Comori Nemuritoare

Iubirea mea, Iisuse
era atât de sus,
că soarele ei dulce
părea că n-are-apus,
că cerul ei cel tânăr
pe veci va fi aşa…
– de ce-a putut o clipă
să-i fie-atât de grea?

Ce scump e vasul unic
cât este-ntreg şi sfânt,
dar ce preţ să mai aibă
când zace spart şi frânt?
Priveşti amar la cioburi,
cu sufletul zdrobit…
– de ce-a putut o clipă
să-i pună-aşa sfârşit?

Ce plin mi-era seninul
de aur străveziu
când dulce Porumbelul
venea în zbor zglobiu,
purtând frunzuţa verde | Continuare »

Vorbirea fratelui Titus Niculcea (Marginea) la nunta de la Bogdăneşti – 16 august 1981

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
E foarte zguduitor momentul acesta!
Ceea ce simte inima mea, nu poate să povestească în cuvinte. Aşa sunt simţămintele spirituale. Vă rog să mă credeţi, credeţi-mă şi vă cred că şi frăţiile voastre sunteţi în asemenea sentimente ca şi mine.
Bunul şi Dragul, şi Scumpul nostru Iisus să fie binecuvântat acum şi-n veci de veci. Amin. Pentru starea, pentru bucuria, pentru prilejul minunat pe care ni l-a creat şi ni l-a hărăzit astăzi, începând de aseară şi până în momentul acesta. A fost cu adevărat tot cuvântul plin de putere. Prin aceasta am simţit cu toţii că Domnul a fost prezent, prin puterea Duhului Sfânt.
Eu cred din toată inima lucrul acesta. Nu ştiu dacă toţi puteţi crede lucrul acesta. Dar vă îndemn să credeţi! Şi cei ce nu puteţi să credeţi să vă rugaţi Domnului, Bunului Dumnezeu, să vă mărească credinţa, ca să puteţi crede cu adevărat şi din toată inima; şi nu numai să credeţi pentru moment, ci să rămână cuvintele acestea nişte amintiri atât cât vom mai trăi pe pământul acesta, cât şi în veşnicie; să rămână amintiri veşnice.
Voi fi foarte scurt; am îndemnul spre multe, despre multe să vorbim, dar nu ne permite timpul, aşa că ne vom mărgini doar în rezumat la unele lucruri referitoare la tot ce s-a vorbit de aseară şi până acum cu privire la păcat, la sfinţenie şi la ascultare.
De trei lucruri trebuie să ţinem cont:
să ne păzim de păcat;
să avem o dragoste sfântă şi o voinţă sfântă faţă de ascultarea Cuvântului;
şi să trăim în neprihănire. | Continuare »

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului – Sfântul IOAN GURĂ DE AUR

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! – Sfântul Nicolae Velimirovici

“A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă” – Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Gaura morţii – povestire, Pr. Iosif TRIFA

ÎN CLIPA MORŢII VEDE OMUL; OMULE CE-N ASTĂ LUME; Ce-i foloseşte unui om?; Bogăţie; O, BUNURI TRECĂTOARE!

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

45.O necurmată pregătire; 46.Vino, suflet călător; 49.Va veni-n curând şi ziua; 52. La miezul nopţii; 59. Toate-ai să le pierzi; 60. Anii trec ca norii; 62. Aproape ca o seară; 85. La ce-mi foloseşte, oare?; 88. Omule ce-n astă lume?; 154. Să nu iubesc nimic, Iisus; 179. La ce folos?; 184. Vegheaţi mereu; 198. De-aş ajunge cea mia mare; 500. Azi eşti aici, mâine unde-i fi?; 561. Hai, creştine, te deşteaptă; 565. Când, azi, în faţa ta; 568. Tu nu-ţi dai încă seama; 569. Te va osândi pe tine; 571. Sărmani alergători spre moarte; 573. Ce e viaţa asta-n lume?; 576. Va trebui să mori curând; 579. Tot ce-ai avut pe lume; 587. Dintre câte-averi; 590. Veniţi, fraţilor, cu toţii; 594. Suflete sărmane; 602. De ce-ţi iei inima?; 943. Lume, lume-nşelătoare; 1007. Aş vrea să am un mers curat; 1045. Să Te privesc din plin

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una; alţii, alta şi nu se puteau înţelege asupra întrebării lor dacă este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul dintre ei zicea:
– Nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s a tipărit credinţa în ceara inimii.
Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcându şi pieptul, astfel grăi:
– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioa-ra mea…
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.

Fragment dintr-o povestire scrisă de fratele Traian Dorz. „Omul ce bun“ despre care se vorbeşte în această povestire este fratele nostru drag Popa Petru de la Săucani, care era constructor de case…

[…]
A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.

Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar omul cel bun lucra din noapte până în noapte, când la unul, când la altul, făcând case, grajduri şi staule, ca nimeni să nu rămână afară pe iarnă.
Aşa a trecut toată vara cea lungă. | Continuare »

1. Sfătuiţi cu stăruinţă şi porunciţi în Numele Domnului fiecărui frate şi soră în casa căruia ar veni un aducător de învăţături străine, – să asculte porunca Domnului care zice: „Nici să nu-l primiţi în casa voastră, nici să nu-i ziceţi bun-venit…”
Ci încă din poartă, frumos, dar hotărât, să-i spuneţi: „Domnul să aibă milă de tine, du-te-n drumul tău, în casa mea nu ai loc. Pleacă şi nu mai veni.”
Atât, – şi după aceea închide uşa ta.
Şi nu vă temeţi de nimic, căci porunca de a face aşa ne-o spune Sfântul Ioan, cel care a stat cu capul pe Inima lui Iisus (II Ioan 10).
Şi Pavel, cel care a scris I Corinteni 13 şi Galateni 1, 8-9.
Şi Hristos Însuşi (Mt 24, 23-26 şi 18, 17).
În felul acesta vă veţi împlini o datorie sfântă faţă de păzirea Lucrării Domnului. | Continuare »

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu, colecţia Îndrumări nemuritoare

„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui!“ (I Tim. 1, 12)

Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
În Hristos, fiecare dintre ai Săi se poate încrede în orice vreme, pentru că El totdeauna Şi-a îndeplinit toate făgăduinţele Sale faţă de fiecare dintre ei.

Dar Hristos nu Se poate încrede cu adevărat decât în puţini slujitori ai Săi. Pentru că prea puţini îşi dovedesc în orice vreme şi în orice împrejurare credincioşia faţă de El. Căci numai acela care este, mai întâi, vrednic de încredere la Hristos poate ajunge să fie vrednic de crezare şi la oameni (I Cor. 7, 25). | Continuare »

Precum lumina cu sămânţa
unite-n brazdă după ploi
rodesc în spice legănate
belşugul pâinii dulci şi noi,

Primeşte-n suflet cu credinţă
sămânţa Sfântului Cuvânt
şi Duhul Sfânt va creşte-n tine
un rod dumnezeiesc şi sfânt.

Cum soarele unit cu viţa
fac mustul care-ajunge vin
– aşa lucrează-n noi Cuvântul
unit cu Duhul Cel Divin.

Viaţa care izbucneşte
prin naşterea din nou în noi
e-un strop ce-l naşte şi ni-l creşte
acel dumnezeiesc şuvoi.

Cum soarele, fără sămânţă,
nu creşte grâul din pământ,
aşa nici Duhul Sfânt nu-l face
pe nimeni nou fără Cuvânt.

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 10-a după Rusalii

Ce uşor şi ce sigur poţi călca şi poţi merge, într-o iarnă grea, cu zăpadă mare, prin orice loc necunoscut, dacă ai nişte urme sigure înaintea ta pe unde mergi!
Cu ce plăcere şi bucurie calci pe nişte urme frumoase şi iubite ale unei fiinţe puternice şi scumpe, în care te încrezi, de care te simţi legat, pe care te poţi bizui în totul, nu numai că ştie drumul înainte, dar că are şi puterea să te apere şi să te ajute şi pe tine, pe tot acest drum, cu el.
Cât de slab ai fi şi cât de neştiutor, dacă ai pe cineva mergând înaintea ta, mergi totdeauna sigur şi liniştit prin orice locuri primejdioase, pe orice vreme grea, cu orice povară duci.

Dar câtă nevoie ai să fii sigur că acela care merge înaintea ta şi care îţi spune: „calcă pe urmele mele“ este şi, într-adevăr, o călăuză bună, un îndrumător care ştie calea, un părinte care îţi doreşte numai binele tău.
Ferice de acela care a avut de la începutul şcolii lui un învăţător bun… De la începutul meseriei lui, un maistru bun. De la începutul mântuirii lui, un îndrumător bun. | Continuare »