b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Multe vapoare şi-au aflat şi îşi află moartea în valurile mării. Unele dintre aceste vapoare înecate duceau cu ele sute de milioane de bani de aur şi multă vreme şi-au bătut capul inginerii cei învăţaţi să poată scoate acest aur din fundul mărilor. Acum gazetele aduc ştirea că, după multe pregătiri de ani de zile, inginerii s-au coborât la o adâncime de 60 de metri în marea unde s-a cufundat vaporul «Lusitania» cu aur mult. Au şi scos o parte din aur, dar lucrul merge greu şi 10 oameni şi-au aflat până acum moartea în această încercare.
La asta, noi zicem cu Apostolul Pavel: „O, voi, fără de minte oameni”, de ce căutaţi comori de aur prin fundul mărilor şi prin adâncurile pământului, când puteţi afla aur destul aici pe pământ, fără multă căutare şi primejduire a vieţii?”. Ascultaţi unde ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur să aflăm comori de aur:
„Întru îngrijirea de fratele tău cel căzut, tu creştine ai găsit o comoară. Când tu torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii celei creştineşti, când tu îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare.
Când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt prietenesc, îl opreşte de la calea sa cea rea. O astfel de milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur, are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea.
Cine dă unui păcătos milioane nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască. Cine dă săracului pune capăt foamei; cine îndreptează pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul lui de la iad. Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară”…
Cititorule! Ai aflat tu o astfel de comoară?

I. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 46 / 26 nov. 1922, p. 3

I. Tâlcuitor, «Lumina Satelor» nr. 4 / 5 febr. 1922, p. 3

„Zis-a Domnul pilda aceasta: «Doi oameni au intrat în biserică să se roage, unul fariseu şi altul vameş. Fariseul stând, aşa se ruga întru sine: Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu vrea nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela. Că tot cel ce se înalţă smeri-se-va, iar cel ce se smereşte înălţa-se-va»”.
Iată, doi oameni pune această evanghelie înaintea noastră. Îi pune nu numai ca să ne uităm la ei, ci să şi învăţăm ceva de la ei.
De la vameşul – care îşi dusese păcatele la biserică şi se aşezase cu ele ruşinat acolo înapoi, lângă uşă, unde le stropea cu lacrimile părerii de rău – să învăţăm smerenie şi căinţă pentru păcatele noastre.
De la fariseul – care tropotea îngâmfat prin biserică şi, în loc de rugăciune, se lăuda pe el şi-i hulea pe alţii, să învăţăm a ne feri de păcatul trufiei. | Continuare »

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

Ioan  MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1

Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China. | Continuare »

Prin darul Botezului din râul Iordan, Mântuitorul Hristos a spălat păcatul strămoşesc şi a înnoit omenirea prin apă şi prin Duh. Acest dar al înnoirii şi naşterii din nou prin apa şi Duhul Botezului a trecut apoi asupra fiecărui om. Prin darul Botezului, fiecare om se spală de păcatul strămoşesc şi se naşte a doua oară pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Trei lucruri ne spune Evanghelia că s-au arătat la Botezul Domnului în Iordan.
Întâia dată s-a auzit glasul Domnului: „Tu eşti Fiul Meu iubit”… A două oară s-a deschis cerul; şi a treia oară s-a pogorât Duhul în chip de porumb.
Aceste trei lucruri şi arătări se petrec şi la Botezul nostru. Darul Botezului ne dă şi nouă puterea să „ne facem fii lui Dumnezeu” (In 1, 12). Darul Botezului pogoară apoi şi peste noi puterea Duhului Sfânt: „căci sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre (Gal 4, 6). Şi, în sfârşit, Botezul ne dă şi al treilea dar: ne deschide şi nouă cerul şi împărăţia lui Dumnezeu, precum zice Apostolul Pavel: „De suntem fii, suntem dar şi moşteni”, şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu (Rom 8, 17).
Iată deci ce dar mare şi sfânt ne-a lăsat nouă Botezul Domnului din râul Iordanului. Dar să luăm aminte. Darul ce ni l-a lăsat Iordanul cere şi datorii de la noi. Dacă darul Botezului ne-a făcut „fii lui Dumnezeu”, apoi trebuie să şi trăim şi să ne purtăm ca fii [ai] lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă. | Continuare »

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.
Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.
Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.
Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor.
În special, vai ce batjocoră cumplită i se aduce Sfântului Ioan Botezătorul. Sf. Ioan a fost un adevărat sfânt al înfrânării. Biblia ne spune că încă din pântecele mamei sale a fost prorocit ca unul ce nu va bea nici vin, nici băuturi îmbătătoare (Lc 1, 15). A trăit o viaţă întreagă aplecat în rugăciune şi înfrânare, hrănindu-se cu acride şi miere sălbatică.
Iar „Ionii” de azi? Beau, chefuiesc şi păcătuiesc de „ziua” acestui nume sfânt. Precum aşa de bine spunea acest lucru ostaşul Domnului Mihail Şandru din Mehadia, jud. Caraş, în poezia „Onomastica Ionilor”: | Continuare »

S-a umplut de lumină şi peştera sufletului tău?

Crăciunul, aşa cum se serbează azi – mai ales cu obişnuitele „chefuri” de sărbători –, n-are aproape nimic cu sufletul nostru. Praznicul ajunge numai până la grija mâncărilor, băuturilor şi hainelor noi, dar mai înăuntru, în suflet, nu pătrunde. Naşterea Domnului trebuie să fie mai ales un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera din Vifleem n-ajunge nimic şi nu preţuieşte nimic pentru mine şi tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu s-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut”. Această naştere e a se înţelege aşa, că trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi purtările tale. Să-L laşi pe El să Se facă Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău şi să trăieşti o viaţă cu El. Pentru asta nu se cere altceva, decât să afli, să simţeşti întunericul în care trăieşti şi să strigi cu lacrimi, din adâncul sufletului tău: „Mântuitorule Doamne, intră şi în peştera sufletului meu!”. E greşită acea părere că trebuie mai întâi să te faci mai bun şi mai curat ca să-L poţi primi pe Domnul. Pe Domnul trebuie să-L primeşti aşa cum eşti, plin de răutate. Iisus S-a născut într-o peşteră plină de întuneric. | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

1. În mijlocul învălmăşelii vieţii noastre, odată vine un popas care le opreşte pe toate în loc şi ne îndreaptă ochii spre povestiri foarte vechi, care au fost acum sute şi sute de ani îndărăt. Oamenii uită lucruri cu mult mai apropiate. Se şterg din minte întâmplări petrecute sub ochii noştri. Ca prin vis îţi aduci aminte de unele dintre ele. Despre altele trebuie să te zbuciumi cu mintea ca să poţi spune când au fost. Pe altele le scriu oamenii în cărţi, ca să rămână în ştirea urmaşilor. Cu toate acestea, se uită şi aşa şi mintea se luptă greu ca să poată păstra în tainiţele ei măcar ce îi este de neapărată trebuinţă.
Cu nici un preţ nu uită însă popasul Crăciunului. Deşi el ne aminteşte fapte atât de îndepărtate în trecut, care nici n-au fost măcar pe meleagurile noastre, nici n-au fost povestite în graiul nostru, ele nu încetează a fi povestite şi trâmbiţate de-a lungul întregii omeniri.
2. Şi care sunt acele fapte, şi care este acea povestire?
Este cea care se povesteşte despre naşterea Pruncului Iisus în Vifleemul Iudeii, împletită cu veştile despre Irod împăratul şi cu cei trei crai de la răsărit. | Continuare »