Fiecare să se mulţumească cu lucrul lui şi să se silească într-însul

Fiecare să se mulţumească cu lucrul lui şi să se silească într-însul

Predică la Duminica VI după Cinzecime

După cum într-un singur trup avem multe mădulare şi n-au toate mădularele aceiaşi lucrare, într-acelaş chip şi cei mulţi un trup suntem în Hristos, iar flecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5).

I
Fraţilor, cuvintele acestea sunt ale Sf. Apostol Pavel, scrise de el în Epistola sa către Romani. El a fost cel mai aprig răspânditor al credinţei creştine după înălţarea Domnului la ceruri şi, în dorul lui înfocat de a vedea pe toţi închinându-se lui Iisus Hristos, nu s-a liniştit o clipă de a împrăştia învăţătura creştină până în ţinuturile cele mai depărtate.
Pe când se afla în toiul unui lucru fără odihnă, scrise el şi Epistola către Romani, din care am luat aceste cuvinte. El voia să se ducă la ei pentru a vesti şi acolo numele Domnului răstignit şi, neputând face aceasta, din pricina altor treburi grabnice care-l chemau în altă parte, se mulţămi să le scrie. Gândul lui era să întărească pe aceşti creştini, care acum începeau a se înmulţi în toate ţinuturile, şi să pună viaţa lor în rânduială. Voia să vadă tovărăşii sfinte, care să ţină pe oameni legaţi unii de alţii şi să nu se piardă din lipsă de îngrijire şi legătură. De aceia pe drept Sf. Apostol Pavel este privit ca cel ce a pus toate în rânduială la începutul întemeierii Bisericii şi a statornicit o îndrumare trainică pentru toată viaţa creştinătăţii.
Pentru cei de atunci, cuvintele Apostolului erau lucruri noi; pentru noi, cei de azi, care ne-am născut creştini şi trăim în Biserică, cuvintele lui ar trebui să fie lucruri demult ştiute şi înţelese. Cu toate acestea nu e aşa, fiindcă mulţi dintre noi trăiesc departe de Biserică şi se lipsesc de bogăţia de învăţături care au fost adunate într-însa de Apostol şi de Sfinţii Părinţi pentru buna călăuzire a oamenilor în viaţă. De aceia slujitorii Bisericii şi bunii creştini care mai sunt în ziua de azi, au datoria să tot pomenească lumii de vechile învăţături şi s-o înştiinţeze că nicăieri nu găseşte altele mai bune şi mai înviorătoare de inimi. | Continuare »

Despre îndrăciţi

Despre îndrăciţi

Predică la Duminica V După Rusalii

I
Una din marile binefaceri, pe care Domnul Hristos le-a adus oamenilor, a fost aceia de a vindeca pe bolnavii lor. Pe vremea aceia, nu erau orânduieli medicale ca acum; nu se pomenea de spitale. Din pricina aceasta, oamenii sufereau cu mult mai mult ca acum. Mila de oameni însă, sădită de Mântuitorul, a făcut ca ea să ducă la înfiinţarea de aşezăminte pentru căutarea bolnavilor.
Pe când Domnul Hristos se afla în apropierea unei ape mari, pe care Sfânta Evanghelie o numeşte Marea Galileei, iată înaintea lui un soi de bolnavi care nu se văd totdeauna. Erau aşa numiţii îndrăciţi. Aceştia se tăvăleau pe jos, spumegau şi se zvârcoleau într-un chip care umplea de groază pe cei ce erau de faţă.
Domnul Hristos însă niciodată nu s-a neliniştit. A biruit puterea boalei care se afla într-înşii, a alungat duhul de răutate care stăpânea şi chinuia pe cei izbiţi de asemenea boală. Apoi îi întorcea iarăşi în mijlocul semenilor lor, sănătoşi şi în stare de a se apuca de lucrul cel cinstit, de la care boala îi îndepărtase.
Pe ziua de azi, Sf. Evanghelie ne vorbeşte de doi îndrăciţi cu o înfăţişare cumplită, din ţinutul zis al Gherghesenilor. De răul lor, nu mai putea trece nimeni pe calea aceia. Acum, de oarece povestirea despre îndrăciţii din ţinutul acela, care afla lângă Marea Galileei, ne învaţă multe şi pe noi, să ne oprim la ea şi să culegem învăţăturile pe care le putem scoate dintr-însa.
II
Fraţilor, venirea Domnului Hristos în lume a însemnat înmulţirea binefacerilor şi scăderea suferinţelor. El abia a venit pe lume, pentru a se apuca de lucrul mântuirii omului, şi îndată diavolul i-a stat împotrivă. A căutat să-l abată de la drumul pe care şi-l trasase, adică acela de a învăţa şi a îndrepta pe oameni.
Ştim că Mântuitorul, mai înainte de a se apuca să vestească lumii cuvântul Evangheliei, a stat în pustie şi a fost ispitit de diavolul. În toate chipurile acesta s-a silit să abată gândurile Domnului în altă parte şi şă-L biruie prin puterea frumuseţelor şi bogăţiilor pământului. Dar Mântuitorul a rămas neclintit pe temelia Sa dumnezeiească şi a alungat pe diavolul ispititor. | Continuare »

[Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni]

Vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981

gadarenii„La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulţime, căci toţi Îl aşteptau”.
De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ţinutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute şi să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toţi în părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.
Sunt suflete părăsite de toţi. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese şi trecuse apa dincolo. Şi ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie şi S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela şi] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.
Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, satana stârneşte totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus şi a biruit primejdia şi furtuna, pentru ridicarea şi mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toţi oamenii aceia la care mersese Domnul şi în faţa cărora făcuse o minune aşa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă şi o groază pentru toată lumea… în loc să se bucure de aceasta, au ieşit cu toţii, grămadă, înaintea Mântuitorului şi L-au rugat să plece de la ei. | Continuare »

Datoriile către suflet

Datoriile către suflet

Predică la Duminica III după Rusalii

Fraţilor, nu vă îngrijiţi de viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, cm ce vă veţi îmbrăca…, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Matei 6, 25, 33).

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos începu să răspândească printre oameni sfintele Sale învăţături, căuta mai întâi să-i lumineze despre datoriile ce au către sufletul lor. Cum ar fi putut fi altfel, când nimic nu este mai preţios în om, decât sufletul! Un lucru însă este de mirat: că oamenii foarte puţin se îngrijesc de sufletul lor, ca şi cum ar fi ceva care să merite mai multă îngrijire.
Omul este plecat mai mult spre gustările trupului. E mare însă acest pericol, căci omul care se lasă în voia poftelor trupului, ajunge de la un timp că nu mai este stăpân pe sine. Poftele îl iau în stăpânire, iar el rămâne ca un fel de momâie care e târâtă în toate părţile după gustul lor.
Nu se văd zilnic oameni care spun: aş vrea să mă las de cutare obicei şi nu pot? Altul zice: tare-aş vrea să mă mântui de cutare patimă, dar nu e chip.
Ce înseamnă asta? – Că azi a lăsat să crească pofta trupului, mâne i s-a supus, ea a tot crescut, dintr-o buruiană mică, în copac mare, pe care nu-l mai poţi zmulge din rădăcină. Dacă însă omul, aşa cum se lasă în voia pornirilor trupeşti, ar asculta şi glasul sufletului său, ce fiinţă preţuită ar fi! În loc de urâciunea trupului, ar fi stăpânit de frumuseţea sufletului.
N-ar fi nimic cu unele pofte ale trupului care nu aduc omului nici un rău. Sunt însă patimi periculoase, care şi sufletul şi trupul îl duc la pierzare. Pe acestea trebuie să le stingem, şi cum ai să le stingi, dacă n-ai să întăreşti tocmai pe acel care are puterea să le stingă, adică sufletul?
Dacă este aşa, să vorbim despre îngrijirea ce suntem datori să dăm sufletului şi despre orbirea care-l lasă în părăsire.
Fraţilor, când un copil se naşte, aţi văzut cum aproape tot timpul şi-l petrece în somn şi mâncare. Nu se vede într-însul decât numai viaţa trupească. Anii trec unii după alţii şi încet de tot se vede o schimbare într-însul. Doarme mai puţin, gândirea începe să se trezească într-însul, treptat-treptat prinde limbă, ajunge tot mai vioi, până ce te trezeşti într-o zi că nu mai seamănă de loc cu cel de la început. | Continuare »

PILDA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

PILDA SFINŢILOR APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – sâmbătă, 29 iunie 1974

„Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit. Eu însumi când am venit în mijlocul vostru am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (I Cor 2, 1-5).

Fraţilor şi surorilor, astăzi ne găsim într-o sfântă sărbătoare, în care sărbătorim moartea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Îngăduiţi-mi câteva cuvinte să amintesc din viaţa acestor doi luceferi care pe cerul lui Dumnezeu au strălucit cu atâta putere, pentru că Duhul lui Dumnezeu i-a alimentat pe ei în tot ceea ce au vorbit şi în tot ceea ce au făcut. Am citit textul acesta din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, pentru ca să ne dăm seama de la început, de la capătul locului, de felul cum s-a prezentat Sfântul Apostol Pavel, mare cărturar şi cu multă înţelepciune, un om care avea, în ce priveşte Legea Vechiului Testament, o cunoştinţă bogată. Şi aminteşte el în cuvântul său: „Eram plin de râvnă pentru datinile strămoşeşti, mai înaintat decât mulţi de-o vârstă cu mine din neamul meu. Dar Dumnezeu, Care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele…”.
Dumnezeu a găsit de cuviinţă să schimbe felul de vieţuire al Sfântul Pavel de pe drumul deşert şi să întoarcă inima lui spre Mântuitorul nostru, Care I S-a arătat pe drumul Damascului mustrându-l: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”.
Amintiţi-vă, fraţilor, cum şi-a amintit Sfântul Pavel în atâtea rânduri: „Eu nu sunt vrednic să port numele de apostol, căci am prigonit prea mult Biserica lui Dumnezeu”. Iar când Sfântul Ştefan a fost ucis cu pietre pentru cauza lui Dumnezeu, Saul era şi el printre aceia care s-au învoit la moartea lui Ştefan şi a păzit hainele celor care aruncau cu pietre în alesul lui Dumnezeu, Ştefan. | Continuare »

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

„SĂ AUZIŢI DIN MORMÂNTUL NOSTRU ÎNDEMNURILE ACESTEA”

din vorbirea fratelui Traian Dorz de o la întâlnire cu tinerii creatori, la Sâmbăteni – 5 octombrie 1985

…vom sta de vorbă, cerând de la fiecare o părere, un îndemn, un gând cum putem noi lucra mai bine pentru Domnul. Care metode şi care îndrumări, şi care căi, şi ce anume ar trebui să facem noi ca să putem realiza pentru Domnul o trăire mai frumoasă şi o activitate mai rodnică în Lucrarea Lui? Ce părere aveţi despre adunările cu tineretul? Ce părere aveţi despre problemele care trebuiesc discutate între noi? Ce părere aveţi despre felul în care s-ar putea lucra mai frumos? Nu numai cu tineretul, dar îndeosebi cu tineretul. Sunt atâtea probleme care stau în faţa noastră. Şi s au ivit din partea multor fraţi tineri gânduri mature cu privire la felul de lucru în viitor. Dumnezeu v-a pus pe inimă aceste lucruri. Vedeţi cât de necesară este mântuirea neamului nostru, ridicarea nivelului duhovnicesc al credinţei noastre. Câtă nevoie este de mărturisirea Evangheliei! Câtă nevoie este de apropierea tineretului! Câtă nevoie este ca să-i chemăm pe colegii noştri, pe prietenii noştri. Sunt printre ei unii binevoitori, dornici după Dumnezeu. Ce putem face pentru aceştia? Care sunt metodele cele mai bune de a lucra pentru Domnul, de-a întări adunarea noastră, de-a aduce la Domnul mai degrabă pe semenii noştri, de-a face ceva mai practic, mai frumos pentru Domnul? Cum trebuie să facem adunările tineretului? Cât de necesar este un studiu biblic, şcoala biblică, formarea sufletelor noastre în învăţătura în care ne-a mântuit pe noi Domnul? Cum trebuie să procedăm noi cu cei din jurul nostru? Cum putem face ca lucrul Domnului să sporească şi să ajutăm şi noi înşine la creşterea Lucrării lui Dumnezeu? Care sunt deficienţele noastre? Care sunt slăbiciunile pe care le avem? Ce trebuie să face ca adunările noastre să fie mai frumoase? Cuvântările fraţilor să fie mai substanţiale? Pe cei care vin [noi] în adunările noastre cum îi putem aduce mai repede la Domnul? Cum putem face ca adunările noastre să se încheie totdeauna cu chemări la mântuire şi cu suflete care să se hotărască, nou, pentru Domnul? | Continuare »

Vindecarea sufletească a omului şi munca neîncetată a creştinului în calea Domnului

Vindecarea sufletească a omului şi munca neîncetată a creştinului în calea Domnului

Predică la Duminica orbului

Eu trebuie să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimes pe Mine cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu mai poate lucra. Cât sunt în lume, sunt lumina lumii (Ioan 9, 4-5).

Fraţilor, aceste cuvinte, luate din Sf. Evanghelie de azi, ne sună ca o poruncă: Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra. Mântuitorul le-a rostit mai înainte de a vindeca pe orbul din naştere, arătând cu asta că, atâta cât este între oameni, trebuie să lucreze pentru a-i scoate din nevoile lor. Din pricină că Evanghelia care ne vorbeşte de această vindecare se citeşte în această duminică, se cheamă ea Duminica orbului.
Dar prin asemenea cuvinte şi lecuiri, Mântuitorul nu vorbeşte numai vremilor de atunci şi oamenilor pe care i-a vindecat, ci şi nouă tuturor şi vremurilor viitoare. Şi tocmai aici este trebuinţă a le frământa cu mintea, pentru că mult avem a învăţa dintr-însele.
Într-adevăr, dacă ar fi numai istoria aceasta a vindecării orbului, ar fi poate un lucru frumos de ştiut, dar care la urma urmei nu ne-ar ţine nici cald, nici rece. Nu aici însă trebuie să ne oprim noi, ci trebuie să le privim ceia în ce aceste lucruri ne vorbesc nouă. Şi dacă ne vom încorda ochii minţii ca să privim asta, putem fi încredinţaţi că vom găsi multe învăţături de preţ şi folositoare.
Mai întâi trebuie să ştim, fraţilor, că pe lume sunt orbi nu numai cu ochii aceştia din cap, ci mai mulţi încă orbii cu ochii minţii. Mântuitorul singur de multe ori ne-a vorbit de călăuzele oarbe, care nu ştiu să se călăuzească nici pe ei, nici pe alţii şi duc în groapă pe cei ce-i călăuzesc (Matei 15, 14).
Nu vedem noi în toate zilele atâţia oameni nenorocindu-se pentru păcatele lor! Unul, într-o clipă de ispită, se apucă şi pune mâna pe lucrul care nu era al lui. Dacă încercarea i-a izbutit, o mai încearcă şi azi şi mâne şi poimâine şi aşa mai departe. Dar de la început se poate vedea că lucrurile acestea nu pot sfârşi cu bine. Se pot lungi ani după ani fără a cădea în capcană, până când odată se sparge ulciorul, căci toate au un capăt. | Continuare »

MIRONOSIŢELE

MIRONOSIŢELE

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »