A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,
iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage…
A păstori, nu-a apăsa,
a-i păstori cu hrană
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri, şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte,-nseamnă-a te jertfi
în munca necurmată,
în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă,
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
– De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă!
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El şi turma-I toată
aşa te fă păstor, altfel mai bine niciodată!
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,
ci turma Lui, de care dai răspuns în Sfânta-I Faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie
ca altuia mai bun s-o dea…
– Fii treaz la datorie!
(de Traian Dorz)

Traian DORZ
Veniți să privim la crinii
cerului cu dragi veșminte
si să ne-amintim cu toții
ale Domnului cuvinte…
Doamne, cât trăim,
fă să ne-amintim
tot Cuvântul Tău,
să-L trăim mereu.
Să n-avem prea multa grijă
de lumeasca-mbrăcăminte,
ci de suflet mai degrabă,
să-l gătim cu haine sfinte.
Veniți să privim la corbii
care nu strâng în grânare,
sa vedem cum Tatal nostru
grija hranei lor o are.
Nici noi, de lumeasca hrană,
să nu fim prea-n framântare,
ci să strângem mai degrabă
hrana cea nepieritoare…

Pr. Iosif TRIFA
Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
„Răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat“ (Romani 5 4-5).
Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate, mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
– Ce ai, frate, de eşti atât de trist? – îl întrebă cel bătrân.
– Sunt tare amărât, frate! – răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac, frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare… Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare…
– Bine, frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi să ai răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: „Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri…”
– Stai, frate, opreşte-te – strigă tânărul – nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
– Dar n-ai citit, frate, ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8). | Continuare »
„Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos,
după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi,
cei ce cu dragoste te cinstim;
că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat
întru mărită şi cinstită naşterea ta,
şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte“.
Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
De dragii noștri naintași
În lupta sfântă dragi fruntași,
În focul luptei cea dintâi,
Cu Biblia la căpătâi,
Statornici Crezului cel sfânt
În faptă bună și-n Cuvânt,
Plătitnd cu sânge crezul lor,
Arzând în aprigul cuptor,
Nălțând curat al Oastei steag,
Și voluntariatul drag
Ca niciun dușman sau tiran
Să nu pătrundă-n chip viclean
În Oastea sfântă-a lui Iisus
Spre care viața lor și-au pus.
Ce dor nespus… ce dor nespus
Ne arde sufletul răpus
După înaintașii sfinți
Statornici dreptei năzuinți.
Nu pentru că-s în cer acum,
Ci pentru noi, rămași pe drum,
Însingurați, fără stegari,
Cu voluntarii tot mai rari…
Ne tremură privirea-n zări
Și pașii, singuri pe cărări,
Și dorul, sfârâind pe jar,
Și plânsul, șiroind amar…
Ne scoate, Doamne, la loc larg
Și nalță-ne ceresc catarg
Spre Țărmul drag pășind grăbiți
De urme dragi călăuziți…
Lidia Hamza
Am suferit prin lume atât de mult, încât
ar trebui să-mi fie de toate doar urât!
Atât de mulţi din oameni mi-au fost vrăjmaşi şi hoţi,
încât ar fi cu dreptul să mă fi rupt de toţi
Şi-atâtea zile negre mi-au fost din câte-avui
că n-ar mai fi vreun bine nici uneia să-i spui…
– Dar celui ce iubeşte mereu îi pare rău
de tot ce-a fost vreodată frumos pe drumul său!
De dragu-acelor locuri ce le-am iubit atât,
mi-e dor şi după-acelea în care-am fost urât
Şi pentru-acele inimi ce-n lume m-au iubit
mi-e milă şi de-acelea ce viaţa mi-au zdrobit, | Continuare »
MEMORIU
cu privire la activitatea mea publicistică şi scriitoricească dintre anii 1932-1977
Evanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »
Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?
O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!
Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?
Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?
Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?
…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?
Traian Dorz, Cântările din urmă