DE NU-MI ERAI DECÂT UN PRIETEN

Traian Dorz

De nu-mi erai decât un prieten,
oricât de-apropiat cândva,
Te-aş fi putut uita, Iisuse, –
dar Tu eşti Prietenia mea.

De nu-mi erai decât un cântec,
oricât de drag, Te-ai fi-nvechit, –
dar Tu-mi eşti Armonia însăşi,
în veci mai nou şi mai dorit.

De nu-mi erai decât un nume,
puteam să-l uit, oricum erai, –
dar Tu-mi eşti, pentru veci, Iisuse,
tot scumpul vieţii mele Rai.

De nu-mi erai decât un zâmbet
uşor Te-aş fi putut uita, –
dar Tu-mi eşti toată Fericirea
din care-mi scot iubirea mea.

De nu-mi erai decât o rază
vreo noapte Te-ar fi-ntunecat, –
dar Tu-mi eşti Soarele Vieţii
desăvârşit şi minunat.

Cum să Te uit, atunci, Iisuse,
orice-ar veni şi-oricine-ar vrea,
când Tu-mi eşti Răsuflarea vieţii,
Fiinţa şi Mişcarea mea?

Adevărata prietenie

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

Plăteşte, Doamne, celor…

de Traian Dorz, din Cântarea Biruinţei

Plăteşte, Doamne, celor ce-au milă de iubire
când suferă tăcută pe crucea cea mai grea
şi chiar de nu-i pot smulge nimic din chinuire
rămân cu ea acolo şi plâng lipiţi de ea!

Plăteşte, Doamne, milei ce-şi rupe de la gură
să potolească foamea unei mai triste vieţi
şi dragostei ascunse ce-şi dă a ei căldură
să ţină vie-o floare într-un pustiu de-ngheţ.

Plăteşte, Doamne,-ascunsei credincioşii curate
ce-şi alipeşte toată fiinţa ei de-acel
ce poart-un steag de luptă în mâini însingurate
şi-mprospătează astfel puterile din el.

Plăteşte, Doamne, tainei ce ştie şi nu spune,
ce plânge şi nu pleacă, ce face şi nu ia,
ce-şi dă frumoase toate, aşa ca-n rugăciune
şi numai curăţia şi-o ţine pentru ea!

Viaţa mea în Hristos

Sf. Ioan de Kronstadt

Când privesc creaţia lui Dumnezeu, ce văd? Văd peste tot o extraordinară abundenţă, o adevărată bogăţie de viaţă în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, păsări, peşti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viaţa omului, şi mai ales a omului credincios şi pios, este atât de penibilă şi strâmtorată? Domnul a răspândit pretutindeni cu mână largă viaţa, belşugul şi fericirea, şi toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slavă prin abundenţa lor, prin viaţa şi bucuria lor deplină. De ce oare această discordanţă între mine şi lumea animală? Nu sunt eu creatura aceluiaşi Creator?
Răspunsul este simplu. Viaţa noastră este otrăvită fie de păcat, prin propria noastră greşeală, fie de duşmanul netrupesc, care se luptă mai ales – şi înainte de toate – cu acei care încearcă să trăiască o viaţă evlavioasă.
Viaţa omului, a adevăratului creştin, este în viitor, în veacul ce va să fie; acolo, toată bucuria şi toată binecuvântarea îi sunt pregătite. Aici pe pământ el nu este decât un exilat, ispăşind o pedeapsă; aici pe pământ se întâmplă ca toată natura să se revolte împotriva lui din cauza păcatelor sale, ca să nu vorbim de vrăjmaşul care, din timpuri imemoriale, „răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Ptr 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat să văd bucuria şi abundenţa dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, şi mă uit cu durere la fericirea şi libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt călăul meu însumi din pricina păcatelor mele, care nu mă părăsesc şi nu încetează să mă lovească. Voi avea parte de bucurie eu, de asemenea, dar nu aici pe pământ, ci numai în lumea cealaltă. | Continuare »

Cine umblă să şadă pe două scaune…

Pr. I. Trifa

Câtă  înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos“; „Cine şade în două luntre cade în Dunăre“.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde această înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufle-tească vedem tocmai cele „două scaune“. Mulţimea cea mare a creştinilor umblă să şadă deodată pe „două scaune“: şi pe scaunul lumii, şi pe scaunul Domnului; şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteţi sluji la doi domni“ (Matei 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune“; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului şi din paharul dracilor (I Corinteni 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.

Nici tu nu eşti departe de calea lui Hristos

Traian Dorz

Nici tu nu eşti departe de calea lui Hristos
când tainic al tău suflet doreşte-această cale
dar trebuie credinţă şi saltul curajos
să treci cu hotărâre în rândul oastei Sale.

Nu-L poţi mereu în taină, urma pe Dumnezeu
odată tot te scoate o clipă la lumină
atunci de poţi învinge în ceasu-acesta greu
primeşti botezul jertfei, câştigi izbânda plină.

Atunci păşind cu Iosif şi cu Gamaliel
purtând ca Cirineanul, plângând ca Magdalena
mergi cu Hristos pe faţă şi-alăturea de El
luptând cu Adevărul să biruie Lumina.

Ce mare-i clipa asta în care ai învins
şi davidul din tine zdrobeşte goliatul
atunci te-nalţi eroic spre-al vecilor cuprins
şi sufletul tău intră alături cu-mpăratul.

… O, nu mai sta departe de lupta lui Hristos
căci nu se ştie clipa când aripa te lasă
fă saltul, ieşi pe faţă şi curajos
cu cât mai grea e lupta, cununa-i mai frumoasă.

În locul unde fusese Iisus

„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)

Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti somnul leneviei, peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri, iar peste inima iubirii noastre, răcirea şi rătăcirea…

Unii ne trezim mai curând, alţii mai târziu, alţii niciodată.
Unii Îl aflăm din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale. Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui. | Continuare »

ETERNELE-MI POEME

de Traian Dorz, din Eternele Poeme

Eternele-mi poeme nu-s astea de acum
acelea mă aşteaptă de Dincolo de vreme
şi n-am ajuns acolo, sunt încă tot pe drum,
dar simt cum nerăbdarea le-ndeamnă să mă cheme.

Dorita Primăvară nu-i asta de April,
deşi de orice dată şi-aceasta-i însorită,
deşi mereu mă-ntoarce la anii de copil
– mai am o Primăvară şi-Aceea-i cea dorită.

Nemuritoarea Harfă  nu-i asta de acum,
deşi şi-aceasta poate că uneori ne pare,
deşi pe câte-o coardă mai are-un sfânt parfum
– mai am o harfă şi-aia mi-e cea nemuritoare.

De-aceea nu-s eterne poemele de-acum,
deşi mai au şi-acestea ceva etern în ele,
căci încă n-au fiinţa de Dincolo de drum
sunt încă tot dincoace, nu Dincolo de stele.

…O, da, va fi odată şi Primăvara mea
şi Harfa cea de aur şi mâna strălucită
şi Sânul ce m-aşteaptă
– şi-atunci îmi voi cânta
Poemele eterne în Slava Nesfârşită.

Bucură-te, scut neclintit al adevăratei Ortodoxii

Acatistul Sfântului Ioan Maximovici

O, sfinte ierarhe Ioane, părintele nostru, bunule păstor şi tainicule văzător al sufletelor omeneşti! Acum te rogi înaintea Prestolului dumnezeiesc, precum singur ai zis: „Desi am murit, sunt viu”. Roagă-L pe Dumnezeu Cel Atotmilostiv să ne dăruiască iertare de păcate, ca să ne recăpătăm puterea duhovnicească, să scăpăm de amărăciunea acestei lumi şi să strigăm către Domnul, ca să ne dea smerenie şi inspiraţie duhovnicească, cuget dumnezeiesc şi duh evlavios in toate căile noastre. Tu care ai fost ocrotitor milostiv al orfanilor şi îndrumător încercat pe pămant, fii acum călăuză şi pentru noi, ca un nou Moise, iar în discordiile bisericeşti povaţă atotcuprinzătoare a lui Hristos. Ascultă plângerea tinerilor descumpăniţi şi de îndrăcire cuprinşi; scutură lâncezeala plictiselii abătută asupra păstorilor, slăbiţi de atacurile lumii acesteia şi care zac ţintuiţi de duhul toropelii zădarnice. Cu lacrimi te rugăm pe tine, o, închinătorule înflăcărat, vino şi la noi, cei care în negura patimilor suntem afundaţi, aşteptând îndrumările tale părinteşti. Luminează-ne cu lumina neînserată unde te afli tu acum, rugându-te pentru fiii tăi, împrăştiaţi pe toată suprafaţa pămantului, dar îndreptaţi cu iubirea lor plăpandă către lumină, acolo unde sălăşluieşte Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi Împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Naşterea din nou

de Ierom. Serafim Rose, din Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului

Acum aş dori să spun un cuvânt despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maşkov, care relatează convertirea sa în Rusia. A fost exilat forţat din Rusia în urmă cu trei ani şi, deşi abia trecuse de 40 de ani, a murit de cancer anul trecut. La exact trei luni de la sosirea lui în America, a ţinut o conferinţă în care a povestit cum a ajuns la credinţă: adică despre cum i S-a revelat Dumnezeu în suferinţele sale. Fusese invitat să vorbească într-o conferinţă ţinută în 1978 la New Jersey în limba rusă şi, când i-a venit rândul să vorbească, le-a spus celor prezenţi că înainte de a ajunge acolo nu ştia ce avea să le spună. „Eram tulburat”, a spus, „mi se părea că nu am nimic să vă spun. Prima jumătate a vieţii am fost student şi a doua jumătate am petrecut-o în închisoare şi în câmpurile de concentrare ale Gulagului. Într-adevăr, ce le-aş putea spune unor oameni mai educaţi decât mine, mai erudiţi şi chiar mai informaţi despre evenimentele din Uniunea Sovietică?
Aici putem vedea un contrast faţă de ceea ce se petrece în Vest. Există, este adevărat, şi în Occident mulţi oameni convertiţi la Ortodoxie. De cele mai multe ori au o vastă cunoaştere teoretică a Ortodoxiei, dar nu şi această experienţă a suferinţei şi nu au fost nevoiţi „să plătească pentru ceea ce li s-a dat”. Iuri, pe de altă parte, nu vorbeşte din cărţi, ci din propria lui experienţă.
„De aceea – continuă el – am hotărât să nu pun pe hârtie cuvântul meu, ci să spun orice îmi va pune Dumnezeu în suflet. Şi apoi, în timp ce treceam în viteză prin Bridgeport, Connecticut, într-un automobil splendid de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înţeles că întreaga mea viaţă de suferinţă spirituală din «paradisul» comunist, calea mea de la ateism şi marxism la credinţa ortodoxă este singura informaţie valabilă care vă poate interesa. Viaţa mea prezintă interes numai pentru că este un strop în oceanul renaşterii religioase din Rusia.” | Continuare »

„Eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg…“

Un om credincios de la ţară mergea pe drum, alături de un domn necredincios. Tocmai discutau despre lucrurile credinţei. Credinciosul se trudea să-l scoată pe necredincios din mlaştina necredinţei, dar el se apăra cu îndârjire, proptindu-se în vorbele:
– Dragul meu, eu sunt om cu minte, eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg.
Atunci, credinciosul, luminat ca de Duhul Sfânt, se opri în loc şi, arătând spre o livadă unde păşteau o vacă, o oaie şi o gâscă, zise:
– Vezi, dumneata, vaca, oaia şi gâsca ceea cum pasc?
– Văd.
– Aşa-i că toate trei pasc aceeaşi iarbă?
– Aşa-i.
– Ei, acum să-mi spui dumneata, de ce iarba ce o paşte vaca se preface în lapte, iarba ce o paşte oaia se preface în lână, iar iarba ce o paşte gâsca se preface în pene? Eu de mult văd acest lucru şi nu-l înţeleg, iar dumneata tot mereu îmi spui că nu crezi decât ceea ce vezi şi înţelegi. Spune-mi, rogu-te, cum stăm cu lucrul acesta pe care-l vezi?
Necredinciosul rămase ruşinat.

Părintele Iosif Trifa, din 600 Isorioare

Evanghelia duminicii a II-a după Paşti (a Tomii)

Părintele Iosif Trifa

Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“
Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.
Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.
Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.
Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa. | Continuare »

Plângerea deasupra Epitafului – cuvinte în Vinerea Mare

Sfântul Luca al Crimeei

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat.
S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său. Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune?

Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9). | Continuare »