Comori Nemuritoare

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 16

1. Regionalismul şi rivalismul trebuie să dispară pe veci dintre toţi copiii lui Dumnezeu, din orice confesiune ar face ei parte. Acestea sunt două prăpăstii în care se zbat de veacuri cei mai vechi, ca şi cei mai noi zişi creştini.

2. Oricine a alunecat în aceste prăpăstii, să se trezească îngrozit şi să se salveze neîntârziat din ele, fiindcă acestea sunt zonele satanei, anticamera gheenei.

3. Regionalismul este o îngustime, rivalismul este o crimă. Una ducând la alta – amândouă duc la iad, căci prima face discriminare între fraţi, iar a doua otrăveşte orice dragoste şi colaborare în Hristos.

4. Trebuie să formăm indivizi desăvârşiţi, creatori desăvârşiţi, credincioşi desăvârşiţi. Dar aceasta încă nu i de-ajuns. Şi lumea are aşa ceva.
Ci noi trebuie să facem mai mult. Să facem saltul spre o conştiinţă mai înaltă, să ajungem la conştiinţa de grup.
5. Trebuie să ajungem la o contopire a conştiinţelor individuale, a gusturilor individuale, a eforturilor individuale, pentru a deveni cu toţii o conştiinţă mare, unică şi sfântă.

6. Când ajunge să se formeze undeva această conştiinţă, ea este cea mai înaltă, mai creatoare şi mai divină dintre toate… Este cea pentru care S-a rugat Mântuitorul în cea mai sfântă şi mai din urmă petrecere cu ai Săi: ca toţi să fie una.

7. Numai din această stare ucenicii Domnului puteau fi în măsură să împlinească mântuitoarea şi eterna operă pentru care fuseseră chemaţi, aleşi şi pregătiţi (In 17, 21).
Şi numai din această stare vom putea fi şi noi găsiţi cu adevărat vrednici de încredere şi puşi în slujba Lui (I Tes 2, 4).

8. De această condiţie a ucenicilor lui Hristos depindea credinţa şi mântuirea lumii, adică venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea planului divin. Ei au realizat între ei şi între toţi cei ce i-au urmat o conştiinţă eliberată de orice regionalisme şi de orice rivalităţi.

9. Cât de una erau toţi credincioşii dintâi între ei, din orice regiune, din orice seminţie şi din orice categorie ar fi făcut parte!
Hristos Iisus, Domnul nostru, anulează toate aceste deosebiri dintre ai Lui.
10. Oricine agită şi cultivă, sub orice formă, deosebiri şi bănuieli printre credincioşii lui Dumnezeu – este un lucrător rău şi o unealtă vrăjmaşă. Domnul Iisus a venit să nimicească aceste deosebiri – şi, prin cunoaşterea Sa, le-a şi nimicit pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe El. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 15

1. Dacă unde sunt doi puterea creşte – când este vorba de mâini ori de umeri –, atunci acelaşi lucru se petrece şi unde sunt mai multe creiere şi mai multe inimi.

2. Dar în nici un sector al vieţii lumeşti nu s-a putut face niciodată cu adevărat o contopire deplină şi durabilă măcar între doi creatori mari. Ori între doi împăraţi puternici, ori între două forţe uriaşe.
Acest lucru numai Hristos îl poate face. Şi numai El îl va şi face, la vremea Lui.

3. Numai Duhul lui Hristos a putut şi va putea face ca acei doi să se contopească într-unul, fiecare căutând mai întâi folosul lui Dumnezeu, apoi folosul celuilalt şi numai în urmă – sau nici în urmă – folosul său personal.

4. Dacă tindem spre frumosul ideal al unităţii în Hristos, nu numai că trebuie să ne realizăm pe noi înşine în fiecare fel şi în fiecare zi, spre a ajunge cât mai curând la acel nivel sfânt – ci trebuie să luptăm cu orice influenţă străină care ar diminua şi ar deteriora elanul nostru frumos.

5. Când ne este trează şi vie conştiinţa specificului nostru biblic, atunci îndată vedem şi cunoaştem nu numai ceea ce este curat şi sănătos al nostru în Hristos, – dar şi ceea ce este îndoielnic şi străin, păgubitor şi chiar primejdios pentru noi.

6. Să ni se formeze tot mai înalt conştiinţa lui Hristos în noi, fără de care nu vom putea crea nimic de valoare şi de durată, cu adevărat folositor lui Dumnezeu şi lumii.

7. Să fiţi! – apoi să faceţi! Aceasta este prima condiţie pusă de Domnul nostru fiecăruia dintre cei ce L-au urmat ori vor vrea să-L urmeze, de la cel dintâi pas…

8. Cei care sunt preocupaţi numai de a face înainte de a fi ajung nişte îngâmfaţi, prefăcuţi şi răufăcători ai Lucrării lui Dumnezeu, cum au fost atât de mulţi de-a lungul istoriei ei.

9. Trebuie mereu să amintim că ni se cer neapărat cele patru condiţii fără de care nu poţi realiza nici unirea cu Hristos, nici unirea cu semenii şi anume: să muncim cel mai mult, să ne rugăm cel mai mult, să iubim cel mai mult şi să suferim cel mai mult.
10. Toţi marii creatori şi toate marile creaţii au cunoscut şi au realizat aceste condiţii – şi pe cele două din urmă, poate că în primul rând. | Continuare »

Traian Dorz, Poruncile iubirii

Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti.

Porunci ale Iubirii-s toate Cuvintele lui Dumnezeu,
pe care orice suflet este dator a le-mplini mereu;
în ele, orice suflet sincer îşi află hrană şi-ajutor
să-şi ducă zilele vieţii pe sfântul drum mântuitor;
ferice, fiul meu, de tine când le iubeşti şi când le ţii
şi-n ele tu-ţi găseşti izvorul întregii tale bucurii.

Porunca Dragostei e-ndemnul să te opreşti din drumul rău
şi să primeşti o fire nouă în taina sufletului tău,
prin naşterea din nou să intri în starea de copil ceresc | Continuare »

Traian Dorz – Din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin naşterea din nou a devenit fiu al Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu El în câmpul Evangheliei şi în scopul mântuirii, trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în toate lucrurile, încât şi cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur, în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor. Nu numai o apă în care se oglindeşte spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său, ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care îi arată cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face după cum se cuvine.
Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul din afară al cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe Duhul Sfânt, Care ne-a fost trimis de la Tatăl şi în Numele său şi Care să rămână în noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate lucrurile şi care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (In 14, 16-26; 16, 7-14). | Continuare »

Oastea Domnului are de la Dumnezeu două mari daruri: frăţietatea şi voluntariatul. Mulţi dintre noi ne-am obişuit atât de mult cu aceste două sintagme, că nu ne mai oprim asupra sensului lor şi trecem nepăsători mai departe. Dar sunt şi mulţi oameni care rămân uimiţi de profunzimea şi de dragul cu care aceste două mari daruri ne leagă, de felul cum, în cadrul Oastei, ne considerăm noi fraţi, cum deschidem noi uşile şi inimile, şi găzduim, şi cinstim oameni faţă de care nu avem nici o legătură de rudenie sau de apropiere firească.
Sunt atât de mulţi oameni singuri pe lumea asta. Oameni răniţi de răutatea celorlalţi, oameni părăsiţi de cei dragi, oameni complexaţi de diferite neputinţe, nemângâiaţi în singurătatea lor, oameni dispreţuiţi de ceilalţi… Dar noi ne ştim unii altora nevoile, ne dorim, ne aşteptăm, ne îngăduim, ne cinstim unii pe alţii, ne bucurăm unii de alţii, ne acopeim unii pe alţii, ne purtăm poverile unii altora şi suferim unii pentru alţii. Chiar dacă uneori abia ne cunoaştem din vedere.
Frăţietatea, părtăşia frăţească, dragostea de fraţi în cadrul Oastei Domnului, este una dintre cele două respiraţii specifice ale acesteia. Cealaltă este voluntariatul. Şi frăţietatea aceasta se înfăptuieşte voluntar. Este iniţiatoare de voluntariat, cum este şi rodul acestuia. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 13 septembrie:

„În veci să ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui!“ (Psalmi 104, 31).

Nu este faptă sau cuvânt al nostru de care să nu se bucure cineva!
De unele se bucură satana,
de altele Se bucură Domnul.
De unele se bucură stricăciunea,
de altele se bucură virtutea.
De unele se bucură cei răi,
de altele se bucură cei buni…
Nu există om de care să nu se bucure cineva.
Nu există viaţă sau moarte de care să nu aibă cineva un folos.
Nu există nimic din care să nu aibă cineva un câştig sau o bucurie.
Dar nu este tot una pentru noi dacă bucurăm cu faptele şi cu vorbele noastre pe Domnul – sau pe diavolul!

Desigur, noi putem sluji după voie: ori lui Hristos, ori lui satana.
Putem face ori binele, ori răul,
putem să binecuvântăm Numele Domnului Dumnezeu sau putem să-L blestemăm.
Dar dacă acest lucru pare acum, pentru mulţi, fără prea mare însemnătate, vine ziua când se va vedea totuşi cât de mare a fost.
Vine Ziua când se va vedea cât de deosebit lucru a fost a-I sluji lui Dumnezeu sau a nu-I sluji (Mal. 3, 18).
A-L bucura pe Dumnezeu sau a-L întrista.
A folosi lui Hristos sau a folosi diavolului. | Continuare »

Traian Dorz,  Semănați Cuvântul Sfânt (Caietul 28)
Capitolul 3.

1. În lucrarea adevărată a Evangheliei a fost totdeauna cea mai necesară, colaborarea dintre cler şi mireni. O bună lucrare pentru mântuirea mulţimii, numai împreună o pot face atât unii, cât şi alţii.

2. Misionarismul preoţesc fără misionarismul laic, ajunge un materialism gol şi bigot. Misionarismul laic fără cel preoţesc decade în anarhie şi în haos.

3. Dumnezeu le-a rânduit e aceste două aripi ale Evangheliei, ca să zboare în armonie, purtând trupul Bisericii vii a lui Hristos mereu spre înălţimi, precum au purtat Moise şi Aron poporul sfânt prin pustie.

4. Dar o lucrare sănătoasă şi rodnică între aceste două părţi, care sunt rânduite să fie nedespărţite pe totdeauna, nu se poate face fără încredere deplină unii în alţii… nici fără o frumoasă preţuire a unora pentru munca celorlalţi.

5. Oricât ar fi un cleric de pregătit şi format pentru slujba sa şi oricât de bine şi-ar împlini el slujba sa pastorală în parohia lui, el tot nu poate împlini singur această slujbă, fără o grupare activă de credincioşi mireni.

6. Precum niciun mirean bun nu poate împlini în totul slujba unui cleric, aşa nici acesta, cât ar fi de bun nu poate împlini slujba unui mirean.

7. Pe cele două categorii de lucrători duhovniceşti le-a rânduit Dumnezeu să lucreze şi să sufere împreună pentru bunul mers al Evangheliei în locul unde i-a ridicat Dumnezeu. Cum lucrează într-o familie bună soţul şi soţia uniţi de Dumnezeu.

8. Şi după cum un soţ cât de bun nu poate face pe deplin slujba soţiei sale, tot aşa nu poate face nici soţia slujba lui.

9. Dacă îşi respectă şi îşi preţuieşte fiecare locul şi chemarea sa, dar respectă şi preţuieşte şi locul şi chemarea celuilalt, atunci toate lucrurile merg bine şi familia lor este binecuvântată.

10. Dacă însă cei doi, care împreună au datoria de viaţă şi moarte să colaboreze frumos, se resping, se dispreţuiesc şi se împotrivesc unul contra celuilalt, la ce se poate ajunge acolo?

11. Oastea Domnului, ca lucrare Evanghelică vie, rânduită a fi un voluntariat duhovnicesc şi un misionarism laic, este prin însăşi hotărârea lui Dumnezeu legată în Biserică, pentru misiunea ei sfântă, de clerul acestei biserici.

12. Câtă vreme au trăit în armonie şi au colaborat cu încredere pentru mântuirea poporului şi înviorarea bisericii – lucrarea lor împreună a fost binecuvântată de Dumnezeu cu roade nemuritoare, oriunde s-a păstrat ea. | Continuare »

Biblia, Cuvântul Sfânt,
e-un Etern şi Dulce Cânt.

…Ale Facerii lucrări,
toate-s numai dulci cântări,
lumea din Întâia Zi
în cântare se trezi,
Dragostea cântându-i calm
dulcele Luminii psalm
şi-apoi raze-i ţes şi-i ţes
imne-n tainic înţeles,
şi izvoarele cântând
o alintă surâzând
destrămând în noi uimiri
vălu-i larg de pe priviri,
nopţile din când în când
i-s suspinele cântând,
înnorările ce-i vin
i-s cântările-n suspin,
iar Minunea din sfârşit
i-o va da desăvârşit
în al Veşniciei Rost
devenind cum n-au mai fost
când cântare, când suspin,
când nălţare, când declin,
căci li-e cerul strălucit
şi sfârşit, şi nesfârşit.

Din Trecut în Viitor
creşte-acelaşi dulce cor,
revărsând în larg şuvoi
imnuri noi şi tot mai noi
ce tot vin şi vin, şi vin
din Izvorul Veşnic plin,
Preamărind pe Cel Preasfânt
cu etern şi dulce cânt.

Când îţi pare c-au trecut
o iau iar de la-nceput
şi nu şti desăvârşit
e-nceput
ori e sfârşit.

Fiecare boală-şi are începutu-ntr-un păcat,
trupul nu se-mbolnăveşte cât e sufletul curat.
Numai după ce păcatul intră-n suflet, doar apoi,
întinându-se şi trupul, vin al boalelor convoi.

Nu-L rugaţi întâi pe Domnul să vă vindece vreun trup,
câtă vreme-n al lui suflet stau păcatele ca-n stup,
ci rugaţi-vă ’nainte şi-L chemaţi pe Dumnezeu,
ca să-i poată fi dat harul şi iertat păcatul greu.

Poate poţi (prin stăruinţe vinovat de îndelungi)
la vreo slabă vindecare a vreunui trup s-ajungi,
dar când boala sufletească n-a fost vindecată-ntâi,
numai cu o vindecare-nşelătoare-ai să rămâi.

Mulţi, când suferă cu trupul, au un suflet credincios,
dar, cum au scăpat de boală, Îl şi uită pe Hristos.
Dumnezeu le dase boala că să-L afle-n acest fel,
dar când le-a luat durerea s-au şi despărţit de El.

Nu doriţi întâi să scape nimenea de-o boală grea,
ci să lase-ntâi păcatul, că din cauza lui e ea.
Dacă-i vindeci al lui suflet, poţi să-i scapi şi trupul său,
dar când sufletul se pierde, vindecarea-n trup e-un rău.

Traian Dorz, Cântarea Viitoare

Meditaţii la Adostolul din duminica a X-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
În primul apostol din Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel constată starea de dezbinare dintre fraţi, datorită păcatului şi necurăţiei în umblarea lor cu Hristos. Şi îi îndeamnă în numele Domnului Iisus Hristos să se pocăiască fiecare de vina sa, ca să ajungă iarăşi la starea cea bună.
E vorba aici de o stare rea a Lucrării lui Dumnezeu şi despre o îndreptare a ei.
În al doilea apostol din aceeaşi epistolă, este privită mai îndeaproape starea lucrătorilor din adunare şi se stăruieşte în mod deosebit asupra felului cum clădeşte fiecare în adunarea frăţească, fiindcă ea este Templul lui Dumnezeu…
Iar acum, în acest al treilea apostol, Sfântul Pavel vorbeşte mai mult despre starea sa însăşi. Despre conştiinţa sa cinstită, despre umblarea sa curată, despre râvna lui sinceră, despre toată viaţa lui jertfită şi topită, zi şi noapte, strop cu strop, cu toată dăruirea în slujba lui Hristos şi a fraţilor…
Şi, drept răsplată din partea tuturora – a lumii, ca şi a Bisericii, a străinilor, ca şi a fraţilor, a celor care nu-l cunoşteau, ca şi a celor care-l cunoşteau ce a făcut – el vorbeşte în chip atât de dureros şi de amar despre felul în care a ajuns să fie privit.

E, până la urmă, această mărturie zdrobitoare – mi se pare – soarta tuturor celor care îşi pun şi şi-au pus viaţa cu toată dăruirea şi fără nici o cruţare în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor lor.
Din câte istorii de vieţi predate total în slujba lui Dumnezeu cunoaştem până azi, în frunte cu viaţa Domnului Iisus Hristos Însuşi, se pare că nici una n-a avut o altă soartă, mai bună decât cea descrisă aici de Sfântul Apostol Pavel că era soarta şi viaţa lui. | Continuare »