Traian Dorz
De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.
De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.
De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.
De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.
De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.
Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?