b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Pr. Iosif Trifa, «Telegraful Român» nr. 53 / 21 nov. (4 dec.) 1920, p. 2

N-a sosit aşa, pe neaşteptate, la noi această zi de sărbătoare. Ea a răsărit din frământările, luptele, suferinţele şi aşteptările unui neam întreg.
Ziua şi sărbătoarea din 1 Decembrie a trecut prin câmpia de la Turda, roata de la Alba Iulia, „loagărul” lui Iancu, prin toată Golgota neamului nostru.
1 Decembrie a venit ca o răsplată divină a luptelor şi suferinţelor noastre de veacuri. Ea este şi va rămâne de-a pururi sfânt praznic în calendarul neamului nostru.
Dar 1 Decembrie 1920 încă nu înseamnă că putem sări deplin în braţele şi valurile bucuriei. Praznicul unirii poartă nu numai bucurii de prăznuit, ci şi chemări la datorii de împlinit.
Unirea noastră s-a făcut surpându-se măriri şi stăpâniri străine.
Unirea noastră s-a făcut scăpând de Faraon şi egiptenii lui, cărora truda noastră, veacuri de-a rândul, le-a făcut cărămizi şi palate. Şi egiptenii noştri de ieri nu pot uita braţele noastre, folosul nostru, bogăţiile şi bunurile noastre.
Ei ne pândesc azi la hotare bucuria şi sărbătoarea noastră. În ura şi neputinţa lor, spun că ar fi o minciună praznicul nostru şi, pe toate drumurile, în toate formele, spionii lor caută să strecoare otravă în sufletul poporului nostru românesc.
E datoria noastră, a tuturora, să ne apărăm contra lor această sfântă zi de sărbătoare naţională.
La Alba Iulia, în marea zi de 1 Decembrie 1918 – spre asigurare contra eventualelor atacuri străine –, garda naţională a săpat tranşee, întărind istorica cetate în care s-a adus istorica hotărâre a unirii. | Continuare »

«Lumina Satelor» nr. 21 / 19 mai 1929, p. 6

Acum luni prăznuim plinirea a 10 ani de la alipirea Ardealului de ţara-mamă. Să ne aducem aminte în acest praznic naţional de toţi marii bărbaţi care au ajutat ziua cea mare din 1 Decembrie 1918.
Între aceştia este şi marele mitropolit Andrei Şaguna. Marele şi nepieritorul merit al lui Şaguna este că, în vremea străinilor, a făcut din Biserică o cetate naţională din care ne-am apărat limba, legea şi credinţa.
Aşa-numitul Statut Organic al lui Şaguna – legea prin care Biserica Ortodoxă din Ardeal avea dreptul de a-şi conduce ea singură afacerile, fără amestecul guvernului unguresc, n-a fost numai o lege bisericească, ci a fost o lege naţională, a fost o puternică cetate naţională în care Şaguna a strâns poporul întreg în jurul Bisericii şi al şcolii. Din această cetate ne-am apărat noi, românii din Ardeal, limba, legea şi credinţa.
Moştenirea pe care a aflat-o ziua de 1 Decembrie 1918 revine în mare parte acestui uriaş care a fost mitropolitul Andrei Şaguna.
„Acest maiestos bătrân – zice dl. Iorga despre Şaguna – a fost, de pe scaunul său de arhiereu ca de pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător al vremilor. Cât se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a Carpaţilor, ardeleanul de legea Răsăritului – şi poate mâne şi cel unit cu Roma (să dea Dum¬nezeu!) – va pomeni cu sfinţenie numele lui Şaguna”…
Din prilejul serbărilor, e vorba să se ridice statuie câtorva mari bărbaţi.
Statuia cea dintâi trebuie să o aibă marele mitropolit Şaguna. Trebuia să o aibă de mult.

David Bălăuţă Ion, «Isus Biruitorul» nr. 39-40 / 15 nov. 1947, p. 4

Niciodată nu s-au putut împăca între ele lucrurile duhovniceşti cu cele lumeşti, Evanghelia cu lucrurile lumii; căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? (II Cor 6, 14). Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? (vers. 15).
Un semn după care se cunoaşte că cineva a devenit un copil a lui Dumnezeu, că a primit ungerea cu Duhul Sfânt (I In 2, 20, 27) este şi acela că nu-i plăcut tuturor oamenilor. Un om născut din nou, prin viaţa lui trăită acum după voia lui Dumnezeu, osândeşte lumea cu lucrurile ei, fiindcă sunt rele (I In 2, 15) şi împotriva voinţei lui Dumnezeu (In 7, 7; Ef 5, 11).
De aceea, fratele meu, sora mea, nu mai poţi avea părtăşie cu lumea, nu mai eşti prieten cu lumea, dacă te-ai născut la o viaţă nouă cu Hristos. Pentru că nu se poate să luăm parte şi la masa Domnului, şi la masa dracilor (I Cor 10, 21) şi nimeni nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt 6, 24).
Toţi copiii Domnului trebuie să urască (nu să iubească) lucrurile lumeşti (I In 2, 15). Căci tot ce este în lume: pofte, plăceri, prietenii cu oameni fireşti şi lumeşti etc., sunt lucruri rele şi de osândit, care-i cufundă pe credincioşi în prăpăd şi pierzare sufletească. Să nu uităm spusele apostolului: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Cor 15, 33), De acum s-au dus cele vechi, în care am trăit atâta vreme după poftele oamenilor (I Ptr 4, 2). | Continuare »

Acum duminică avem la rând pilda cu samarineanul cel milostiv care l-a ridicat pe cel căzut între tâlhari şi l-a dus la o casă de oaspeţi, purtând grijă de el până s-a tămăduit. Pe lângă cel rănit trecuseră „alături un preot şi un levit”, dar singur samarineanul s-a apropiat de el şi l-a ridicat (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 10, 24-38).
Evanghelia de duminică ne aduce din nou aminte de marea poruncă şi virtute a milostivirii şi iubirii de-aproapelui. Ah, ce larg ogor de muncă i se deschide unui creştin adevărat şi în latura aceasta! E plină lumea de răni trupeşti şi sufleteşti. E plină lumea de cei răniţi cu sufletul şi cu trupul. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie – să se facă – un samarinean milostiv.
Dar evanghelia de duminică are un înţeles şi mai adânc decât porunca milostivirii. Evanghelia de duminică închipuie întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Samarineanul cel bun şi milostiv este chipul şi icoana scumpului nostru Mântuitor, Care a venit în lume să tămăduiască omenirea cea rănită de moarte prin păcatul strămoşesc.
Samarineanul din pilda evangheliei a sosit după ce trecuse „alături un preot şi un levit”… Tot aşa şi Iisus Mântuitorul a sosit după ce „a trecut preotul şi levitul”, adică după ce nici legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin” a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu sângele Său” păcatele noastre. | Continuare »

Cea mai mare nebunie, arătată de patru ori în Noul Testament

Într-o adunare de credincioşi s-a pus odată întrebarea: Care este cea mai mare nebunie pe care o arată Noul Testament?
Cele mai multe răspunsuri s-au oprit asupra nebunului care îşi îmbia sufletul să bea, să mănânce şi să se veselească, dar în noaptea aceea, moartea l-a trecut în iad (Lc 12, 20).
Desigur, aceasta este o nebunie mare – a zis întrebătorul, dar, pe lângă asta, mai este în Noul Testament una tot aşa de mare, dacă nu şi mai mare. Această nebunie este arătată acolo unde spune Evanghelia că oamenii L-au invitat pe Iisus să plece din hotarele lor.
Această nebunie este arătată în patru locuri din Noul Testament. Întâi o vedem în Evanghelia de duminică. După ce Iisus i-a vindecat pe cei doi îndrăciţi, oamenii L-au invitat să plece din hotarele lor. Această invitare se repetă şi la Luca 8, 37, şi la Marcu 5, 17, şi la Matei 8, 34, şi la Luca 4, 29.
Adică în patru locuri ne arată Evanghelia că Domnul Iisus a fost poftit de oameni să iasă îndată din hotarele lor şi din cetatea lor. Şi pe urmă, neputând scăpa de El, L-au răstignit pe dealul Golgotei.
Ce nebunie, ce grozăvenie! | Continuare »

Evanghelia de duminică începe aşa de frumos, cu vorbele: „Şi a fost când Îl îmbulzea pe Iisus poporul, ca să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”… Ce privelişte frumoasă va fi fost aceea! Parcă-i vedem pe oamenii de atunci cum se îmbulzeau care de care să ajungă mai aproape, lângă Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă-i vedem cum umblau din sat în sat şi din oraş în oraş, să poată auzi cuvântul lui Iisus. Şi să luăm aminte, creştinilor, că învăţăturile şi cuvintele după care alergau oamenii în vremea lui Iisus se află şi azi şi sunt şi astăzi tot aceleaşi. Evanghelia spune şi azi tot aceleaşi cuvinte şi este o carte, Biblia, care cuprinde toate cuvintele şi toate învăţăturile pe care le-a spus şi pe care le-a lăsat Dumnezeu oamenilor. Dar astăzi a slăbit râvna pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Spusul Evangheliei despre vremea când „se îmbulzea poporul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu” răsună astăzi ca o poveste de demult şi răsună ca o mustrare pentru oamenii de azi, care însetează după fel de fel de plăceri, pofte, petreceri, băuturi şi alte patimi stricătoare de suflet.
Dragă cititorule! Eu n-am cuvinte să-ţi spun ce putere, ce plăcere şi ce bucurie simte şi astăzi acela care ascultă sau citeşte regulat şi cu stăruinţă Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi. Dacă ai fi lângă mine, ţi-aş vorbi ceasuri întregi despre ce-ţi dă ţie Cuvântul lut Dumnezeu. Ai simţit tu cândva plăcerea şi pu¬terea acestui cuvânt? Ai simţit tu cândva un dor, o dorinţă, o lipsă, o sete după Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă n-ai simţit lucrul acesta, atunci tu nu mă înţelegi nici pe mine şi nu-i înţelegi nici pe oamenii despre care evanghelia de duminică spune ca „se îmbulzeau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”. | Continuare »

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… Şi cine L-a îndemnat pe Iisus la aceasta? Iubirea şi numai iubirea. Iisus este iubirea desăvârşită. Şi întru toate s-a ostenit a ne convinge de sfânta Lui iubire. Ah, Doamne Iisuse, deschide-ne ochii ca să înţelegem iubirea Ta cerească. Ajută-ne să auzim, cel puţin acuma, strigătul jertfei Tale sfinte. | Continuare »

Oameni orbi sunt şi azi. Datori suntem cu toţii să-i miluim pe aceşti nenorociţi. Dar în afară da aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic Desfrânatul de asemenea este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte, pe calea poftelor spurcate ce-i omoară rând pe rând sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beatul şi beţivul este un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească.
O grăitoare pildă de orbie sufletească sunt şi fariseii din evanghelia de duminică. În vreme ce orbul se vindeca, fariseii orbeau, adică îi orbea trufia şi pizma, ca să nu-L primească pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau Scripturile şi profeţiile despre Iisus, vedeau pe cel profeţit şi minunile Lui, dar nu voiau să-L primească, de aceea zice Hristos că „păcatul lor rămâne”.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos. Să-L primim pe Hristos cu credinţă, adică cu încredere în jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare; şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere. | Continuare »

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »