b'LOGOS — Comori Nemuritoare

David B. Ion, «Viaţa Creştină» nr. 52 / 24 dec. 1939, p. 3

Fratele meu, acesta e blândul glas al lui Iisus, îl auzi tu? Scumpul nostru Mântuitor ne cheamă mereu la El prin Sf. Evanghelie. Ne invită întruna să venim la ospăţul Lui minunat, ce ni l-a pregătit nouă oamenilor prin jertfa Sa cea mare de pe Golgota.
Ferice de cel ce răspunde acestei chemări dumnezeieşti! La „masa” lui Iisus e aşa de bine când te afli, că nu te mai saturi niciodată de bunătăţile Lui…
Acum aproape două mii de ani, când Domnul Iisus i-a chemat pe sfinţii ucenici şi apostoli ca să-L vestească în lume, ei au lăsat totul deoparte şi mergeau după Dânsul cu dragă inimă. Lăsându-le [pe] toate ale lor: case, familii, ogoare, interese etc., ei Îl urmau pe „Mielul” oriunde.
Cine urmează Domnului în această viaţă – prin pocăinţă – scapă de păcat şi de osânda veşnică de dincolo şi va sta împreună cu Stăpânul şi Domnul Hristos în vecii vecilor (In 12, 26). | Continuare »

Anul 1918 a fost un an istoric, a fost un an al aşteptărilor noastre de veacuri. A fost anul în care am scăpat de robia de veacuri a străinilor.
A fost un an al împlinirii visărilor noastre de veacuri.
Anul 1918 a fost anul erumperii bucuriei noastre naţionale, a fost un an de cântece, de bucurie, de însufleţire şi de veselie naţională. A fost anul şi praznicul învierii noastre naţionale. Cu cât drag ne aducem şi azi aminte de însufleţirea şi bucuriile acelui an!
Dar încetul cu încetul au venit peste noi alte valuri, au venit valurile cele pline de otravă sufletească ale politicii, a venit otrava cea blestemată a politicii de partid, care ne-a furat iubirea, ne-a spart însufleţirea şi ne-a otrăvit sufletele.
Ferice de cei ce au murit în anul de însufleţire 1918! Ce frumoasă moarte naţională au avut! Au murit ca tot atâţia bătrâni Simeoni naţionali, rostind cuvintele: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău, că văzură ochii mei învierea neamului meu”.
Ferice de cei ce au murit îndată după ce au scăpat din Egipt, înainte de a vedea „viţelul cel de aur” pe care se pare că-l avem şi noi în drumul spre Canaan. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 48 / 4 nov. 1928, p. 4

La 1 Decembrie se împlinise 10 ani de la alipirea Ardealului da ţara-mamă. Această zi istorică se va prăznui cu mari serbări naţionale la Alba Iulia şi în toată ţara. Multe lucruri frumoase se vor spune cu acest prilej.
Noi vom spune că praznicul din 1 Decembrie trebuie încă întărit. Trebuie încă întărit cu Evanghelia Mântuitorului. Noi vom spune că războiul cel mare încă nu s-a terminat. Neamurile lumii sunt într-o întrecere, într-o rivalitate cum n-a mai fost poate niciodată. Fiecare naţiune caută să-şi întărească locul şi rostul ce-l are în lume.
Un război surd se dă azi între neamurile lumii. Noi zicem: acest război – războiul deplin şi viitorul deplin – îl vor câştiga acele neamuri care îşi vor dospi cât mai repede ţara şi viaţa cu Evanghelia Mântuitorului.
O grozavă decădere sufletească bântuie azi în lume. Geme lumea de stricăciuni sufleteşti. Izbânda şi viitorul îl vor avea acele neamuri care vor face mai repede primenirea morală, sufletească. O, de ar fi şi neamul meu între acestea! (s.n.)
La 10 ani după alipirea Ardealului şi împlinirea visurilor noastre naţionale, avem încă multe, multe greutăţi. Se vorbeşte despre criza financiară, se vorbeşte, tot mereu despre criza politică, dar criza cea adevărată, criza cea mai mare este criza morală… este slăbirea credinţei în Dumnezeu… este criza stricăciunilor sufleteşti. Criza aceasta este rădăcina şi izvorul tuturor relelor şi neajunsurilor. Această criză trebuie rezolvată la primul loc, căci fără rezolvarea ei n-am făcut nimic şi nu putem face nimic. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

I. Tâlcuitor

„Şi străbătea Iisus prin toate satele şi oraşele, învăţând în soboare, propo­văduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în norod” (Mt 9, 35). „Şi a ieşit vestea Lui în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau în diferite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbă­nogi, şi El îi vindeca” (Mt 4, 24).
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, căci putere ieşea de la Dânsul şi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19).

O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spu­neţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (M­t 11, 4-5). Erau sate în­tregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar mi­nunata putere şi lucrare a Mân­tuitorului nu stătea numai în aceea că vindeca bolile cele trupeşti, ci mai ales stătea în aceea că El vindeca şi bolile cele sufleteşti. „Duhul Dom­nului – zicea Iisus – M-a tri­mis să tămăduiesc pe cei zdro­biţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea dinlăuntru, cea sufletească, a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut să­nătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi tru­purilor noastre. Evangheliile ne spun că „bol­navii se atin­geau de El, căci putere ieşea de la Dânsul”. Prin atingere de Iisus Mântui­torul se vindecau atunci bol­navii. Tot printr-o astfel de atingere ne pu­tem vindeca şi noi, printr-o atin­gere sufletească, printr-o atingere cu toată cre­dinţa noastră, cu toate lacri­mile noastre, cu toată dorinţa, cu toată fiinţa şi puterea noa­stră cea sufletească. Atingerea cea adevărată de Mântuitorul face şi azi minuni. Sunt şi azi boli trupeşti în faţa cărora medicii stau neajutoraţi, cei ce le poartă se tămăduiesc prin credinţă vie şi tare în Dum­nezeu. | Continuare »

David Bălăuţă Ion

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2).
Toţi aceşti lacomi de pântece, care, din mâncări şi bunul trai, îşi fac un idol căruia i se închină (Ezec 14, 3), sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa, cum spune Apostolul Pavel (II Tim 3, 8). Dar voi, preaiubiţilor, fugiţi de închinarea la idoli – patimile şi poftele – (I Cor 10, 14). Ca unii care aţi lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, prin arătarea adevărului faceţi-vă vrednici să fiţi primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu (II Cor 4, 2). Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3, 24). | Continuare »

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… şi nu era nici unul care să ducă lipsă” (Fapte 4, 32-35).
Cum tâlcuieşte Sf. Ioan Gură de Aur acest „comunism” religios

Pogorârea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a lăsat o mare schimbare în viaţa şi traiul celor dintâi creştini. A lăsat o lume de dragoste şi frăţietate. „Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile sunt ale lui, ci aveau toate de obşte… Îşi vindeau averile şi preţul lor îl depuneau la picioarele apostolilor şi se împărţea fiecăruia după cum avea trebuinţă… Şi nu era nici unul care să ducă lipsă”… (Fapte 4, 32-35).
„A, iată, acesta este comunismul nostru!” – va striga atare bolşevic. Dar este o enormă deosebire; este o prăpastie întreagă între acest „comunism” al Duhului Sfânt şi între cel al bolşevismului.
Comunismul bolşevicilor are de temei ura, tirania, glonţul, necredinţa, dar „comunismul” Duhului Sfânt are de temei dragostea şi libertatea.
Nimeni nu era obligat să-şi depună averile la picioarele apostolilor; nimeni nu era obligat nici chiar la taxe şi dăruiri. Fiecare putea ţinea banii şi averile ce le avea (Fapte 5, 1-4). Totul se făcea din dragoste şi libertate. Totul era rodul revărsării Duhului Sfânt.
Sf. Ioan Gură de aur tâlcuieşte acest „comunism” religios prin următoarea minunată predică a milostivirii faţă de cei săraci şi lipsiţi: „Tot ceea ce avem este al lui Hristos; chiar şi viaţa de la Dânsul şi printr-Însul o avem; şi dreptul de a trăi, de a respira, şi lumina, şi aerul, şi pământul, toate sunt ale Lui; şi, dacă ne-ar lipsi de una din acestea, ne pierdem şi ne nimicim, căci noi suntem acei trecători şi nemernici (drumeţi). | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 25 mai 1930, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu orbul cel din naştere de la Ioan capitolul 9. Am tâlcuit-o pe larg anul trecut, în «Lumina Satelor». În legătură cu această evanghelie, dăm învăţătura de mai jos.
Mai anul trecut am citit prin ziare o ştire cu mult înţeles sufletesc. Într-un spital, un orb şi-a recăpătat vederea printr-o grea operaţie săvârşită de un medic vestit. *
Orbul s-a reîntors în satul lui văzând. Vestea acestei minunate tămăduiri s-a răspândit degrab’ în lumea orbilor.
Şi ce s-a întâmplat? Într-o bună dimineaţă, cel tămăduit s-a pomenit cu nu mai puţin decât 50 de orbi care îl rugau stăruitor să-i conducă şi pe ei la doctorul cel vestit.

Cel tămăduit ce era să facă? Ca un fost tovarăş de suferinţă, i-a ascultat. Dar… o altă greutate. Cum era să-i conducă pe cei 50 de orbi? După o lungă chibzuinţă, a făcut aşa: a luat o sfoară şi i-a legat pe cei 50 de orbi unul de altul, şi el, punându-se în fruntea lor, a plecat cu ei la doctorul cel vestit. | Continuare »

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa, nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de ani de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

– Păţania Apostolului Toma –

Duminica întâi după Paşti se numeşte Duminica Tomii, adică a Apostolului Toma, care n-a voit să creadă că a înviat Domnul până ce nu şi-a pus mâna în coasta Lui. De aceea i se zice lui Toma „necredinciosul”. În legătură cu Duminica Tomii, vă voi spune o poveste care ne-a rămas din cele mai vechi timpuri despre acest apostol al Domnului.
Se spune că, la un timp oarecare după înălţarea Mântuitorului la cer, Toma a fost copleşit din nou de îndoieli şi şovăieli. Vrând să scape de ele, s-a dus la ceilalţi apostoli, ca să-şi destăinuiască sufletul înaintea lor şi să-l lumineze. Mai întâi l-a căutat pe Pavel, căci el era dintre toţi apostolii cel mai învăţat – dar Pavel n-a prea avut timp să-l asculte, fiind ocupat cu propovăduirea Evangheliei prin¬tre păgâni. L-a întâlnit apoi pe Filip, dar nici acesta n-a avut răgaz de vorbă lungă, deoarece scria o epistolă către conducătorii bisericilor creştine din Etiopia. Pe Apostolul Petru nu l-a întâlnit, fiindcă tocmai atunci plecase la Cezarea, ca să vestească acolo Evanghelia mântuirii. Dus pe gânduri, în sfârşit, Toma s-a hotărât să meargă la Iope, ca să se întâlnească cu Tabita, cea cunoscută pentru faptele ei bune şi pentru milosteniile ce le făcea. Dar nici acolo n-a umblat mai bine decât în Ierusalim. Tabita fusese greu bolnavă şi, ca să ajungă în rând cu lucrurile ei, s-a prins cu toate puterile să coase haine pentru săraci (Fapte 9, 36-42). Astfel şi de la Iope a trebuit să se întoarcă Toma fără ispravă.
Pe drum spre casă a cercat să-şi dea mai bine seama oare de ce numai el e copleşit de îndoieli, pe când toţi ceilalţi apostoli sunt scutiţi de ele. Deodată i s-a luminat mintea şi a înţeles că ceilalţi apostoli sunt cu mult mai ocupaţi cu lucrul Evangheliei decât să se lase pradă îndoielilor. | Continuare »