b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, fragment din «Istoria unei jertfe» vol. IV

În ziua de joi, 12 decembrie [1985], am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii àîmpăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Miercuri, 29 octombrie [1975], seara, suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.
Îi duceam partea întâi din această istorisire, spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile Oastei, despre primii ani ai ei şi ai săi.
Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut, cât timp mai avea de trăit, să fi lucrat împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa Părintelui Iosif şi a desfăşurării istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.
Ar mai avea multe să-mi spună…
Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus prin toate furtunile abătute peste noi. Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezenta pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu“.
Spera să se pensioneze anul următor şi să aibă timp să-şi scrie în linişte memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de-abia începuse…
Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas… Cu dureri ascuţite în piept… Şi nici unul dintre medici nu putea explica de unde şi din ce cauză proveneau.
– Acum fac mereu analize şi radiografii, îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită… Dar nu cred că asta-i cauza bolii mele… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA,
«Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…
Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta… şi va fi bine.
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie. | Continuare »

Despre înmormântarea fratelui Popa Petru de la Săucani, Bihor

[…] Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra, la un sătean al lui, schelă pe care tocmai atunci urcase… Fratele Ioan, cu care lucra de treizeci de ani, abia plecase de lângă el, spunându-i cu grijă:
– Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea…
– Lasă pe mai târziu – îi zise fratele Petre – acum fă ce ţi-am zis…
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosite clipa aia – şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram şi eu departe, undeva în ţară, când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaş a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? | Continuare »

Părintele Iosif  TRIFA

O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
…Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… Şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul   m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei. | Continuare »

Traian DORZ din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

La începutul lunii aprilie [1986], după înţelegerea luată la Patriarhie, am bătut la uşa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zâmbet de largă bunăvoinţă şi, după formula respectuoasă şi obişnuită de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfinţitului Vasile despre încheierea de la Patriarhie şi despre trimiterea mea la dânsul pentru continuarea dialogului început.

– Am vorbit amănunţit cu părintele patriarh, îmi zise dânsul cu un zâmbet mulţumit. A rămas plăcut impresionat de vizita pe care i-ai făcut-o şi de cele discutate. Mi-a spus că într-adevăr trebuie făcut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastră să faceţi o scrisoare, un memoriu, o cerere către Sfântul Sinod în care să arătaţi toată situaţia actuală şi felul cum vedeţi rezolvarea. Bineînţeles, în cadrul legilor existente ale Bisericii.

În afară de asta, am trecut şi pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C… şi el m-a întrebat:
„Părinte episcop, aveţi vreo problemă acolo în Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz şi ceilalţi?“
„Nu avem nici o problemă, i-am răspuns, niciodată n-am avut.“
„Atunci de ce nu colaboraţi cu oamenii aceştia? Dacă sunt cinstiţi, noi avem nevoie de astfel de oameni. Ştiam că Dorz avea nişte proverbe frumos versificate. Vorbeşte cu el să le tipărim la vreo editură…“

De aceea te rog, frate Dorz, când vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi şi o selecţie din cele mai frumoase proverbe, să le înaintăm la Departament pentru aprobarea tipăririi. Şi mai adu-mi şi vreo treizeci de cântări ale Oastei, alese cum ştii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate şi aprobate, spre a fi folosite în biserici la diferite momente ale slujbei. Şi, când vor fi bine pregătite aceste lucrări, te rog, vino să pornim la drum. | Continuare »

«Isus Biruitorul» nr. 10-12, din 17 martie 1935

Iată, bunăoară, una dintre precizările făcute de Părintele Iosif împotriva uneia dintre minciunile şi hulele ce se aruncau împotriva lui:
„Răspuns la hula că nu am cercetat Biserica…

«Vai celor care se pogoară după ajutor în Egipt» (Isaia 31, 1)
Cei de la «Lumina Satelor» nu cruţă nimic în pornirea de a mă ponegri în faţa poporului. Între acestea este şi minciuna unui «ostaş din Sibiu» care nu iscăleşte. Cică lumea nu m-ar fi văzut pe la biserică decât atunci când mi s-a dat hirotonisirea de protopop. Insinuarea era atât de grosolană încât nici nu am mai aflat de bine să stăruim asupra ei. Totuşi, fiindcă s-ar mai afla atare suflet îndoielnic, precizez următoarele:

Venind la Sibiu ca duhovnic la Academia Teologică, am cercetat biserica în fiecare duminică şi sărbătoare, plus slujbele de peste săptămână, de seara şi de dimineaţa. Trecut apoi ca director la Orfelinat, aşijderea am însoţit pe orfani la biserică, de câte ori mi-a stat în putere şi în putinţă.

În anul 1927 am trecut prin o operaţie grozavă. Aproape un an nu am mai putut umbla. Începând cu acest necaz nu am mai putut cerceta biserica regulat.
Pe lângă asta, era şi munca istovitoare de la «Lumina Sate­lor». Făceam singur foaia în 8 pagini. Ia să scrie cineva numai cu mâna aceste pagini – fără să mai gândească şi să mai frământe acest scris – şi va vedea ce muncă istovitoare este aceasta. Fiecare clipă îmi era măsurată. Duminica făceam tâlcuirile reli­gioase. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Pe la mijlocul lui februarie [1953], ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Şi, în condiţiile acestea, boala de inimă, de care sufeream încă de pe front, începu să se agraveze… Palpitaţii, sufocări, ameţeli mă încercau tot mai des…
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet, pâsâind printre buze… Sau că o pompă stricată, care lasă aer, se aude aici, undeva pe aproape…
– Ce să fie oare? mă întrebai
Deschid ochii, în celulă nimeni.
Ascult, de afară nu putea să se audă nimic, fiindcă zidurile erau groase…
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou… Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu… Inima mea gâfâia pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată… Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei alcătuite atunci:

Solia vieţii mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-şi suie,
cu bine-n Mâna Ta, Iisuse,
sfârşitul slujbei să şi-l puie! | Continuare »

Traian Dorz, Istoria unei jertfe / vol. 2 (fragment)

Acum iată-ne în urma tuturor acestora, la hotarul celor 25 de ani de când, în acea noapte tainică, a răsărit o rază a Soarelui Neprihănirii, Iisus Hristos, şi pentru sufletul poporului nostru. În chip deosebit pentru a ne lumina şi încălzi pe noi. Pentru a ne trezi la o viaţă nouă şi vie a credinţei în Hristos Domnul nostru. Să prăznuim deci acest eveniment precum se cuvine şi precum ne-am propus.
Duminică, înainte de Crăciun, cei din jurul Beiuşului am ţinut o adunare de pregătire în comuna Sudrigiu, unde am pus la punct, cu toţi fraţii şi surorile, felul cum noi vom face serbarea de Crăciun la penitenciar şi la spital: Vom strânge tot felul de alimente la Beiuş. Acolo se vor pregăti câteva cazane cu două feluri de hrană caldă, iar cei de pe la sate vor aduce tot felul de alimente, astfel ca să fie într-o cantitate cât mai mare pentru fiecare necăjit din spital şi din penitenciar. Vom lua legătura cu direcţiunea acestor instituţii, spre a primi autorizaţia necesară pentru ţinerea programului religios ce se va desfăşura. Şi pentru a se împărţi daruri de mâncare şi de cărţi la toţi cei închişi sau bolnavi.
În ziua hotărâtă ne vom aduna întâi în localul Şcolii primare din Beiuş, iar după o rugăciune împreună, ne vom împărţi în două: unii la penitenciar, alţii la spital. Care vom termina primii vom merge la ceilalţi.
Aşa am şi făcut. Cei mai mulţi ne-am dus la penitenciar. Acolo era şi nevoie mai mare.
Direcţiunea ne-a primit cu o mare bucurie. Au fost adunaţi îndată toţi deţinuţii şi toţi gardienii într-o sală mare. Ei într-o parte, noi în alta. A urmat un program duhovnicesc plin de o mare putere şi cu un conţinut minunat de vorbiri, cântări, declamări de poezii. Aveam cu noi şi doi preoţi. Totul a fost atât de înălţător încât toate feţele erau scăldate în lacrimi. | Continuare »

În «Isus Biruitorul» nr. 30, din 21 iulie 1935, Părintele Iosif TRIFA publica următoarele:

De unde a pornit conflictul?
Judecata şi sentinţa de caterisire a mea au ieşit dintr-un conflict cu Î. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. E de cercetat deci cu de-amănuntul când, unde şi de ce a erupt acest conflict. Şi cine poartă vina pentru eruperea lui. Punctul acesta – eruperea con­flictului – în sentinţa consistoriului este redat astfel: Ţinta sa era să tipărească acolo (adică în tipografia mea) atât cele două foi sau măcar «Oastea Domnului», cât şi cărţile sale. Având însă Mitropolia tipografie proprie nu i-a încuviinţat trecerea foilor în altă tipografie. De aici înainte, cu păr. Trifa se întâmplă o mare schimbare la faţă. Cu adresa sa din 31 XII 1934, păr. Trifa încunoştinţează pe Î. P. Sfinţitul Mitropolit că: «Şi-a dat demisia din postul de preot al Catedralei…».
Susţin categoric: nu de aici a pornit conflictul! Nu de aici a pornit «supărarea» mea. N-am cerut nimic pozitiv de la autorităţile mele bisericeşti, despre care s-ar putea dovedi că ar fi fost un motiv de erupere a conflictului şi de ruperea legăturilor mele cu autoritatea bisericească. Adevărul este cu totul altul. «Supărarea» mea era de altă natură şi mai veche. «Supărarea» mea a fost arătată pe larg în articolul «Istoria unei jertfe». […]

Nenorocita zi de 28 decembrie 1934
Faţă de aceste lucruri m-am prezentat a treia oară în faţa Î. P. S. Sale, cerând stăruitor un sfat al «Oastei Domnului» pentru lămurirea lucrurilor. De data aceasta Î. P. S. Sa l-a acceptat. Cu ştirea şi aprobarea Î. P. S. Sale am chemat la Sibiu pe fraţii ostaşi de la Bucureşti: păr. Vasile Ouatu şi fr. I. Gr. Oprişan. În sfârşit era o nădejde că acum se vor lămuri toate lucrurile care tulburau bunul mers al Oastei şi vom păşi înainte cu şi mai multă izbândă.
Ne-am prezentat în faţa Î. P. S. Sale în duminica de după Naşterea Domnului. Nu mergeam să impunem ceva, ci mergeam aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a unor lucruri. | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Voi povesti aici şi cum a fost primul meu drum la Sibiu. (…)
Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să gândesc. Eu eram atât de nimic, iar omul acesta era atât de sus, încât mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi numai gândindu-mă.

Dar, într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.
Am luat bănuţii câştigaţi din vânzarea cărţilor şi m-am dus la gară. Îmi era şi frică de tren.
O mare putere lăuntrică mă împingea totuşi să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul până atunci şi multe temeri mă nelinişteau, dar am îndrăznit.
Şi, astfel, într-o zi de decembrie, dis-de-dimineaţă, pe la orele două sau trei noaptea, am sosit în Sibiu.
N-am putut sta în gară, ci am pornit atunci, noaptea, să aflu strada Avram Iancu, nr. 5, unde era Librăria Oastei.
Cineva mi-a arătat strada şi, cum nu era departe de gară, am ajuns curând. Şi atunci, noaptea, lângă zidul cu brumă groasă, am stat ceasuri întregi privind şi aşteptând.
Era lângă poarta Librăriei o piatră, şi pe ea am stat până s-a făcut, spre ziuă, vremea deschiderii.
Când au venit la Librărie, eu eram aproape îngheţat de frig şi de sfială. Pentru ei, văzând acolo un tânăr ţăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obişnuiţi cu astfel de vizitatori. Dar eu eram ca picat din altă lume şi nu ştiam nici unde să-mi ţin mâinile în faţa lor.
Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.
Nu era încă, dar va veni îndată.
N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur şi a intrat el. Am presimţit că este el, iar el, văzându-mă, parcă a presimţit că sunt eu. Plin de bucurie, a venit spre mine îmbrăţişându-mă.
– Eşti fratele Dorz? | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii… | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui! Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el, încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată i-a fost şi toată viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea. | Continuare »

Traian DORZ, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

În dimineaţa zilei de 2 martie [1953] avui două visuri neobişnuite.
În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chema la telefon; şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit…
Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul, ca să ne ispitească sau să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus – doi, patru, doi – am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2…, 2-4-2…, 2-4-2…

[…] Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost. În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. | Continuare »

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

În afară de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim, atât la Oradea, cât şi la Cluj, o serie de calendare, făcându-ne un adevărat depozit de literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne cereau: cărţi, Biblii, calendare etc.
Astfel că în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste cărţi.
În acele zile eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureş, la Unirea. Am cerut şi am primit câteva zile de concediu, spre a mă duce la Cluj să vedem ce putem face cu evacuarea celor ce la aveam acolo.
Dar în condiţiile cumplite de atunci n-am mai putut evacua aproape nimic. Doar câte două călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri în care ne salvam doar ceva din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu primea nimic. Calea Ferată, la fel.
Tot ce puteam duce noi, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că am renunţat, lăsând acolo, în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot avutul nostru adunat acolo. Şi, plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în ţară şi acasă.
În tot răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii, rămas acolo la Cluj, a fost grânarul din care s-au alimentat apoi, în toţi cei patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din vechea Ungarie.
Când, după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră, nu mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi distrus în timpul războiului şi al ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a treia oară cu toate de la început…

Traian DORZ, din Istoria unei jertfe vol. 3

În curând ne vom despărţi poate pentru totdeauna.
Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credinţă sau vreun om. N-am vrut să urăsc şi nici să bârfesc pe nimeni. Şi, cu atât mai mult, vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.
Dacă nu i-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât şi ne-au chinuit direct, atunci cum să-i urâm pe alţii?

Dar, până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu, vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câştigată cu Sângele Sfânt al Lui şi cu sângele sfânt al urmaşilor Lui.
Vom fi totdeauna împotriva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam şi, prin el, poate încă şi multor altora.
Chiar dacă noi toţi vom pieri, suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.
Să se spună până în veci că, la începutul Oastei Domnului, a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.
Dar, dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă ideea şi scopul Oastei, atunci nu vor fi atât de vinovaţi cei din afară, cât vom fi noi, cei dinăuntru ei.
Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi până la statura Oastei, nici să vă smeriţi până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.
O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne doreşte Hristos în această Lucrare a Lui!…

Traian DORZ,  fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Se apropia data de 1 aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe care scria „Ordin de chemare“. Sosise vremea să mă prezint pentru a fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
– Deci şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat major din Bucureşti să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de mine. Dar iată că n-a făcut nimic.
Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el. Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă de noi, căci rămânem atât de slăbiţi…

(…) După câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă, ţinută în sala din strada Turnului, 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas bun în felul cel mai frumos de la noi, care plecam în armata ţării.
Voi plecaţi acum la oastea ţării – ne-a spus părintele în cuvântul său – dar nici acolo să nu uitaţi că voi sunteţi, mai întâi de toate, ostaşi ai Domnului Iisus. Să daţi şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat ca să fiţi disciplinaţi, harnici şi destoinici, în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele. În felul acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I slujiţi. Şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Ce greu m-am despărţit atunci de părintele meu sufletesc şi de munca mea! Venisem aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar voi reveni cât mai curând iarăşi aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile de-ar fi fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult.
De fapt, de toţi ceilalţi uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit de mine nici unul. Nici eu de ei. Singur Viorel fusese o excepţie. Dar după experienţele cu el – acum chiar doream să ne despărţim.
La plecare ne-am rugat singuri şi-am plâns mult, cu capul pe umărul părintelui Iosif. Iar el, cu mâinile împrejurul grumazului meu. Ne-am făgăduit încă o dată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie. Şi ne-am ţinut de cuvânt amândoi… Slăvit să fie Domnul!

În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (…)

Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă: | Continuare »

Fratele Simion Gheorghiţă, Slobozia, Neamţ

Viaţa aceasta prin care trecem fiecare îşi are etapele rânduite mai dinainte de a fi fost măcar o zi din ea (Ps. 138,16), dintre care cea mai frumoasă este vremea tinereţii.
Aceasta este un dar de la Dumnezeu, prin care trecem sau am trecut; dar lumea care ne înconjoară şi lucrurile din ea au în ele o puternică atracţie şi influenţă asupra tinerilor.
Fericită este vremea tinereţii pusă în slujba Domnului Iisus, călăuză după Cuvântul Lui. Dar vai de tinereţea trăită în slujba celui rău, supusă păcatelor!
Cuvântul lui Dumnezeu ne descoperă oameni care au experimentat, şi pentru alţii care-i vor urma, statornicia în credinţă, croind „cărări drepte“. Avem exemplul celor patru tineri evrei deportaţi în Babilon: Daniel, Anania, Misael, şi Azaria, care au refuzat să ia parte la mesele şi desfătările de la curtea împărătească şi au ales o viaţă de înfrânare, de post şi de rugăciune, chiar dacă acestea aveau ca şi consecinţă cuptorul cu foc sau groapa cu lei. | Continuare »

Traian Dorz, «Istoria unei jertfe», vol. 4

În nopţile Domnului, adunările noastre de revelion au fost totdeauna încărcate cu binecuvântări. La adăpostul obiceiului de a se petrece peste tot în aceste nopţi, când toată lumea e în mişcare, ne-am folosit şi noi din plin de timpul acesta deosebit pentru a-l petrece în cel mai fericit şi mai binecuvântat fel…

Adunările noastre cu ocazia revelionului au fost în acest an [1985] mai frumoase şi mai multe decât în toţi ceilalţi ani, de multă vreme până acum. Slăvit să fie Domnul nostru Care ne-a dat în timpul acesta o fericită pace şi o destul de liniştită muncă duhovnicească! În afară de unele mici şi rare neplăceri ale unora sau altora dintre fraţi cu micile autorităţi locale, în general în ţară n-am avut necazuri mai mari. Acum nu mai au loc mari prigoniri ca în anii dinainte. Au fost totuşi amendaţi în câteva locuri câteva zeci de fraţi cu câteva zeci de mii de lei, dar ce sunt acestea pe lângă ce fusese altă dată! Însă chiar şi acolo unde s-au produs acestea s-a văzut clar că era un abuz şi o nedreptate – acte de răzbunare şi de ură. Chiar şi aşa fiind, fraţii s-au supus în toate cazurile. Răbdători şi fără să facă nici o contestaţie, au plătit ceea ce li s-a cerut.

În multe locuri revelioanele noastre frăţeşti ţin toată noaptea, fraţii şi surorile despărţindu-se numai în zorii zilei de Anul Nou. Cuvântările, poeziile şi cântările Domnului sunt, în astfel de nopţi binecuvântate, o petrecere şi o hrană frăţească. Împrejurarea deosebită pe care o oferă noaptea aceasta în care se unesc şi se despart doi ani unul de altul este trăită puternic de către toate sufletele, ca o noapte de bilanţ, de cercetare, de adânc cutremur sufletesc. Ce rugăciuni zguduitoare cuprinde ceasul trecerii din anul vechi în cel nou… Ce mulţumiri pentru ajutorul din trecut, ce păreri de rău pentru păcatul şi lenevia din el. Şi ce legăminte, promisiuni şi cereri pentru cel viitor… Câte legăminte noi şi zguduitoare pun cei ce nu le aveau şi câte înnoiri fierbinţi fac cei ce slăbiseră legământul lor de mai de mult. Totdeauna după o astfel de baie sufletească ieşi, dintr-un an obosit, adânc primenit duhovniceşte. Şi intri, într-un an înviorat, întinerit ca şi cum ai fi trecut printr-o scăldătoare cerească. | Continuare »

Dintre toate celelalte multe modele demne de urmat pe care le-am avut în viaţă, modelul cel mai apropiat de inima noastră este şi rămâne scumpul, neuitatul şi mereu prezentul frate Traian Dorz.
Se împleteau în el şi-l defineau atâtea însuşiri minunate în care L-am văzut atât de strălucit pe Hristos:
– farmecul iubirii curate şi jertfitoare,
– bucuria trăirii reale a oricărui moment, descoperind adevăratele valori şi frumosul acolo unde mulţi nu le vedeau,
– perseverenţa şi dârzenia în împlinirea responsabilităţilor pe care le avea,
– curajul nezdruncinat în faţa primejdiei, a vrăjmaşilor, a noului, a necunoscutului,
– capaciatea de asumare totală a tuturor riscurilor şi a consecinţelor acţiunilor întreprinse spre binele Lucrării Oastei şi spre slava Numelui lui Hristos,
– puterea de a îmbărbăta în orice împrejurare,
– îndrumarea sănătoasă şi dreaptă la fiecare răscruce,
– seninătatea privirii,
– limpezimea fericită a tulburărilor între fraţi,
– alinarea şi înduioşarea celor de departe,
– mijlocirea nepărtinitoare a păcii, | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, FRICOŞII

Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela de care m-a învrednicit Domnul: de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m‑am lăudat niciodată decât „în neputinţele mele“. Dar, aşa mic şi slab cum sunt, Domnul  m-a învrednicit cu darul de a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.

Când am cumpărat tipografia, toţi şopteau că „m-am înfundat“. „Uite-l, pe o criză ca asta, şi-a băgat capul în datorii de milioane!“
Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că „m-am prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem, câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mântui (Ieremia 1, 8). Bolnav, de pe pat, am scris şi aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic, şi necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala. | Continuare »