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva.
Ci noi trebuie să facem mai mult. Să facem saltul spre o conştiinţă mai înaltă, să ajungem la conştiinţa de grup.
5. Trebuie să ajungem la o contopire a conştiinţelor individuale, a gusturilor individuale, a eforturilor individuale, pentru a deveni cu toţii o conştiinţă mare, unică şi sfântă.
6. Când ajunge să se formeze undeva această conştiinţă, ea este cea mai înaltă, mai creatoare şi mai divină dintre toate… Este cea pentru care S-a rugat Mântuitorul în cea mai sfântă şi mai din urmă petrecere cu ai Săi: ca toţi să fie una.
7. Numai din această stare ucenicii Domnului puteau fi în măsură să împlinească mântuitoarea şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi pregătiţi (In 17, 21).
Şi numai din această stare vom putea fi şi noi găsiţi cu adevărat vrednici de încredere şi puşi în slujba Lui (I Tes 2, 4).
8. De această condiţie a ucenicilor lui Hristos depindea credinţa şi mântuirea lumii, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea planului divin. Ei au realizat între ei şi între toţi cei ce i-au urmat o conştiinţă eliberată de orice regionalisme şi de orice rivalităţi.
9. Cât de una erau toţi credincioşii dintâi între ei, din orice regiune, din orice seminţie şi din orice categorie ar fi făcut parte!
Hristos Iisus, Domnul nostru, anulează toate aceste deosebiri dintre ai Lui.
10. Oricine agită şi cultivă, sub orice formă, deosebiri şi bănuieli printre credincioşii lui Dumnezeu – este un lucrător rău şi o unealtă vrăjmaşă. Domnul Iisus a venit să nimicească aceste deosebiri – şi, prin cunoaşterea Sa, le-a şi nimicit pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe El. | Continuare »
Curaj, trudit semănător,
nu deznădăjdui pe cale,
oricât de greu e-al tău ogor
sporeşte-ţi râvna muncii tale!
Împrăştie-ţi tot mai cu-avânt
sămânţa bună şi curată
pe ploi, pe arşiţe şi vânt
c-o-ncredere nezdruncinată.
Chiar dacă-i prea mult loc pietros
sau spinii-i vezi crescând prea tare,
sau corbi prea mulţi strângând folos
– tu seamănă fără-ncetare!
Căci semănând neobosit
– pierind ce-i rânduit pieirii –
va creşte rodul însutit
al harului şi-al nemuririi.
Chiar dac-arunci sămânţa ta
scăldată-n lacrimi şi-n sudoare,
trudit semănător, nu sta,
destul e Mâine Sărbătoare.
Căci nu va fi mai minunat
şi-n Cer cunună mai slăvită
ca pentru-acel ce-a semănat
cu mâna mai bătătorită!
Traian Dorz, Cântări de drum
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Apostolul din Duminica a 21-a după Rusalii
„Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de Lege“ (Galateni 2, 20).
Când am zidit în sufletul nostru o casă pentru Domnul, noi am stricat din noi casa păcatului, locuinţa lui satan şi culcuşul stricăciunii.
Alungându-l pe diavolul din inima noastră, noi trebuie să aruncăm pentru totdeauna şi în totul, împreună cu el, şi toate lucrurile pe care le-a avut el în noi.
Poftele lui, patimile lui, păcatele lui, apucăturile lui, obiceiurile lui, armele lui, tot ce este al lui şi de la el noi trebuie să aruncăm hotărâţi şi pentru vecii vecilor din toată fiinţa noastră. Fiindcă numai aşa noi vom putea păstra în casa inimii noastre pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, iar împreună cu El darurile Duhului Sfânt şi virtuţile curate şi sfinte prin care ne păstrăm mântuirea ce ne-a adus-o El.
Dar dacă în timp ce spun că am devenit un om nou, un locaş nou pentru Iisus, eu totuşi umblu tot în faptele vechi, sunt un mincinos,
şi în timp ce mă laud că sunt credincios, iar în viaţa mea nu se vede nici o schimbare duhovnicească,
şi în timp ce spun că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi îl propovăduiesc altora, şi eu totuşi umblu în lăcomie şi în minciună, trăiesc în ceartă şi în ură cu vecinii sau cu fraţii, mă ocup cu învinuiri şi cu uneltiri contra altora,
atunci nu mă arăt eu oare ca un călcător de Lege? Şi nu zidesc eu oare din nou în mine şi încă mai puternic locaşul diavolului pe care îl stricasem, casa păcatului pe care o dărâmasem, cuibul şarpelui pe care îl împrăştiasem înainte?
O, cum îşi bate diavolul joc de astfel de credincioşi! Cum îşi râde satan de astfel de viteji! Şi cum Se leapădă Hristos de astfel de făţarnici şi nevrednici înşelători şi înşelaţi!
În Dumnezeu nu există şi da, şi nu.
Nu există astăzi da, şi mâine nu, iar poimâine iarăşi da.
El ceea ce S-a jurat că nimiceşte a nimicit. Şi ceea ce a jurat că ţine a şi ţinut, după cum este scris: Domnul a jurat şi nu-I va părea rău (Ps 109, 4). | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 15
1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.
2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe.
Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.
3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.
4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos.
5. Când ne este trează şi vie conştiinţa specificului nostru biblic, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru în Hristos, – dar şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.
6. Să ni se formeze tot mai înalt conştiinţa lui Hristos în noi, fără de care nu vom putea crea nimic de valoare şi de durată, cu adevărat folositor lui Dumnezeu şi lumii.
7. Să fiţi! – apoi să faceţi! Aceasta este prima condiţie pusă de Domnul nostru fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori vor vrea să-L urmeze, de la cel dintâi pas…
8. Cei care sunt preocupaţi numai de a face înainte de a fi ajung nişte îngâmfaţi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.
9. Trebuie mereu să amintim că ni se cer neapărat cele patru condiţii fără de care nu poţi realiza nici unirea cu Hristos, nici unirea cu semenii şi anume: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult.
10. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut şi au realizat aceste condiţii – şi pe cele două din urmă, poate că în primul rând. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 14
1. În marea lucrare duhovnicească a lui Dumnezeu din lume, fiecare om duhovnicesc şi familie duhovnicească îşi are rânduită de Dumnezeu misiunea sa, după cum într-o oaste pământească fiecare ostaş şi fiecare grupă are locul şi rostul său în planul Marelui Comandament General.
2. În acest loc pe care un om sau o echipă duhovnicească îl ocupă în planul cel mare al lui Dumnezeu – fiecare trebuie să fie pe deplin pătruns de conştiinţa misiunii şi a răspunderii sale faţă de Marele Stăpân ceresc.
3. În această conştiinţă, noi trebuie să ne simţim răspunzători nu numai pentru sectorul care este în faţa noastră, ci şi pentru toată întinderea câmpului de lucru al lui Hristos, cât putem cuprinde.
Atunci ne va durea tot ce nu se face bine şi tot ce se face rău, oriunde, fiindcă prin toate acestea suferă Domnul nostru şi pierde Evanghelia şi împărăţia Sa.
4. Conştiinţa intereselor personale este partea firească a oricărui om lumesc. Conştiinţa intereselor evanghelice este însă dovada unui om duhovnicesc, dovada unui ostaş adevărat al lui Hristos.
5. Dumnezeu va aduce odată vremea ca şi în toate confesiunile creştine să se trezească vie şi înaltă conştiinţa Evangheliei Sale, cum era în vremea primilor creştini.
După atâtea secole de somn evanghelic, Duhul Sfânt va sufla peste toate aceste văi pline de oase moarte şi le va ridica – o mare oştire (Ezec 37, 1-11).
6. Trebuie măcar la sfârşitul vremilor să se petreacă în creştinism, prin puterea lui Hristos şi Lucrarea Duhului Sfânt, fenomenul fericit al revelaţiei generale. Trezirea din somnul uscat al inconştienţei şi al împrăştierilor de veacuri.
7. Atunci se vor dărâma schelăriile, se va înlătura molozul, vor fi arse gunoaiele şi va fi pregătit templul cel nou şi viu al lui Hristos pentru recepţia finală.
8. Până atunci însă, toţi cei în care s-a trezit această conştiinţă trebuie să lucrăm şi să luptăm împreună, spre a-i trezi pe toţi cei din jurul nostru şi a-i ajuta să-şi formeze şi să-şi crească tot mai frumos această conştiinţă a viitorului unic şi veşnic.
9. Avem şi noi şi trebuie să avem o conştiinţă deplin formată a apartenenţei noastre, a Oastei Domnului, la Lucrarea Evangheliei în care ne-am înrolat prin naşterea din nou – şi trebuie ca fiecare dintre noi să-şi desăvârşească această conştiinţă şi să se comporte în totul potrivit ei, – în cuvinte, în atitudine, în toate faptele noastre zilnice. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 13.
1. Ceea ce lipseşte mai mult sufletului omenesc şi vieţii lumii acesteia este poezia şi cântarea lui Hristos.
2. Dacă toţi semenii noştri, familia noastră, vecinii noştri, locurile noastre, drumurile noastre, adunările şi bisericile noastre ar fi pline numai de poezia şi cântarea adevărată, ei cu toţii şi-ar procura cele mai fericite ceasuri, şi-ar crea cea mai fericită viaţă, şi-ar închega cele mai trainice şi fericite legături.
3. Proza, de cele mai multe ori, produce dezbinări, discuţii, divergenţe… Dar poezia nu. Ea produce numai încântare, înălţare şi bucurie tuturor. Vorbirile, la fel, conţin adeseori lucruri care ne tulbură, care ne deranjează ori chiar ne zdrobesc. Dar cântarea nu. Ea ne încălzeşte, ne mângâie, ne farmecă.
4. Ce înţelept a orânduit Duhul Sfânt şi cele trei cărţi de poeme ale lui Solomon în Biblie! A pus întâi Proverbele, cu înştiinţările vieţii, apoi Eclesiastul, cu zădărnicia lumii, şi numai apoi a pus Cântarea Cântărilor, ca sufletul omului să nu rămână cu gustul amar al neputinţei sale ori cu tristeţea zdrobitoare a bătrâneţii – ci cu elanul fericit al dragostei, al poeziei, al cântării dumnezeieşti pentru care se merită trăită viaţa şi dăruită jertfa.
5. Un adevărat om credincios – care este un om al luptei şi jertfei – este şi un om al poeziei şi al cântării. Cu acestea el reuşeşte să treacă biruitor peste toate prigoanele şi cutremurele vieţii sale.
6. Lucrarea Oastei Domnului este o familie a cântării, o grădină a poeziei, o patrie a dragostei şi lacrimilor.
Cred că nici o lucrare din lume nu mai are o poezie atât de frumoasă şi o cântare atât de dulce ca ea. Aceasta ne face fericiţi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.
7. Lacrimile şi Dragostea au făcut poezia şi cântarea noastră să fie aşa. Lacrimile din iubire şi suferinţă – şi iubirea din lacrimi şi jertfă. De aceea să nu ne ruşinăm de lacrimi şi să nu fugim de suferinţă.
8. Iubiţi lacrimile şi răbdaţi suferinţa. Lăsaţi să vă ungă dragostea şi mireasma lor cântările şi poeziile, rugăciunea şi vorbirea voastră cu untdelemnul lor ceresc…
9. Dar şi în ce priveşte poezia şi cântarea, noi n-am avut un drum format gata, un teren desţelenit de alţii. Noi a trebuit să învăţăm mereu şi în privinţa asta numai din inspiraţia Duhului Sfânt şi din munca noastră.
10. Mergem mereu tot pe unde n-am mai fost. De fiecare dată trebuie să căutăm căi şi metode prin care să putem face lucrul nostru tot mai bine. Astfel, de fiecare dată noi trăim nu numai munca, ci şi bucuria unor descoperitori.
11. Păşind mereu numai pe terenuri virgine şi defrişând ogoare pe unde n-a mai trecut răscolitor niciodată un plug evanghelic, constatăm mereu că nici o lucrare din lume nu este nici atât de grea, dar nici atât de frumoasă ca asta de pionierat biblic de la noi…
12. Cine trăieşte această muncă şi această bucurie, numai acela poate înţelege ce luptă divină este aceasta. Dumnezeul nostru, Tu, Care ştii cu cât tremur şi cutremur facem acest lucru fericit şi creăm, dă-ne culesul cu cântări al celor care seamănă cu lacrimi (Ps 126, 5-6).
13. Conştiinţa apartenenţei noastre la o lucrare Evanghelică, trimisă de Dumnezeu cu o misiune specială şi precisă, este o conştiinţă care nu se formează nici repede, nici uşor. Şi nu la mulţi – ci la puţini. Dar cei în care Duhul Sfânt o formează trebuie s-o asculte şi să şi o împlinească înalt şi continuu, prin acte de patriotism evanghelic, de muncă şi luptă eroică pentru Hristos şi Patria Lui.
14. Să luăm exemplu de la marii noştri înaintaşi în ce priveşte conştiinţa naţională. Cât de puţini şi de rari au fost aceştia prin anii îndelungaţi de dinaintea trezirii ei – şi cât de mult au trebuit să lupte până când au reuşit să o trezească şi să o formeze la cei mai mulţi – în vederea marii nevoi care va veni.
15. Cea mai mare parte dintre aceşti vizionari şi eroi a trebuit să moară pentru acest ideal strălucit fără ca să ajungă ei înşişi să vadă împlinirea lui. Dar urmaşii lor ce fericit l-au văzut realizat când a venit vremea lui!
16. Tot aşa este şi azi cu conştiinţa noastră duhovnicească şi evanghelică, după cum era atunci cu conştiinţa naţională. Oricât de puţini suntem acum cei în care s-a trezit această conştiinţă şi care vrem s-o trezim în toţi ai noştri – nu trebuie să deznădăjduim, cu atât mai mult noi acum, ca ei atunci.
17. Să-I mulţumim lui Dumnezeu Care a adus, în sfârşit, şi vremea ca să se trezească şi această conştiinţă în câţiva. Vor mai veni şi alţii curând. O rândunică nu face primăvara, desigur, – dar când vine una înseamnă că nici celelalte nu sunt departe.
18. Va veni vremea că şi conştiinţa evanghelică se va trezi pretutindeni în toţi credincioşii – şi atunci înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu va fi la uşi.
Ce fericiţi se vor îmbrăţişa atunci toţi fraţii în Hristos peste toate graniţele prăbuşite dintre ei, – cum s-au îmbrăţişat moldovenii şi muntenii peste Milcovul din 1859. Dar nespus mai mulţi şi mai mult ca atunci, fiindcă acele graniţe[1] au fost de o sută de ori mai multe şi mai grele.
19. Avem şi noi – şi trebuie să avem – o conştiinţă a apartenenţei noastre la specificul înalt evanghelic al familiei noastre spirituale. Solidari cu această conştiinţă, apoi să lucrăm puternic la cultivarea valorilor noastre eterne, care sunt poezia şi cântarea.
20. Realizându-le pe acestea la cel mai divin nivel în Duhul Sfânt, prin ele vom reuşi să facem saltul sfânt al tuturor fiilor lui Dumnezeu şi ai neamului nostru până la această stare din care vom putea primi cu toate porţile noastre larg deschise împărăţia lui Hristos în noi – şi noi vom putea intra pe toate porţile ei larg deschise în ea.
Doamne şi Dumnezeul nostru, grăbeşte această fericită zi! Amin.
Note:
[1] Cele dintre frați
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 12.
1. Orice experienţă cu Dumnezeu este o cântare şi o încântare de fiecare dată, pentru orice suflet care a trăit-o şi o trăieşte cu El.
2. Prin veacuri, Dumnezeu a ridicat în lume mari oameni ai Săi care, prin trăirea şi experienţa lor profundă cu El, au primit şi au cultivat cele două divine daruri care sunt poezia şi cântarea.
3. Dumnezeu a lăsat aceste daruri numai pentru slava Sa şi pentru fericirea creaţiunii şi creaturilor Sale.
Cele mai minunate poezii şi cântări sunt conţinute în Biblia lui Dumnezeu sau în cărţile inspirate din ea.
4. În Sfânta Scriptură, prima poezie pusă pe melodie de cântare este cea din Exod 15, denumită Cântarea Izbăvirii. Moise trebuie să fi compus textul acestei cântări, iar Maria – sora lui, fiind inspirată de Duhul Sfânt – i-a compus melodia şi apoi au cântat-o cu toţii, ca o ofrandă sfântă adusă Domnului pentru marea experienţă prin care trecuseră cu El.
5. Desigur că şi alţi mari şi inspiraţi oameni ai lui Dumnezeu au mai compus şi au mai cântat lauda şi slava Domnului. În urma fiecărei experienţe minunate cu Dumnezeu, cei izbăviţi au simţit nevoia să-I cânte şi să I arate Domnului în felul acesta recunoştinţa lor.
6. Orice om care are o experienţă cu Dumnezeu simte nevoia unei cântări de laudă şi izbăvire faţă de El. E plină istoria de opere nemuritoare pe care le-a ridicat experienţa cu Dumnezeu.
7. Marile poeme ale psalmilor lui David sau ale celorlalţi mari oameni ai lui Dumnezeu de dinaintea lui şi de după el sunt numai poezii şi cântări de laudă şi recunoştinţă din partea tuturor acestor profeţi cântăreţi ori poeţi sfinţi. E plină Biblia Sfântă şi Ţara Sfântă, şi Istoria Sfântă numai de poezia şi cântarea lui Dumnezeu.
8. Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
9. Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
10. Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
11. Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu? | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 11.
1. Omul are multe nevoi urgente, are mai ales nevoie de trei condiţii: de pâine, de carte şi de Dumnezeu.
Pâinea îi este necesară de la naşterea lui. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar Dumnezeu îi este necesar totdeauna .
2. Marea mulţime a oamenilor unui popor sunt lipsiţi în acelaşi timp de toate aceste trei urgenţe: de Pâine, de Carte şi de Dumnezeu.
3. Omenirea aceasta lipsită a avut şi mai are încă mulţi binefăcători care s-au străduit şi se străduiesc să le dea oamenilor lipsiţi pâinea trupului şi să le dea cartea minţii.
Dar oameni care să li-L dea pe Hristos sunt prea puţini.
4. Pâinea este de mare nevoie tuturor, căci fără ea mor trupeşte. Cartea este şi ea necesară sufletului, căci fără ea pier şi rătăcesc în beznă.
Dar Hristos este de cea mai urgentă nevoie tuturor, fiindcă fără El nici pâinea, nici cartea nu folosesc prea mult.
5. Hristos ne poate da şi pâinea, şi cartea, dacă Îl căutăm pe El întâi. Dar nici pâinea, nici cartea nu ni-L pot da totdeauna pe Hristos.
6. Iată, toţi cei care L-au căutat şi L-au aflat cu adevărat pe Dumnezeu nu duc lipsă nici de pâine şi nici de carte. Hristos le-a dat împreună cu El şi acestea, dar spre binecuvântare, nu spre osândă.
7. Iată însă că cei care au căutat numai pâinea ori numai cartea, şi nu pe Hristos, cu cât le-au aflat pe acestea mai mari şi mai moi, cu atâta s-au depărtat de calea mântuirii, uscându-şi cu atât mai mult sufletul, cu cât îşi îngraşă tot mai mult trupul.
8. Nici un om nu-i chiar fără nici un dar, fără nici un talent. Unii şi l-au descoperit şi îl folosesc lucrând cu el frumos spre slava lui Dumnezeu şi binele semenilor lor.
9. Alţii nu şi l-au descoperit încă. Au în mână o unealtă, dar stau fără lucru, pentru că nu ştiu că o au şi că pot lucra frumos cu ea.
10. Lucrul este mult, oameni nevoiaşi sunt mulţi şi nevoia de lucrători este mare. Nu staţi fără lucru! Uitaţi-vă la mâinile voastre ce unealtă v-a pus în ele Dumnezeu. Puteţi da oamenilor bucăţica unei pâinişoare ori lumina unei cărţi? – nu staţi fără lucru, daţi-le!
11. Dar poate pâine n-ai să dai, carte nu ştii să dai, – dar nici pe Hristos nu-L poţi da, dacă L-ai aflat şi Îl ai pe El?
12. Pâine poate n-ai totdeauna, carte la fel; dar, dacă spui că Îl cunoşti pe Dumnezeu şi L-ai primit pe Hristos – atunci din El ai de-ajuns şi nu-ţi scade, oricât dai şi ori la câţi ai împărţi. Pâinea îţi scade, de carte poate nu-i nevoie, dar Hristos nu scade şi El lipseşte tuturor. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 10.
1. Ce adâncă asemănare există între toate florile şi sufletele! Sunt flori moi şi flori aspre. Sunt flori roşii şi sunt flori albe. Sunt flori înmiresmate şi flori fără miros.
2. Şi sufletele sunt la fel.
Hristos – Mântuitorul nostru Dulce – este asemănat prin Cuvântul Său cu un trandafir şi cu un crin (Cânt Cânt 2, 1).
Cu un trandafir roşu, cu un crin alb.
Roşu ca sângele Crucii răscumpărătoare, alb ca neprihănirea spălării acestui Sfânt Sânge (Apoc 7, 14).
3. Ce dragi ne sunt aceste flori, ce dragi ne sunt culorile acestea de roşu aprins şi alb curat, culorile Preaiubitului nostru Iisus… Ce dragi ne sunteţi voi, suflete atât de roşii şi atât de albe ca nişte garoafe ale lui Dumnezeu! Roşul Sângelui lui Hristos v-a dat albul neprihănirii voastre.
4. Ce frumoase sunteţi voi – flori şi suflete dragi – în ziua sărbătoririi noastre, când ne aduceţi gândul unei încununări recunoscătoare pentru vegherea lângă leagănul cântărilor şi dragostei nemuritoare a atâtor nopţi până în ziua asta! A atâtor seri până în dimineaţa asta. A atâtor lacrimi până la cântarea asta.
5. Ce minunat este acest colţişor de Paradis cu miresme de meri ionatani şi cu parfum de flori violete… Ce frumoase sunt aceste cântări înlăcrimate pe obrazul rumen al acestor mari zile!
6. Valurile se duc, dar râul rămâne. Zilele trec, dar grădina nemuritoare rămâne, aducând cu fiecare sărbătoare alte flori roşii şi albe, alte miresme şi alte lacrimi şi când ne întâmpinăm la venire, şi când ne petrecem la plecare.
7. De la fiecare vârf de ani – care ne poate fi ultimul ce ne-a mai fost îngăduit să-l suim –, să privim în urma vieţii noastre, peste văile şi dealurile parcurse.
Printre câte flori şi printre câţi spini am trecut?
Şi ce-am lăsat celor lângă care am stat ori celor pe lângă care am trecut?
8. Câte prăbuşiri şi câte ridicări am avut? Câte legăminte – şi câte lepădări? Câte veniri şi câte plecări? Câte îmbrăţişări – şi câte despărţiri?
9. Câţi vrăjmaşi pe care ni i-am făcut fraţi – şi câţi fraţi pe care ni i-am făcut vrăjmaşi? Câţi spini-flori şi câte flori-spini?
Şi cum am făcut să ni-i facem astfel? | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 9.
1. Anii vieţii noastre se duc ca un sunet, spune Psalmul 90. Într-adevăr ca un sunet atât de scurt. Când îi avem înainte, ni se pare că sunt atât de lungi şi că vin atât de încet şi că ţin atât de mult.
2. Când îi avem în urmă, ni se pare că au fost un vis, ni se pare că nici n-au fost. Au trecut şaptezeci de ani – vârsta biblică – şi iată ce am ales din ei.
3. Ce mult ar trebui să gândim înainte, cum gândim înapoi. Înainte când putem să-i folosim bine, nu înapoi când nu mai putem face nimic.
4. Dar nu anii, ci lunile, zilele, clipele ar trebui să le ştim folosi mai cu grijă, acum când le avem în mână, nu când nu le mai avem.
5. Ce voi face cu ziua de astăzi, asta trebuie să mă gândesc acum dimineaţa când vine – şi nu ce am făcut cu ea – să mă gândesc numai deseară când s-a dus.
6. Ce fac cu Biblia, cu rugăciunea, cu binefacerea? Aceste sunt trei mari datorii de fiecare zi a fiecăruia dintre noi, căci de ele depinde toată binecuvântarea tuturor celorlalte datorii pe care le mai am astăzi!
7. Ziua când nu gândesc de dimineaţă să cercetez Biblia, să mă rog şi să fac cel puţin un bine unui semen al meu, este o zi pe care o voi pierde sigur, chiar dacă trupeşte voi realiza nişte lucrări mari în ea.
Aceste lucrări mari, fără Biblie, fără rugăciune şi fără binefacere, rămân până la urmă numai nişte deşertăciuni.
8. Ce iute va trece şi ziua de astăzi. Stai o clipă pe loc şi lasă orice alt lucru pentru ca să iei în mână Biblia de pe masa ta, care te aşteaptă de azi dimineaţă şi încă n-ai deschis-o.
9. Întrerupe lucrul acesta pentru cinci minute şi mergi în cămăruţa cealaltă, închide uşa după tine şi aruncă-te pe genunchi în faţa Domnului înălţându-ţi inima şi mâinile spre El pentru puterea, ajutorul şi lumina de care ai nevoie pentru a ţi le face bune şi pe celelalte.
10. A trecut de amiază… curând vine seara şi încă n-ai făcut niciun bine astăzi… Gândeşte-te ce bine poţi face acum, aci, cum şi la cine, în Numele Domnului.
Şi mergi şi fă. Diseară când te vei întinde pentru odihna nopţii, cugetul tău mulţumit îţi va fi cea mai moale pernă.
11. Bucuriile pe care ţi le va da astăzi clipele petrecute cu Biblia, cu rugăciunea şi cu binefacerea îţi vor umplea de binecuvântări toate celelalte ceasuri şi ocupaţii ale zilei tale. Iar mâine vei fi şi mai dornic după aceste binecuvântări, până când nu vei mai putea trăi fără ele. | Continuare »

Traian DORZ
Nu plângeţi pe cel viu cu morţii,
nici pe cel drept, ca pe cei răi,
căci fericit cel drept la Domnul
şi-n veci e el cu sfinţii Săi.
Fericit e cine moare credincios,
căci răsplata lui e mare la Hristos!…
Slăvit în veci să fie Domnul
ce l-a-ntărit şi ajutat
de şi-a păzit deplin credinţa
şi lupta bună s-a luptat.
Nu-i mort cel care moare-n Domnul
dac-a trăit pe-al Lui sfânt plac,
ci-i dus din moarte la viaţă
şi-i fericit în veac şi-n veac.
Nu plângeţi pentru el, ci plângeţi
pentru păcatul vostru greu,
căci dacă nu-i urmaţi credinţa
voi nu veţi fi cu Dumnezeu.
Nu plângeţi, ci-L rugaţi pe Domnul
ca să ne-ajute să-L slujim,
ca-n Raiul Lui, cu scumpul nostru,
şi noi la Dumnezeu să fim!…
O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu n-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!
De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.
De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.
Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare,
să dau oricâte despărţiri
pe-o strălucită-mbrăţişare. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Aostolul din Duminica a XX-a
„ Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească;“ (Galateni 1, 11)
Când vasul este curat, curat este şi conţinutul pus în el. Când o conductă este curată, curată va fi şi apa care curge prin ea de la izvor… Şi când vestitorul Evangheliei este curat, curată va fi şi învăţătura. Curat va fi şi Cuvântul. Curat va fi tot ce vine din Hristos prin el, pentru cei la care este trimis vestitorul acesta.
Nu există nimic mai de preţ pentru Hristos la un trimis al Lui, aşa cum este curăţia sufletească. Curăţia şi sfinţenia una sunt. Şi cea dintâi condiţie pe care o cere Dumnezeu unui împreună-lucrător cu El aceasta este: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! zice Domnul; şi aceasta este o poruncă de la care Dumnezeu nu Se abate niciodată când este vorba de lucrarea Lui cu noi sau prin noi. Fiindcă necurăţia este starea în care diavolul îşi ţine toate păcatele lui, iar cine este necurat are în el toate urâciunile lui satan. O singură necurăţie este de-ajuns pentru a-l despărţi pe om de Dumnezeu Care nu poate locui în nimic necurat. Depărtează-te de tot ce este necurat, şi te voi primi, asta înseamnă (II Cor 6, 17).
Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna sfânt şi este întru totul curat, după cum este scris: Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori (Ps 11, 6). De aceea şi cel care îl poartă, trebuie să fie un vas curat. Iar dacă nu este, Dumnezeu ori îl curăţă, ori îl leapădă.
În locul din Psalmul 11, 6, se spune despre Cuvânt că este un argint lămurit în cuptor de pământ… Dar acest pământ trebuie să fie îndelung de mult ars şi ţinut mereu în focul curăţitor, pentru a lămuri Cuvântul. Până cineva n-a fost ars în focul curăţitor, el nu va fi în stare să lămurească bine Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă n-are harul focului în el. Numai cine are în el focul Duhului Sfânt va putea scoate din gura lui, ca dintr-un cuptor fierbinte, Cuvântul strălucitor şi lămurit, Cuvântul curat şi preţios al lui Dumnezeu, în aşa fel încât oricine îl primeşte să simtă că este o comoară adevărată, un mărgăritar de preţ, un Adevăr sfânt şi scump. | Continuare »
Traian Dorz, Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 8.
1. Oricine ia o hotărâre el singur pentru mai mulţi este totdeauna în primejdie să greşească, orişicât de bune intenţii ar avea el. Dar oricine întreabă şi pe alţii, este totdeauna ferit de greşeli mari.
2. Singura hotărâre pe care trebuie s-o ia omul singur este să se predea Domnului, începând o viaţă nouă, ca un om nou şi să-L urmeze pe Hristos cu toată puterea sa.
Dar după aceasta, toate celelalte hotărâri să se ia în înţelegere şi cu alţii dintre cei mai apropiaţi ai săi.
3. Frate şi soră, nu luaţi niciodată hotărâri mari de unul singur, fără să mai întrebaţi şi pe alţi fraţi. Nu vă însuşiţi niciodată încredinţări grăbite şi pe care apoi să le susţineţi puternic. Orice duh sau orice fiinţă vi le-ar inspira…
4. Oricât de bune vi s-ar părea că sunt părerile ori descoperirile voastre, duceţi-vă cu ele la fraţi şi supuneţi-le înaintea lor. Duhul Domnului vă vă încredinţa numai împreună dacă sunt adevărate şi bune, ori dacă nu.
5. Dacă toţi fraţii sunt de o părere – şi numai tu eşti de alta – nu te împotrivi lor ca să nu-i asculţi, oricine ai fi tu, pretinzând că tu singur ai dreptate, iar ei toţi ceilalţi nu. Dacă adevărul este de partea lor, smereşte-te şi primeşte-l. Dumnezeu te va răsplăti.
6. În legăturile cu fraţii, caută totdeauna dragostea tuturor şi nu dreptatea ta singur. Căci şi Hristos ne-a mântuit pe noi prin dragoste, şi nu prin dreptate. După dreptate ar fi trebuit să fim osândiţi cu toţii.
7. Nu duce printre fraţi cărţi străine şi învăţături deosebite fără ca mai înainte să te sfătuieşti cu cei mai aleşi fraţi. Sunt multe astfel de cărţi care par bune după înfăţişarea lor, dar înăuntru au un conţinut amar şi ducător la moarte.
8. Oricine adaugă ori scoate ceva din Cuvântul Sfânt pe care L-am primit noi de la început şi prin care am aflat mântuirea, este un stricător primejdios. Cuvântul Domnului îl osândeşte (Apoc. 22, 18-19), iar oricine îl primeşte se va face vinovat de această osândă (2 Ioan 10).
9. Cuvântul Sfânt ne porunceşte: Caută să fii evlavios (1 Tim. 4, 7). Aceasta înseamnă să fim plini de bun simţ şi de respect nu numai în purtările noastre, ci şi în tot felul vorbirii cu toţi oamenii şi despre toate lucrurile, mai ales despre cele sfinte.
10. Cine poate spune despre apostolii Domnului pe numele lor gol: Petru, Pavel, Ioan, Matei, Luca, este un om nechibzuit şi lipsit de orice bună cuviinţă şi respect, păcătuind prin necinstirea lucrurilor sfinte şi a oamenilor sfinţi.
11. Cine poate vorbi în faţa unui stăpân lumesc cu respect despre mama acestuia, ori despre prietenii săi, dar poate în acelaşi timp să vorbească în faţa Stăpânului ceresc Iisus Hristos în chip necuviincios despre Maica Lui Sfântă, ori despre oamenii Săi sfinţi, acela este un nelegiuit care batjocoreşte ceea ce nu cunoaşte şi va fi osândit (Iuda 10).
12. Despre fiinţele sfinte şi despre lucrurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim totdeauna cu cel mai profund respect şi teamă. Căci dacă n-au scăpat nepedepsiţi cei care au vorbit despre ele necuviincios când nu le cunoşteau, cu cât vom fi pedepsiţi mai aspru noi, care le cunoaştem!… | Continuare »
Traian Dorz, Poruncile iubirii
Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti.
Porunci ale Iubirii-s toate Cuvintele lui Dumnezeu,
pe care orice suflet este dator a le-mplini mereu;
în ele, orice suflet sincer îşi află hrană şi-ajutor
să-şi ducă zilele vieţii pe sfântul drum mântuitor;
ferice, fiul meu, de tine când le iubeşti şi când le ţii
şi-n ele tu-ţi găseşti izvorul întregii tale bucurii.
Porunca Dragostei e-ndemnul să te opreşti din drumul rău
şi să primeşti o fire nouă în taina sufletului tău,
prin naşterea din nou să intri în starea de copil ceresc | Continuare »
Traian Dorz – Din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin naşterea din nou a devenit fiu al Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu El în câmpul Evangheliei şi în scopul mântuirii, trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în toate lucrurile, încât şi cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur, în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor. Nu numai o apă în care se oglindeşte spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său, ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care îi arată cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face după cum se cuvine.
Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul din afară al cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe Duhul Sfânt, Care ne-a fost trimis de la Tatăl şi în Numele său şi Care să rămână în noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate lucrurile şi care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (In 14, 16-26; 16, 7-14). | Continuare »
Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 27 septembrie:
„Măcar că ei blestemă, Tu binecuvântă; măcar că se ridică ei împotriva mea, vor fi înfruntaţi, iar robul Tău se va bucura“ (Psalmi 109, 28).
Cât de minunate sunt aceste trei gânduri la care medităm, din cuprinsul acestui psalm!
Iată, acest psalm este considerat unul dintre puţinii psalmi ai blestemului.
Şi totuşi, dacă nu alegem blestemul, ci binecuvântarea, nu ura, ci dragostea, atunci gândurile şi învăţăturile sale sunt binecuvântate pentru noi.
Este un psalm al răzbunării şi osândei, dar, dacă noi suntem fiii rugăciunii şi ai iertării, el este pentru noi lumină şi bucurie.
Chiar dacă guri rele, înşelătoare şi mincinoase te latră, bârfindu-ţi toate faptele şi înveninându-ţi toate zilele,
dacă alergi la rugăciune şi, cu căldură iertătoare, poţi mijloci la Dumnezeu, ca să le dea vrăjmaşilor tăi vreme de pocăinţă, de iertare şi mântuire, atunci binecuvântările lui Dumnezeu nu vor întârzia să vină peste tine.
Şi peste tot ce este al tău.
De aceea, suflet scump, ascultă sfatul acesta pe care încă o dată ai prilejul să-l primeşti din Sfântul Cuvânt al lui Hristos:
umblă nevinovat!
Fereşte-te cu toată grija să nu fie în cugetul tău nici un vicleşug
şi în cuvintele tale nici o prefăcătorie,
şi în umbletele tale nici o desfrânare,
şi în părtăşia ta nici o abatere,
şi în credinţa ta nici o schimbare,
şi în învăţătura ta nici o rătăcire… | Continuare »
Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 26 septembrie:
„Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici; dar eu alerg la rugăciune“ (Psalmi 109, 4).
De obicei, ori de câte ori unui om i se pare că este lovit pe nedrept,
ori bârfit şi învinuit fără temei,
ori judecat şi osândit pe nedreptate,
acel om, îndată, este ispitit să alerge la apărare şi la răzbunare, la dreptate şi la despăgubire.
Numai cel cu adevărat credincios, al cărui cuget este – şi se străduieşte să fie – curat înaintea lui Dumnezeu, numai acela va face altfel.
Numai acesta, simţindu-se adânc nedreptăţit, nu va alerga la dezvinovăţiri sau la judecăţi, nici nu va alerga la ceartă şi la revanşă,
ci va alerga la rugăciune.
Va spune: «Doamne, ai milă de fratele meu care m-a vorbit de rău, nefiind eu vinovat,
căci sufletul lui s-a acoperit de vina unei judecăţi nedrepte!» (Ioan 8, 15).
Iar dacă va avea totuşi o vină, atunci se va ruga:
«Doamne, merit să ispăşesc în felul acesta vina mea – chiar dacă n-ar fi atât de mare şi n-ar merita o aşa de aspră judecată – căci, dacă sufăr pe nedrept, ispăşind-o aici, nu-mi va mai fi judecată Dincolo!» (1 Tim. 5, 24).
Adevăratul credincios va alege totdeauna alergarea la rugăciune.
Acolo, stând la picioarele Domnului, inima lui se va linişti şi gândurile sale limpezite vor găsi măsura răbdării, a tăcerii şi a răspunsului său la învinuirile aduse.
În rugăciune va afla calea cea bună pe care trebuie s-o urmeze faţă de cei care au răspândit şi răspândesc lucruri neadevărate despre dânsul.
Va căpăta puterea de a-i înţelege şi de a-i ierta pe toţi vrăjmaşii şi bârfitorii săi.
Şi va căpăta milă şi iubire pentru ei. | Continuare »
Eu ştiu ca Tu ştii cât de mult
Vreau s-ascult
Şi ştiu că Tu vezi cât suspin
Că-i puţin,
Şi simt că, deşi-s plin de dor,
Tot nu zbor,
Dar Tu tot primeşti plâns zălog
Când mă rog…
Şi-s trist că nu ştiu de-a putut
Plâns durut
S-arate că ştiu cât de grea
Plată vrea
Chiar starea mea leneşă când
Vii chemând
Sau clipa de râs când, uitat,
Te-am lăsat.
Dar simt că, deşi sunt sărac,
Ţie-Ţi plac
Şi chiar dacă n-am în năvod
Nici un rod,
Tu mai înspre-adânc îmi faci semn
Să mă-ndemn;
Din harul Tău dulce să-mi dai
Loc în rai.
Lidia Hamza
Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 25 septembrie:
„Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă“ (Psalmi 109, 2).
O, cât de mult necaz a avut psalmistul Domnului în toată viaţa lui plină de zbucium, mai ales din partea gurilor rele, înşelătoare şi mincinoase!
Aceste guri rele s-au ţinut mereu pe urmele lui, ca nişte căţele,
lătrându-l neîncetat şi muşcându-l cât mai otrăvitor şi mai vrăjmaş,
ori de câte ori li s-a dat vreun prilej.
Ochii răi l-au pândit neîncetat.
Fiecare pas al său a fost urmărit,
fiecare cuvânt a fost răstălmăcit,
fiecare faptă a sa a fost clevetită.
Când, vreodată, a greşit – căci nu este om care să nu greşească – gurile rele, mărind greşala lui,
mai adăugând şi multe altele pe care el nici nu le-a gândit, nici nu le-a făcut,
s-au lărgit şi s-au lungit, umplând ţara şi lumea cu toate vorbele rele despre el.
Când n-au mai avut ce să spună, au inventat.
Când n-au avut ce inventa, au răscolit în trecut.
Şi tot ceea ce era necunoscut altora din viaţa lui, gurile rele întorceau pe dos,
numai spre a-l înfăţişa cât mai negru în faţa celor ce-l iubeau,
din pricina harului dăruit de Dumnezeu, Care, cunoscându-i inima şi viaţa,
îl avea în dragostea Lui şi îl rânduise la o slujbă unică. | Continuare »
Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 24 septembrie:
„Oare nu Tu, Dumnezeule, care ne-ai lepădat şi care nu vrei să mai ieşi, Dumnezeule, cu oştirile noastre?“ (Psalmi 108, 11).
Dumnezeul nostru este Dumnezeul rânduielii, al ordinii, al disciplinei şi statorniciei.
El a rânduit de la Începutul Creaţiunii,
în toate lucrurile văzute şi nevăzute,
ordinea, ierarhia şi disciplina,
în chip statornic şi etern.
Când a despărţit lucrurile şi când a creat fiinţele, aşezându-le în ordine, fiecare după familia sa,
Dumnezeu arăta fiecărei familii datoria sa şi scopul său.
Orânduirile lui Dumnezeu au rămas veşnice.
Toate cele care au rămas în ascultare de El şi-au păstrat fiinţa şi mişcarea potrivit îndrumărilor Sale de la Început (Ps. 104, 5-30).
Dumnezeu a rânduit în Vechiul Aşezământ aceeaşi aşezare între seminţiile care alcătuiau poporul Său.
El a poruncit ca fiecare seminţie să-şi aibă steagul ei, oastea ei, ierarhia şi disciplina ei.
El a poruncit ca fiecare din fiii poporului Său să-şi aibă locul său statornic
şi îndrumătorii de care trebuiau să asculte,
şi steagul sub care trebuiau să lupte până la moarte.
În cartea Numeri, cap. 2, Cuvântul Domnului arată cât de amănunţit era aşezată această rânduială şi cât de întocmai era păstrată, după porunca lui Dumnezeu, în poporul lui Israel.
Nici o abatere de la această disciplină nu era permisă, ci era pedepsită cu moartea (Num. 1, 51; 3, 10; 16, 40).
Core, Datan şi Abiram vor fi o veşnică pildă împotriva oricărei răzvrătiri (Num. 16, 1-40; Rom. 1, 18; Col. 3, 6). | Continuare »