b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

Cuvântul este darul cel mai mare pe care îl are o făptură omenească. Darul de a putea vorbi, de a-şi putea exprima simţămintele prin cuvinte grăite şi înţelese este un bun de un preţ nespus de mare, este o binecuvântare sfântă pe care Domnul Dumnezeu n-a dat-o decât omului. Nici o altă făptură a lui Dumnezeu nu are acest dar atât de nobil şi de ales, ca omul. De aceea, în înţeles duhovnicesc, omul nu este o făptură de origine pământească, ci de origine divină. Darul cuvântului şi al înţelepciunii, din care izvorăşte cuvântul, este un dar pe care numai fiinţele divine îl au. De aceea cuvântul este sfânt, şi orice fiinţă omenească ar trebui să rostească fiecare din cuvintele sale numai în felul acesta. Fiecare cuvânt ar trebui să fie numai adevărat, şi numai sfânt, şi numai vrednic de primit.

Dar ce dureros adevăr se poate vedea azi în lume: în ce fel jalnic s-a degradat şi s-a pierdut valoarea cuvântului omenesc! În loc să fie numai adevăr, cuvântul oamenilor a devenit aproape numai minciună. În loc să fie înţelepciune, a devenit prostie. În loc să fie curăţie şi frumuseţe, a devenit murdărie şi urâciune. Aproape nici un cuvânt omenesc, de azi, nu poate fi vrednic de primit şi de crezut. Oamenii îşi spun unii altora minciuni, spune Biblia (Ier 9, 8). | Continuare »

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »

Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sunteţi din lume“, spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte […]. În lume veţi suferi“. Şi, cu siguranţă, „multe sunt suferinţele drepţilor“. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi sfinţii, şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasa şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra, spun sfinţii, se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gânduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: „Multe sunt necazurile drepţilor“ (Ps. 33,18), „prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapt. 14,22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta suntem puşi (I Tes. 3,3); „intraţi prin poarta cea strâmta“ (Mt. 7, 13). Citeşte şi: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petru 4, 12-13; Sir. 2,1; Mt. 5,10; Iac. 1,12; ÎI Cor. 4,8-17; I Petru 4,1; Apoc. 7,14; Mt. 7,13-17 şi altele. Cu toţii ne aflam în întuneric şi în umbra morţii, în mâinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. | Continuare »

Condacul la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului (1 ianuarie) (Glasul 3): Fecioara astăzi…
Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un Bun greşelile celor muritori. Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină şi Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.

Tropar la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului (Glasul 1)
Cel Ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.

Implinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.
Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfântul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sângele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durându-L, plângea, precum se cădea firii omeneşti”. | Continuare »

Se împlinesc în Noaptea de Crăciun 106 ani de la nașterea poetului Oastei Domnului, fratele Traian Dorz.
Cu duioșie și cu mult dor ne reamintim, an de an, minunatele clipe petrecute alături în diferite împrejurări, miile de versuri și de îndemnuri sfinte pentru mântuirea noastră și a neamului românesc.

Și în Noaptea aceasta păstrăm un moment de reculegere, de rugăciune, de colindă, de aducere aminte… Oastea Domnului nu mai este aceeași fără el, dar Domnul Oștirii, născut în aceeași noapte, este Același. Către El, Pruncul Sfânt, ne ridicăm nădejdea noastră de biruință.

Slăvit să fie Domnul, frate preaiubit! Îți cântăm colindă neuitată, ca în Nopțile Sărbătorilor literare, pe când împlineai 72 de ani:

Când şaptezeci şi două
(Fratelui Traian Dorz, 1986, la împlinirea a 72 de ani)

Când şaptezeci şi două
Crăciunuri calde vin,
şi dulcea lună nouă
lumină cer senin,
Iisuse drag, aprinde
la geamul lui stingher
a’ Naşterii colinde
din stropi de lerui ler.

Când şaptezeci şi două
de dalbe flori se-aprind
în părul lui de neauă
şi-n ochii strălucind,
Iisuse dulce, blândă
ajutorare fii
la mâna tremurândă
din anii lui târzii.

Pe buzele-i cu şoapte
de imn şi rugăciuni,
colindele din noapte
sunt raze şi minuni.
Şi vin, Iisuse dulce,
de i le strânge-acum,
la pieptul Tău să-şi culce
sfârşitul lui de drum.

Lidia Hamza

În păiuț de fân uscat
Domnul fruntea Și-a-nțepat
Zice Maica-ncet plângând:
– Spini să n-ai în drum umblând!

Când pe lume singurel
Te-ai născut înfășețel,
Maica-n lacrimi cuvânta:
– Nu te vândă nimenea!

Când plângeai în fânișor
Maica zise-n plâns ușor:
– Lumea cât ar fi de rea,
Nicio rană să nu-ți dea!

Când se strâng Irozii-n prag
Să-i omoare Pruncul drag,
Zice Maica-n plâns duios:
– Nu Te teme, Fiu frumos!

Îngerii te-or însoți
Păstorașii Te-or vesti
Magii daruri Îți vor da
Și copii Te-or colinda…

…Dar în drumul crucii Lui
Ars în focul biciului
Omenirea de-a iertat,
Toate-acestea le-a-ndurat.

Lidia Hamza

Lidia Hamza

Vine, vine, Domnul Sfânt
Copilaș pe-acest pământ,
Știe oare cineva
Ce hăinuțe va-mbrăca?

Hai s-aducem scutecuț,
Pentru Pruncul cel micuț.

Vine, vine Domn iubit
Între vite încălzit,
Este oare cineva
Să-I deschidă inima?

Hai pe oameni să-i iubim,
Ieslișoara să-ncălzim.

Vine, vine Domn ceresc
Îngerii Îl preamăresc, | Continuare »

N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodată
din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată,
c-am fost mort, şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum, când durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot…

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii,
când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lunii,
n-am să uit, Iisuse Doamne, niciodat’…

Cât aş vrea să-Ţi pot aduce-o mulţumire
mai curată decât roua de pe crin | Continuare »

Vine iarăși Noaptea-n care
Te-ai născut, Copile Sfânt,
Și-i atâta sărbătoare
Și în cer, și pe pământ.
Fă și-n inima mea soare
Cu iubire să Te cânt.

Vin pe raze de lumină
Îngerași cântând frumos,
Magi și păstorași se-nchină
Colindând-Te duios.
Fă din dragostea-mi puțină
Un grăjduț mai călduros.

Maica-n brațe-ncet Te strânge
Când, în suflet neștiut,
Un fior i se răsfrânge
La un gând necunoscut.
Doamne, fă prin Trup și Sânge
Sufletu-mi din nou născut.

Să Te pot primi la mine
Când și azi vii tot străin,
Să-mbrac ieslea-mi în sulfine,
Flori de măr și flori de crin.
Ca să-Ți fie cald și bine
În grăjduț de cântec plin.

Lidia Hamza

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii

„Mulţumind Tatălui, Care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină“.

O, ce minune nebănuită este moştenirea sfinţilor în lumină şi ce imposibil este de explicat acum ce înseamnă asta!
Pe cât de cu neputinţă este să înţeleagă un puişor de rândunică, neieşit încă din cojiţa ouşorului său, ce înseamnă soarele şi cerul de afară, ce înseamnă viaţa care îl aşteaptă în curând pe el, când se va elibera din închisoarea în care este strâns acum, tot pe atât de cu neputinţă de priceput este şi pentru noi acum ce înseamnă moştenirea pregătită de Dumnezeu celor ce-L iubesc şi-L urmează pe Iisus.
Cum îi este de cu neputinţă puişorului din ou să ştie cum va fi călătoria lui peste ţări şi mări spre lumea însorită şi caldă, când aici va veni iarna, tot aşa ne este şi nouă de greu acum să ştim despre negrăita frumuseţe a slavei viitoare.
Noi suntem acum încă în trupul acesta pământesc, în firea aceasta pământească, în lumea aceasta îngustă şi în robia aceasta a neputinţelor noastre… Ne lipsesc ochii nemărginiţi cu care să străbatem prin orizontul aceasta îngust în care suntem închişi.
Ne lipsesc aripile cu care să străbatem zările nemărginite, din cele care acum ne strâng din toate părţile ca nişte ziduri de oţel, prin care nu putem trece. Şi de care ne izbim ca un fluturaş de o fereastră pe care n-o poate sparge, ca să iasă la libertatea de dincolo de ea… | Continuare »