[Lepra păcatului]

„Leprosul să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Lev 13, 45)

(…) Păcatul şi grozăvia lui se poate asemăna cu multe cele. Dar cea mai potrivită asemănare e doar asemănarea cu lepra.
Lepra e o boală teribilă. Ea roade carnea şi trupul omului. Şi fiindcă e o boală lipicioasă, îl scoate pe om dintre oameni. Leprosul e un om scos dintre oameni.
Grozăvia acestei boli e arătată şi în Vechiul Testament. La Levitic capitolul 13, e amintită pe larg grozăvia acestei boli şi felul cum se proceda pe atunci la izolarea leproşilor şi vindecarea lor. Când se ivea cea dintâi „pată albă” a leprei, lepra trebuia declarată şi leprosul, izolat. „Leprosul atins de această boală trebuia apoi să-şi poarte hainele sfâşiate, să umble cu capul gol, să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat (Lev 13, 45-46).
Iată şi în acest loc din Biblie o icoană minunată a păcatului, a căinţei pentru păcat şi a curăţirii de păcat.
Întâi şi întâi, legea leprei din cărţile lui Moise cerea declararea imediată a leprei. Lepra trebuia declarată imediat ce şi-a arătat cele dintâi semne ale ei, cea dintâi „pată albă”. Ivirea leprei trebuia să-l îngrozească pe om şi să-l facă a-şi declara lepra. Aceasta era şi o condiţie a vindecării.
Aşa e şi cu lepra păcatului. Prin toată Biblia trece ca un fir roşu parola: lepra trebuie declarată, păcatul trebuie declarat, lepra păcatului trebuie declarată.
Mântuirea începe în clipa când vezi cu groază prima pată neagră a păcatului pe haina cea albă a sufletului tău. Începutul mântuirii este declararea leprei, adică cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Şi îngrozirea de starea aceasta.
După declararea leprei, urma apoi, în Vechiul Testament, ca leprosul atins de această boală să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. | Continuare »

ECATERINA TEODOROIU – eroina neamului românesc

În foaia «Lumina Satelor» numărul 26 din 1925, săptămânal ce apărea la Sibiu, Părintele Iosif Trifa, întemeietorul văzut al mişcării de redeşteptare duhovnicească a poporului român, Oastea Domnului, cu ocazia dezvelirii monumentului ridicat întru cinstirea memoriei Ecaterinei Teodoroiu – una dintre cele mai alese fiice ale acestui „sfânt pământ ce zămisleşte doina şi martirii” –, scrie un articol de evocare a personalităţii ei marcante şi a rolului pe care Eroina de la Jiu l-a avut în timpul unora dintre cele mai dramatice şi decisive lupte care s-au dat în războiul pentru reîntregirea noastră naţională.
Astăzi, la 104 de ani de când sufletul Cătălinei, veşnic tânăr, s-a înălţat la cer de pe dealurile Vrancei udate şi cu sângele ei, figura sa rămâne parcă tot mai luminoasă în panteonul eroilor stăpâniţi de duhul jertfirii de sine pentru nemurirea neamului românesc; şi numele ei devine parcă tot mai răsunător în conştiinţa tuturor celor care vor forma în viitor „zidul iubirii de moşie” care nu se va înspăimânta de nici o faimă a vreunui tiran ce se va mai ridica vreodată împotriva lui Dumnezeu şi a dreptăţii celor care nu s-au lepădat de El.

MONUMENTUL EROINEI ECATERINA TEODOROIU

[Părintele Iosif Trifa]

În orăşelul Slatina din judeţul Olt s-a dezvelit, săptămânile trecute, statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu. Din acest prilej, s-au făcut mari şi înălţătoare serbări naţionale, la care au participat şi Majestatea Sa Regina, ministrul de război şi o mulţime de cărturari, armată şi popor mult, strâns din toată Oltenia. | Continuare »

POCĂINŢA

„Pocăinţa – zice Sf. Ioan Damaschin – este o întoarcere de la cea afară de fire la cea după fire şi de la diavolul către Dumnezeu, care se face cu osteneală şi cu nevoinţă.”
Din aceste cuvinte înţelegem că noi oamenii suntem datori să-l lăsam pe diavolul şi lucrurile lui diavoleşti (II Tim 2, 26) şi să ne întoarcem la Dumnezeu (Mal 3, 7) şi la vieţuirea cea duhovnicească, plăcută Domnului.
Să urâm păcatul şi să ne întoarcem la faptele bune şi virtuţile creştineşti, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu cu toată râvna şi dragostea noastră, cum zice prorocul David (Ps 119, 127-128).
Pocăinţa cea adevărată, fraţilor, trebuie să fie o durere vie ce o simte omul întors la Dumnezeu înăuntrul fiinţei sale, pentru păcatele lui, cu care a jignit bunătatea cea mare a lui Dumnezeu. Plânge-ţi păcatele şi hotărăşte-te la îndreptare.
Însă pocăinţa noastră – oricum ar fi ea – nu ne ajută ni¬mic la mântuire dacă nu L-am primit pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui cea scumpă. Noi putem face multe pentru sufletul nostru, dar numai primindu-L pe El în inima (Apoc 3, 20) şi în viaţa noastră avem împăcarea cu Tatăl Ceresc (Col 1, 20) şi suntem mântuiţi.
Iubite frate, te-ai pocăit (Mt 3, 2)? Şi dacă da, ai gustat din jertfa Lui (Ps 34, 8)? Ferice de cel care poate spune: Da!

fr. David B. Ioan, «Viaţa Creştină» nr. 40 / 1 oct. 1939, p. 2

Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

CEVA ÎN LEGĂTURĂ CU EVANGHELIA DE DUMINICĂ

„Şi propovăduia Iisus zicând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 4, 14).

Ioan Botezătorul a fost Înaintemergătorul şi Înaintevestitorul Mântuitorului şi al mântuirii neamului omenesc. El şi-a început predica cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-a început predica cu vestirea că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi a început Ioan a propovădui, zicând: «Pocăiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3, 1-2).
Despre Domnul Iisus Hristos, Evanghelia de duminică ne spune aşijderea, că şi El Şi-a început propovăduirea cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu. „De-atunci încolo, Iisus a început să propovăduiască şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17).
„Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu!” …Cu această strigare a început vestirea Evangheliei în lume. Oamenilor de pe atunci li se vestea vestea cea bună că se apropie mântuirea neamului omenesc. Că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu şi pe pământ, după ce 4000 de ani stăpânise împărăţia celui care îl înşelase pe Adam în grădina Edenului. Oamenilor li se cerea să se pregătească sufleteşte pentru această împărăţie. Să se pocăiască, adică să se lepede de păcate şi fărădelegi, ca să poată deveni cetăţeni ai noii Împărăţii.
Şi de atunci a răsunat mereu în lume strigarea lui Ioan şi strigarea Domnului Isus: „Pocăiţi-vă, căci se apropie împărăţia lui Dumnezeu”.
De aproape 2000 de ani răsună în lume strigarea: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”.
Dar oare ascultat-a omul şi omenirea această strigare? | Continuare »

PRAZNICUL SPĂLĂRII ÎNTINĂCIUNILOR ŞI AL ÎNVĂLIRII ÎN HARUL DE SUS

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr.1 / 1 ian. 1931, p. 1

Şi S-a pogorât Domnul în apele Iordanului şi a primit de la Ioan botezul, pentru a ne da nouă icoană la Sine chemătoare şi de dulce nădejde dătătoare că: precum Domnul în acea clipă spălatu-S-a de tot ce e pământesc şi omenesc şi îmbrăcatu-S-a în haina darului de sus, despre care a fost vestit prin cuvintele venind din cerul deschis: „Acesta e Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi!…”, aşa părtaşi ne facem şi noi aceluiaşi har, prin Botezul pe care şi noi toţi îl primim încă în pruncia noastră nevinovată.
Dar în vreme ce Iisus, Întruparea lui Dumnezeu, Şi-a păstrat – ca pildă dumnezeiască pentru noi toţi – acel har curat şi neumbrit măcar de vreo stricăciune omenească, noi îl umbrim, ba îl întinăm cu totul, îl lepădăm şi de Domnul ne depărtăm prin faptele noastre.
Spală, Doamne, din nou şi sufletele noastre în apele Iordanului Tău, ape ce şi astăzi curg în tot pământul şi care sunt: izvoraşele de lacrimi ale pocăinţei, care spală ca apele Iordanului… Şi ajută-ne apoi a rămâne şi noi curaţi, neumbriţi şi neîntinaţi, precum Tu ai rămas după Botezul Tău în Iordan, până la chemarea Ta de către Tatăl de-a dreapta Sa, în Cerul Său cel sfânt.

NUMELE LUI IISUS

Sf. Evanghelist Luca, în Evanghelia sa, la capitolul 2, versetul 21, istoriseşte despre copilăria Fiului lui Dumnezeu: „Când s-au împlinit 8 zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum fusese numit de înger mai înainte de a se zămisli în pântece”.
Iisus, adică Mântuitor. Este oare sub soare un nume mai mare, mai dulce decât acesta: Mântuitor? Nume ce trezeşte nădejde în cei năcăjiţi, dă curaj celor din strâmtorări şi fericeşte pe toţi cei dornici de bunătatea lui Dumnezeu.
În acest nume sfânt încape toată dumnezeirea, pentru că mântuirea omului este lucrarea lui Dumnezeu, care îmbrăţişează întreagă lumea. Slăvit să fie Domnul că ne arată tuturor zorile fericirii şi trece cu vederea urâtul păcat al lui Adam şi al urmaşilor lui, mântuindu-ne de această nelegiuire prin scumpul Său Fiu, Iisus.
Prin puterea acestui nume, în fiecare minut, mii şi mii de suflete se trezesc din moarte la viaţă. Prin farmecul dumnezeiesc al acestui nume, păcatul întunecat se schimbă în lumină, sufletele se curăţesc şi omul se face fiu al lui Dumnezeu.
Iisus este pentru noi creştinii buciumul vieţii, din care sufletele noastre îşi trag sucul vieţii veşnice.
Purtat-a cineva dintre oameni nume cu putere aşa de mare ca numele Iisus, prin care se deschide cerul, se închid porţile iadului, învie morţii, se vindecă neputincioşii, se opresc furtunile, se iartă păcatele şi sporesc faptele bune? | Continuare »

Cuvânt despre credinţă

Ale celui întru sfinți părintelui nostru
VASILE, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei:

ASCETICELE

I
Când cu harul bunului Dumnezeu m-am încredinţat că cererea pietăţii voastre este vrednică de iubirea voastră către Dumnezeu în Hristos, prin care aţi cerut de la mine o mărturisire scrisă a credinţei pioase, la început am ezitat să răspund, cunoscându-mi umilinţa şi slabele mele puteri, dar îndată venindu-mi în minte Apostolul care spune: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Efes. 1, 2), şi „căci cu inima se crede (cineva) spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom 10, 10), am socotit primejdios să refuz să vă răspund şi să păstrez tăcere despre mărturisirea mântuitoare, pentru că am încredere în Dumnezeu prin Hristos, cum spune Scriptura: „Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu” (2 Cor. 3, 5), Care a învrednicit atunci pe Apostoli, iar acum şi pe noi pentru harul vostru, aşa încât să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai Duhului (2 Cor. 3, 6). Dar voi înşivă cunoaşteţi foarte bine că semnul distinctiv al credinciosului încredinţat cu mântuire (de bunuri) este să păstreze, spre bucuria împreuna-slujitorilor lui, fără falsificare şi fără înşelare, cele pe care i le-a încredinţat spre administrare bunul Dumnezeu. La fel se cuvine ca şi eu să vă înfăţişez, precum este bineplăcut lui Dumnezeu, în interesul comun, cele pe care le-am învăţat din Scriptura inspirată de Dumnezeu. Căci, dacă Însuşi Domnul, Căruia Tatăl I-a arătat iubirea Lui: „întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3), Care a primit de la Tatăl toată autoritatea şi toată puterea ca să judece, spunea: „Tatal Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc”, şi iarăşi: „Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 12, 49-50), şi dacă Sfântul Duh nu vorbeşte de la El şi spune numai câte a auzit de la El, atunci cu atât mai mult este pentru noi pios şi totodată sigur să gândim şi să facem aceasta, (adică să vorbim) în numele Domnului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

LA NAŞTEREA DOMNULUI: FUGA ÎN EGIPT

Pr. Iosif TRIFA

Când s-a născut Moise şi când S-a născut Iisus; satan în luptă cu planurile lui Dumnezeu; diavolul-Irod întreabă şi azi: „Unde s-a născut cineva din nou, ca să-l omor?”

Timp de 12 ani, noi am tâlcuit Naşterea Domnului cu alte şi alte învăţături noi. Cine are colecţia foilor noastre are cele mai minunate predici şi învăţături despre Naşterea Domnului. Anul acesta vom tâlcui fuga la Egipt.
Satan a cunoscut de la început planurile lui Dumnezeu. Iar după răscoala lui – şi a îngerilor lui – el a luptat şi luptă neîncetat împotriva acestor planuri. Oriunde vede satan un plan al lui Dumnezeu, el începe lupta contra lui. Această bătălie se poate vedea pe tot locul prin Biblie şi prin viaţă. Îndeosebi ea se poate vedea la naşterea lui Moise şi la naşterea lui Iisus.
Când s-a născut Moise, satan s-a înfuriat. Ştia că Dumnezeu are un plan mare cu omul acesta. Şi – prin Faraon – a dat ordin să fie ucişi toţi pruncii israeliteni¬lor, în credinţa că va fi ucis şi Moise. Dar Moise a scăpat.
Când S-a născut Iisus, satan s-a înfuriat şi mai mult. Ştia că în naşterea aceasta se afla planul mântuirii neamului omenesc. De aceea – prin Irod – căuta Pruncul, să-L omoare. Dar Pruncul Iisus a scăpat fugind la Egipt. „Un înger al Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicându-i: «Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt, căci Irod caută Pruncul să-L omoare (Mt 2, 13).
Adică atât la naşterea lui Moise, cât şi la naşterea lui Iisus, s-a dat o luptă între Dumnezeu şi satan. Între planurile lui Dumnezeu şi contrarea lui satan. Şi satan a pierdut această luptă. Este interesantă această luptă şi plină de învăţătură pentru noi.
Întâi îl vedem pe satan că atacă cu o mare furie. Şi la început se pare că biruie. Când s-a început uciderea pruncilor în Egipt şi Vifleem, satan părea că a biruit. Dar tocmai când se credea biruitor – intervine puterea lui Dumnezeu şi satan rămâne bătut şi ruşinat. | Continuare »

[MINUNEA DIN PEŞTERA… SUFLETULUI]

Ioan MARINI

(…) Şi aleargă păstorii la peşteră şi acolo iată un Prunc mic culcat în iesle. Şi sufletul lor a înţeles îndată minunea ce s-a întâmplat.
Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera din Vifleem. Veniţi să vedem şi să învăţăm să şi pentru noi Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu.
Iată-L, zace în umilire în staulul de vite, culcat pe fân… Şi cu mânuţele Sale ne cheamă să alergăm la ieslea Sa. „Pace vouă… Pace vouă”, sunt cuvintele Lui. „De ce Mă urâţi? De ce nu Mă iubiţi, căci Eu v-am iubit pe voi? Tocmai pentru a voastră mântuire M-am pogorât din cer. Iată în ce grajd M-am umilit, pogorându-Mă din lăcaşul strălucitor al cerului…”
Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum El ne-a iubit pe noi, să ne smerim cum El S-a smerit şi să ne mântuim sufletul, căci tocmai de aceea a venit El pe pământ.
Să ne mântuim, iată şi rostul nostru în lume.
Iată deci că sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie o sărbătoare a sufletului nostru! Trebuie să fie o naştere şi o renaştere a sufletului nostru. Mântuitorul S-a născut în peştera din Vifleem, dar El trebuie să Se nască şi în sufletele noastre. Altfel această minune a naşterii Lui n-ajunge nimic şi nu plăteşte nimic pentru noi. | Continuare »