ÎNVIERE – VIAŢĂ NOUĂ

Foaia noastră, «Lumina Satelor», cercetează şi pe cei ce zac prin temniţe şi prin spitale, unde am trimis şi trimitem foaia gratuit. Mai anii trecuţi cercetând pe robii unei temniţe, am dat peste unul care citea cu mare râvnă «Lumina Satelor». Era un suflet bun, pe care însă diavolul îl amăgise odată să se îmbete şi, în stare de beţie, l-a împins să aprindă casa vecinului său cu care se certase. Era judecat pe 3 ani. Oh! Ce abătut era bietul om. Şi avea pentru ce, căci 3 am în temniţă înseamnă cât 30 de ani afară de temniţă. L-am mângâiat, i-am lăsat Noul Testament şi i-am dus mereu cărţi religioase. Dintre toţi robii, el se purta mai bine. După un an de robie, directorul temniţei la propus şi pe el M. Sale Regelui pentru graţiere (iertare). Şi graţierea i-a venit. Am fost de faţă şi nu voi uita niciodată clipele când a scăpat din temniţă. Când i s-a citit graţierea, a căzut în genunchi plângând ca un copil, iar când a ieşit afară pe poarta temniţei, a sărutat Noul Testament, a sărutat pământul, părea că strânge în braţe şi sărută şi cerul, şi cerul liber cel dobândise. „De acum, părinte dragă – zicea el – eu trăiesc o viaţă nouă… Eu mă întorc acasă un om nou… Eu am scăpat azi din două temniţe”…
Astăzi, fostul rob este un însufleţit mărturisitor al Domnului. Acum nu mai aprinde case, ci aprinde inimi şi suflete pentru Mântuitorul.
Pus-am această întâmplare aici la gazetă, căci în ea este o mare învăţătură pentru Ziua Învierii. De ziua Învierii Domnului trebuie să trecem şi noi cu sufletul prin starea prin care a trecut robul de mai sus.
Păcatul ne-a închis şi pe noi în o temniţă neagră şi grea. Am fost judecaţi după dreptate, după fărădelegile noastre. Această stare grozavă trebuie mai întâi să o simţeşti, trebuie să te înflori de ea şi să suspini după iertare şi libertate. | Continuare »

LA SĂPTĂMÂNA MARE: „LITERA LEGII” LA JUDECAREA MÂNTUITORULUI

Pe vremea Mântuitorului, litera legii îşi ajunsese culmea. Îşi ajunsese culmea de unde trebuia să se prăbuşească. Această literă a legii o biciuia Mântuitorul în „vaiurile” adresate fariseilor, când le spunea că sunt „morminte spoite”, că „strecură ţânţarul şi lasă cămila” etc.
Culmea la care ajunsese litera legii se vede special la judecarea Mântuitorului. Mântuitorul a fost judecat păzindu-se întru toate litera legii. Amintim câteva pilde din cele multe!
Când L-au adus pe Iisus legat la curtea lui Pilat, iudeii „n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştile” (In 18. 28). Legea lor îi oprea în ziua aceea să intre în casă străină. Adică ei puteau să umble după mărturii mincinoase împotriva lui Iisus (Mt 26, 59); puteau să-L bată şi să-L batjocorească pe Fiul lui Dumnezeu, dar se păzeau – Doamne fereşte! – nu cumva să se spurce de Paşti, intrând în casă străină.
Alta şi mai şi. În faţa lui Caiafa, Mântuitorul a fost scuipat, dar nimeni nu se atingea de El. De ce?
Pentru că legea din Levitic îi oprea ca în ziua aceea să se atingă de un om necurat. De aceea – ca să păzească legea – Îl scuipau pe Mântuitorul fără să se atingă de El.
Şi, în sfârşit, Domnul a fost judecat la moarte cu sentinţa: „Noi lege avem şi după legea noastră trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Odată însă cu această culme a literei legii, odată cu moartea Mântuitorului, a murit şi litera legii. | Continuare »

„MAI LASĂ-L ŞI ANUL ACESTA” (Lc 13, 8)

Pr. Iosif TRIFA, Calendarul «Isus Biruitorul» 1937, p. 31

Pilda cu smochinul cel neroditor de la Luca 13 grăieşte şi va grăi tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii.
Un proprietar sădise un smochin şi după trei ani voia să-l taie, căci nu arăta roade.
„Mai lasă-l şi anul acesta – a intervenit grădina­rul… Îl voi săpa şi îl voi îngriji din nou şi poate va rodi”.
Dragă cititorule, eu nu ştiu cu ce fel de planuri trecătoare intri tu în anul 1937. Eu te rog, aruncă-le pe toate la o parte şi intră cu gândul la pilda smochinului neroditor.
Proprietarul vieţii noastre (Dumnezeu) aşteaptă roa­dele faptelor noastre bune. Dar pomul vieţii tale n-a dat încă rodul faptelor bune. Iar dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Tot pomul care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc”, adică în iad (Mt 7, 19).
Dar iată, „Grădinarul” Iisus intervine pentru tine: „Tată, mai la­să-l şi anul acesta… Mai îngăduie-l şi anul acesta… Îl voi îngriji din nou şi poate va aduce roade”.
Dragă cititorule! Anul acesta este un an de graţie pentru tine şi mântuirea ta. Este un an în care Mântui­torul îţi îmbie din nou „grija” Lui, crucea Lui şi sângele Lui.
Ia seama, iubitul meu, poate anul acesta este cel din urmă an pe care ţi-l mai îmbie dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu să te mântuieşti. Căci au trecut mulţi, mulţi ani şi tu tot n-ai făcut roade. Şi tu tot n-ai apucat mântuirea. O, nu mai pierde şi anul acesta, pentru ca să nu-ţi pierzi pe urmă sufletul şi mântuirea.
Primeşte-L îndată pe Mântuitorul şi mântuirea.

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

De luni se începe săptămâna cea mare şi sfântă a patimilor lui Hristos. Toaca va începe să răsune mai cu durere şi clopotul să cheme la biserică mai duios şi mai stăruitor ca oricând. Evanghelia şi cântările bisericeşti ne vor spune iarăşi înfricoşatele patimi şi suferinţe pe care le-a răbdat Hristos pentru noi.
„Moise, Moise, dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care mergi tu pământ sfânt este”, a zis Domnul către Moise, care suia muntele Horib. Aşa ne strigă şi Biserica noastră acum: „Creştinilor, opriţi-vă în loc şi vă dezbrăcaţi de patimi şi păcate, căci vremea şi săptămâna în care intraţi acum este vreme sfântă”.
Să trecem cu înţelegere şi cu folos sufletesc prin această vreme sfântă. Să înţelegem că pentru noi şi mântuirea noastră începe Hristos să suie Calvarul, pentru noi rabdă batjocuri, pentru noi palme, pentru noi bătăi, pentru noi ridică crucea şi pentru noi Se răstigneşte pe Golgota. Şi dacă atâtea a făcut şi a suferit Hristos pentru noi, datu-ţi-ai tu, creştine, cândva seamă ce trebuie să faci şi tu pentru Hristos, pentru sufletul tău şi pentru deaproapele tău? Gândeşte-te bine, oare nu superi pe Hristos când pentru toate nimicurile sari în capul deaproapelui tău cu sudalme, cu ură şi batjocuri? Oare vrednic eşti de patimile Mântuitorului, dacă tu „nu poţi suferi” pe deaproapele tău şi, de câte ori o cruce cât de mică ţi se pune pe umeri, cârteşti împotriva ei şi în tot chipul cerci să o arunci jos şi să scapi de ea? | Continuare »

SEMNELE VREMII

Ioan MARINI

Cu ce-şi „hrănesc” cititorii, în timpul postului, unele gazete poporale

E vremea postului, e vremea căinţei şi a lacrimilor, mai ales că trăim şi zile atât de frământate şi grele, când tot creştinul ar trebui să înalţe rugi fierbinţi către Dumnezeu, pentru ca să Se milostivească de noi şi să ne păzească.
Dar parcă oamenii n-aud, cântă, joacă, petrec, se îmbată, înjură şi dau înainte la păcate.
Gazetele sunt pline de reclame cu invitaţii la cinematografe, teatre (a la Tănase), serate şi baluri.
Şi, spre marea noastră durere, vedem că chiar şi gazete socotite religioase, pentru popor, scriu, alături de tâlcuiri biblice, şi „cântece”, strigături şi ciuituri de pe la jocuri şi petreceri, hrănindu-şi astfel cititorii şi cu „apă dulce”, şi cu ,apă amară”, dându-le să bea şi din „paharul Domnului”, şi din „paharul dracilor”, făcând propagandă împotriva cuvintelor Mântuitorului, Care a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Mt 6, 24).
Sf. Biserică strigă şi caută pe oameni să-i plece la rugăciune şi pocăinţă, la plâns pentru păcate, îndemn la iertare şi milostivire, iar tu, gazetă poporală şi încă având pretenţii religioase, care eşti un amvon de predică, vii şi-i înveţi pe oameni deşertăciunile acestei lumi.
Acestea sunt semnele vremilor grele. Cei care iubiţi mântuirea, păziţi-vă de amestecătură! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

«Viaţa Creştină» nr. 13 / 26 martie 1939, p. 4

CEVA DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 25 martie 1928, p. 5

Despre rugăciune ar fi multe, multe de spus (le vom spune cândva pe larg). În evanghelia din duminica aceasta, Mântuitorul recomandă rugăciunea şi postul ca singura putere de a alunga „dracii”, adică ispitele şi lucrurile satanei.
Viaţa noastră este o luptă neîncetată cu ispititorul, cu satan, care se războieşte deznădăjduit să pună din nou mâna pe cârma pământului cu ajutorul nostru, al oamenilor (fără ajutorul nostru, el nu poate face nimic). Lupta se dă pentru cucerirea noa¬stră. Prin rugăciune, Îi fa¬cem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul de luptă contra ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajuto¬rul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra ispititorului. Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul alături de noi în lupta contra ispititorului… Prin rugăciune căpătăm o atingere cu cerul, cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa.
Satana nu poate sta în faţa acestei ofensive. El se retrage din faţa rugăciunii, dar nu fugind. Satana e un luptător încăpăţânat şi îndârjit. EI apără cu îndârjire şi încăpăţânare fiecare petec de pă¬mânt ce l-a avut în inima noastră sau îl are în lume. Cu ajutorul rugăciunii, cu ajutorul Domnului Iisus, noi trebuie să cucerim pas cu pas pământul pierdut. De aceea zice Mântuitorul: „Privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat”. Rugăciunea trebuie să fie stăruitoare. | Continuare »

LA DUMINICA BOLNAVILOR

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 11 / 8 martie 1936, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Mc 2, 1-12).
În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor este o invitare cerească, ce trece prin toate Scripturile. Mântuitorul a ridicat atât de sus această invitare, încât S-a pus pe Sine Însuşi în chipul celor bolnavi şi năpăstuiţi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt 25, 43).
Răsplata cercetării bolnavilor mare este. Dar să ne gândim şi la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „A face milostenie mare lucru este şi de mântuinţă, dar mai mare este a scoate pe cineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea”.
A cerceta şi ajuta pe cel bolnav mare şi bun lucru este. Dar odată cu aceasta trebuie să cercetăm şi sufletul lui. Să cercetăm şi boala sufletului său. Căci boala şi încercarea vin tocmai ca o medicină cerească pentru sufletul nostru. Vin tocmai ca o solie cerească pentru trezirea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Când omul zburdă de sănătate şi bine, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa. Dar când soseşte boala şi suferinţa, situaţia se schimbă: pământul s-a muiat şi e gata să primească sămânţa. | Continuare »

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »

David Bălăuţă Ion

La Apostolul duminicii lăsatului sec de carne

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2). | Continuare »

O lecţie biblică: cu Daniil în groapa leilor – Ceva din istoria lui Daniil din Biblie

Daniil era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. «În el era un duh înalt» (Dan. 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească – de totdeauna – nu puteau suferi acest lucru.
Ceilalţi dregători îl urau pe Daniil şi «căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic» decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor.
Dar Domnul S-a pogorât şi în groapă cu dreptul Daniil. «Îngerul Său a închis gura leilor şi nu i-au făcut nici un rău lui Daniil», pentru că «Daniil era nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi avusese încredere în El» (Daniil cap. 6).
Daniil în groapa leilor!… Iată o istorie care trăieşte aievea şi azi, în atâtea şi atâtea forme. Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească vrea să-i ia viaţa, vrea să-i ia numele, cinstea, zestrea morală ce-o are (căci a-i lua cuiva această zestre morală e tot atât ca şi când i-ai tăia capul de zece ori). Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească îl aruncă în groapă, în gura leilor.
…Şi, iaca aşa, m-am trezit şi eu deodată aruncat în groapa leilor.
Şi m-am îngrozit. Şi am strigat îngrozit: Iisuse Doamne, nu mă lăsa… mă sfâşie leii…
Şi Duhul Domnului mi-a răspuns ca întotdeauna:
– Nu te teme, stai liniştit!
– Dar, o Doamne, cum pot eu să stau liniştit în mijlocul leilor? | Continuare »