b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Cântări noi

O, cum să uit, Iisuse, eu,
o, cum să uit cât bine
adus-ai sufletului meu
când Te-ai plecat spre mine?
Uitat-am tot ce-am suferit,
dar nu uit niciodată
tot ce Ţi-am dat
şi ce-am primit
în ziua neuitată;
Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
– în ziua neuitată…

O, cum să uit ce har divin
s-a revărsat în mine,
părea că mii de îngeri vin
şi zbor cu ei spre Tine,
părea că mii de sori lucesc
şi zarea-ntreagă cântă,
că mii de lumi sărbătoresc
minunea mea cea sfântă;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
minunea mea cea sfântă…

O, n-am să uit, Iisus Iubit,
ci-n Veşnicia toată
voi preamări necontenit
iubirea-Ţi minunată,
că-n clipa vieţii cea mai grea,
când mi-aşteptam pieirea,
ai cununat cu viaţa mea
lumina şi iubirea;
– Iisuse-al meu, Iisus Iubit,
lumina şi iubirea…

Traian Dorz, Cântări noi

Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!

Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!

Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!

Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!

Părintele Iosif Trifa, Alte tâlcuiri la Evanghelii

Fiul Meu! Te-ai încredinţat că Oastea Mea este şi ea o cruce? Şi te-ai hotărât să porţi şi tu crucea aceasta? Dar ce te-ai apucat să faci, fiul Meu ? Iată, ai căzut într-o altă greşeală. Vrei să porţi crucea aceasta acoperită? Vrei să intri în Oastea Mea, vrei să fii ostaşul Meu, dar aşa ca să nu te ştie nimeni. Pentru ca să nu ţi se întâmple ceva. Pentru ca să nu te batjocorească cineva. Pentru ca să nu râdă de tine cineva şi să nu strige după tine.
Fiul Meu, ia seama, mare este şi ispita aceasta. Este o ispită pe care am văzut-o şi Eu Însumi când am umblat pe pământ. Nicodim a venit noaptea la Mine, pentru că se temea să vină ziua. Nicodim mă iubea, dar se temea să Mă mărturisească pe faţă. Nicodim îşi luase şi el crucea, dar o purta acoperită, de frica iudeilor. Voia să fie cu Mine şi să nu se strice nici cu fariseii lui. Pentru că nu avea încă tăria să Mă mărturisească pe faţă. Ioan, învăţăcelul Meu cel iubit, aşijderea a văzut această ispită când a scris: „Totuşi, dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar de frica iudeilor nu-L mărturiseau pe faţă” (In 12, 42).
Fiul Meu! Mulţi au crezut în Mine când umblam pe pământ. Şi mulţi au umblat după Mine – dar aşa pe ascuns. Le era frică să Mă mărturisească pe faţă. Şi toţi M-au părăsit când venea prilej de primejdie şi de mărturisire. Şi toţi au pierdut mântuirea. Fiul Meu, Eu Mă uit astăzi pe pământ. Şi Mă doare când îl văd şi azi pe „Nicodim”… când îi văd şi azi pe cei ce Mă caută noaptea, pe ascuns… pe cei care se tem şi se ruşinează să Mă mărturisească pe faţă. Şi pentru teama şi ruşinea asta, pierd mântuirea. Păzeşte-te, fiul Meu, să nu fii şi tu între aceştia.
Fiul Meu, ia seama. Ispita asta de a-ţi ascunde crucea îţi va ieşi mereu în calea ostăşiei tale. Uneori îţi vei ascunde crucea de frica oamenilor, alteori de ruşinea lor; uneori din lipsă de curaj şi îndrăzneală, alteori pentru căutare la faţa omului.
Fiul Meu, adu-ţi aminte mereu de cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu!” (Mt 10, 33). Şi oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Mă voi ruşina şi Eu de el” (Lc 9, 26). Crucea Mea trebuie purtată pe faţă. Crucea Oastei trebuie purtată pe faţă şi trebuie arătată şi vestită tuturor. Deci, fiul Meu, pe faţă cu crucea Mea. Pe faţă cu crucea Oastei.

«Isus Biruitorul» nr. 12 / 15 martie 1936, p. 4

Aceasta este perechea cea blagoslovită, aleasă de Hristos Dumnezeul nostru spre a fi părinţii Maicii Sale, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria. În cântările lor auzim aceasta: „O, dumnezeiasca pereche, pe toţi părinţii aţi întrecut, căci aţi zămislit pe ceea ce întrece toată zidirea“.
În Evanghelia Naşterii Mariei, atribuită Sfântului Matei, care ne vorbeşte de acest eveniment, citim: „Blagoslovita şi pururea-slavita Fecioara Maria, ivită din împărătescul trunchi al seminţiei lui David, s-a născut în oraşul Nazaret şi a fost dusă la Ierusalim, în Templul Domnului. Numele tatălui ei era Ioachim, şi al mamei sale, Ana. Familia tatălui era din Galilea, din cetatea Nazaret, iar familia mamei era din Bethleem. Viaţa lor era nepătata şi dreapta în ochii Domnului, cuvioasă şi fără de greş înaintea oamenilor. Căci toate ale lor le împărţeau în trei: o parte o afieroseau templului şi slujitorilor templului; o altă o împărţeau străinilor şi săracilor; iar a treia o ţineau pentru ei şi pentru nevoile familiei. Astfel, îndrăgiţi de Dumnezeu şi plăcuţi oamenilor, vreme de douăzeci de ani au dus viaţa în curăţie în casa lor, fără niciun copil. Însă au făcut legământ ca, de se va întâmpla ca Dumnezeu să-i fericească cu vreun copil, să-l afierosească slujirii Domnului. Din această pricină, se duceau la fiecare praznic de peste an la Templul Domnului“[1].
Protoevanghelia Sfântului Iacov afirmă că Ioachim a postit şi s-a rugat într-o pustie sălbatică vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, cerând lui Dumnezeu un copil pentru el şi pentru soţia sa: „Nu mă voi coborî să mănânc, nici să beau, până ce Domnul Dumnezeul meu nu-şi va întoarce privirea către mine, ci rugăciunea îmi va fi hrana şi băutură“ (1,7).[2]
În acelaşi timp, Ana se duse în grădină, jelindu-se pentru lipsa copiilor şi rugându-se Domnului: „Dumnezeul părinţilor noştri, blagosloveşte-mă şi ascultă rugăciunea mea, aşa cum ai blagoslovit pântecele Sarei şi ai dat ei fiu pe Isaac“[3].
„Şi iată un înger al Domnului a şezut lângă ea, zicând: Ana, Ana, Domnul a auzit rugăciunea ta, şi iată vei zămisli şi vei naşte, iar de sămânţa ta se va vorbi în toată lumea“[4]. | Continuare »

Tânărul avut

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Duminică avem la rând Evanghelia cu tânărul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu întrebarea: Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa de veci? Păzeşte poruncile, i-a zis Domnul. Le am păzit, a răspuns tânărul. Şi i-a zis Iisus lui: Încă una îţi lipseşte: împarte-ţi averile la săraci şi vino după Mine. Iar tânărul, auzind acestea, s-a întristat, căci era bogat foar¬te. Şi a zis Iisus: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei avuţi!
Să cercetăm înţelesul acestei evanghelii. Întâi să ne întrebăm: de ce a venit tânărul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, căci avea şi avere şi avea şi paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru că nici una, nici alta nu-i dădeau liniştea şi pacea sufletească. Sufletul nostru se doreşte spre izvorul păcii şi fericirii: spre Iisus Mântuitorul. Tânărul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El îi adresează Domnului cuvintele: „Învăţătorule bune“; el venise la Domnul ca la un mare cărturar, ca la un rabin învăţat; de aceea Mântuitorul îi răspunde: „Ce Mă numeşti bun?“
Mântuitorul vede îndată sufletul acestui tânăr; îl vede stăpânit de patima iubirii de avuţii, vede înlăuntrul lui idolul iubirii de avuţii. „Încă una îţi lipseşte – îi zice Domnul: leapădă-te de avuţiile tale şi vino după Mine“. Adică Mântuitorul zicea: „Tu, tânărule, ţi-ai făcut un idol din bani şi din averi… până când pe acest idol îl iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu şi pe sufletul tău, nu poţi dobândi fericirea“. | Continuare »

Chemarea vă aşteaptă
să-ntoarceţi la Iisus
– cât oare tot nu faceţi
ce-atâta timp s-a spus?

O, ascultaţi, o, ascultaţi,
veniţi cât mai sunteţi chemaţi!

Iertarea vă aşteaptă
să vi se dea în dar
– cât oare tot rămâneţi
dincolo de hotar?

Lumina vă aşteaptă
să vă-nnoiţi prin ea
– cât oare veţi mai zace
robiţi de noaptea grea?

Cununa vă aşteaptă
cu străluciri cereşti
– cât oare mai tot strângeţi
gunoaiele lumeşti?

…Sau iadul vă aşteaptă
cu focu-i fioros
– cât oare mai respingeţi
iertarea lui Hristos?

Traian Dorz, Cântările din urmă

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Toţi cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege – şi toţi cei care au păcătuit având lege vor fi judecaţi după Lege (Romani 2, 12).

O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o Lege a Binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.

De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea, oricine îşi caută numai folosul său este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară, şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei Legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinainte de ea. | Continuare »

Păcatul nu se iartă, păcatul se plăteşte;
şi cineva odată şi-odată-l ispăşeşte.
Păcatul e-o hulire atât de grea şi mare,
căci fără ispăşire el n-are-n veci iertare.

Păcatele acelui ce la Hristos le duce
îi sunt iertate numai prin Jertfa de pe Cruce;
Hristos le ispăşeşte, – de-aceea sunt iertate.
În alt fel nu-i iertare în veci pentru păcate.

Păcatele acelui ce pe Hristos nu-L cată
în veci de veci nu află iertarea aşteptată;
ci ele toate, toate rămân să le plătească
în veci acela care n-a vrut să le căiască.

Nu vă-nşelaţi, nu este în veci de veci iertare
pentru păcatul celui ce-n necredinţă moare.
Păcatul nu se iartă, păcatu-l ispăşeşte
ori Dumnezeu pe Cruce, ori cel ce-l făptuieşte.

Veniţi acum la Domnul cu orişice păcate,
ce El vă ispăşeşte, de Tatăl sunt iertate.
Dar cel ce-acum nu-ntoarce iertarea s-o primească,
în iad le duce toate, în veci să ispăşească.

Traian Dorz, Cântările Căinței

Cornel RUSU, din Cuvântul, Cheie a Darurilor

De marea sărbătoare a Sfintelor Rusalii, mare adunare la Sâncrai, la fratele Ionel Novac. Venim şi noi de la Ghelari. După slujba sfântă de la Biserică, unde fraţii răspund la Sfânta Liturghie, în curtea fratelui Ionel, sub cerul liber, are loc frumoasa adunare. Venit de curând la Oaste, fratele Roman Furca, fratele Petru ni l-a prezentat.
Sunt de faţă: fratele Traian Dorz, fratele Silviu Hărăguş, fratele Ilie Marini, fratele Popa Petru de la Batiz, pe atunci fratele Magdici, sora Lucreţia de la Laz; atunci am cunoscut pe Pop Alexandru, venit şi el cu un grup de tineri din partea Clujului, şi mulţi, mulţi fraţi şi surori, o curte mare, arhiplină.
Rugăciunile şi adunarea cu cântări, vorbiri şi meditaţii biblice au decurs în linişte. Mare revărsare de har am simţit toţi cei prezenţi, de la cel mai mare, până la cel mai mic copil. Revărsarea Duhului Sfânt se face resimţită şi astăzi în sufletele iubitoare, credincioase, doritoare de a-L avea. El coboară raiul în sufletele oamenilor, făcându-i să locuiască în lumina părtăşiilor divine cu Domnul şi sfinţii săi. Şi Se roagă pentru noi, şi ne ajută în slăbiciunile noastre.
O, Duhule Sfinte, vino şi condu-ne spre cer, şi vom cânta din harfa sufletului nostru melodia veşniciei în acorduri minunate pentru slava Tatălui şi a Fiului, Care ne-a răscumpărat.
Printre fraţii care s-au rugat la încheiere, a fost şi sora Lucreţia de la Laz, care cu rugăciunea şi lacrimile ei, a aprins şi zguduit toată adunarea.
După rugăciunea de încheiere, cu soţia am trecut dealul la Nădăştia, cu sora Ileana şi fratele Judele, unde am poposit peste noapte.
Dimineaţa, în casa fratelui Ionel, cu fratele Popa Petru şi ceilalţi fraţi de bază, s-a organizat o consfătuire frăţească, cu participare selectă, urmând ca rezultatul consfătuirii să fie adus la cunoştinţa întregii adunări. | Continuare »

Hotarul cel mare unde a murit frica

Pr. Iosif Trifa, Fricoșii

Spuneam mai înainte că în Noul Testament este un hotar unde a murit frica. Acest hotar mare se află în Faptele Apostolilor, capitolul 2. E Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Aici, la Faptele Apostolilor, capitolul 2, este mormântul fricii. Aici a murit frica.
Duhul Sfânt – aşa cum făgăduise Mântuitorul – a adus în lume desăvârşirea lucrării Lui. A adus desăvârşirea mântuirii. A adus moartea deplină a omului cel vechi şi învierea deplină a celui nou.
Duhul Sfânt a adus şi moartea fricii şi a tot ce mai trecuse în omul cel nou din firea cea veche. Citiţi în Faptele Apostolilor, de la capitolul 2 încolo, şi nu veţi mai afla urmele omului cel vechi. Şi nu veţi mai afla nici urmele fricii. Cincizecimea a dat oameni noi, oameni schimbaţi. Cincizecimea i-a schimbat pe toţi; pe Apostoli, ca şi pe popor. Iar în schimbarea aceasta, în această minunată schimbare, se observă, înainte de toate, curajul, îndrăzneala. A murit frica, şi în locui a păşit curajul, îndrăzneala pentru Dumnezeu. | Continuare »