Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul (Efeseni 6, 13).

TDorz1În această cumplită încleştare cu diavolul, nu există şi nu poate exista nici un fel de armistiţiu. Nici o perioadă de pace. Nici un mijloc de înţelegere. Nici o clipă de răgaz.
Totdeauna trebuie să stai treaz. Totdeauna să fii gata. Totdeauna să ataci sau să te aperi.
Cea mai mică neatenţie, cea mai scurtă pauză pe care ţi-ai îngăduit-o, cea mai uşoară neveghere îţi pot fi mortale. Pe neaşteptate, o săgeată otrăvită, pe care un vrăjmaş ascuns ţi-o trimite, te poate ucide pe totdeauna.

Rămânerea noastră în picioare depinde de starea noastră în genunchi.
Biruinţa noastră în luptele cu satan şi cu puterile lui depinde numai de luptele noastre în rugăciune.
Iar puterea noastră de împotrivire contra păcatului depinde numai de puterea alipirii noastre de Crucea şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Veşnic vor fi osândiţi să se târască înaintea diavolului toţi cei care n-au vrut să îngenuncheze înaintea lui Hristos.
Veşnic vor fi osândiţi să se prăbuşească prin întuneric toţi acei care n-au luptat să se înalţe în lumină.
Şi veşnic vor fi osândiţi să îmbrăţişeze şi să sărute spatele şi urâţenia diavolului toţi acei ce n-au vrut să se alipească şi să sărute faţa şi frumuseţea lui Hristos.
Pentru că dacă nu sunt cuvinte şi închipuire pe lume spre a arăta fericirea care îi aşteaptă pe acei ce s-au unit cu Dumnezeu şi L-au slujit pe Hristos, tot aşa nu pot fi cuvinte şi închipuire care să arate în ce fel şi cât vor ţine chinurile şi osânda celor care s-au alipit de diavolul şi l-au slujit pe Anticrist.

Un cântec lumesc spune aşa: „De-ar fi al meu pământul i-aş da o nouă înfăţişare… În locul furtunilor, aş face să fie senin; în locul ploilor reci, aş da raze calde; în locul vremurilor aspre, aş face să fie timpuri senine… în locul gropilor, aş face drumuri netede. În locul iernilor geroase, aş face primăveri dulci… În locul pietrelor, aş creşte iarbă; în locul spinilor, flori şi în locul urii, dragoste…“.
Dar cântăreţii aceştia uită de inima lor, de viaţa lor, de „pământul“ lor. Ei ar dori să se schimbe pământul lui Dumnezeu, pământul care nu-i al lor şi pe care nu-l pot schimba. Pe când pământul care este al lor, pământul inimii lor pe care îl pot schimba, pe care trebuie să şi-l schimbe întocmai cum spune cântecul lor, pe acela nu vor şi nu doresc să-l schimbe. | Continuare »

Poruncile Iubirii sfinte sunt pentru noi eterne legi
ce trebuie de noi ştiute, iubite şi păzite-ntregi,
că-n ele este adevărul – la început atât de-ascuns –
dar care dragostea ni-l face apoi tot mai frumos pătruns;
ferice, fiul meu, de tine, a’ lui porunci când le iubeşti
şi care cu întregul suflet le cercetezi şi le-mplineşti.

Porunci ale Iubirii-s toate Cuvintele lui Dumnezeu,
pe care orice suflet este dator a le-mplini mereu;
în ele, orice suflet sincer îşi află hrană şi-ajutor
să-şi ducă zilele vieţii pe sfântul drum mântuitor;
ferice, fiul meu, de tine când le iubeşti şi când le ţii
şi-n ele tu-ţi găseşti izvorul întregii tale bucurii.

Porunca Dragostei e-ndemnul să te opreşti din drumul rău
şi să primeşti o fire nouă în taina sufletului tău,
prin naşterea din nou să intri în starea de copil ceresc
al Harului pe care Domnul îl dă la cei care-L primesc;
ferice, fiul meu, de tine dac-ai avut în viaţa ta
această naştere cerească şi mergi frumos, rodind în ea.

Poruncile Iubirii, toate, sunt adevăruri şi lumini,
sunt trepte spre desăvârşire, plăcute paşilor divini,
din ce în ce mai spre lumina cunoaşterii lui Dumnezeu,
în care se desfată veşnic cei care le-au urcat mai greu;
ferice, fiul meu, de tine dac-ai pornit pe-acest suiş,
tu vei aduce rod de fapte sub al cuvintelor frunziş.

Poruncă a Iubirii este păstrarea-nvăţăturii vii,
în care te-au crescut părinţii – şi-ntocmai ca şi ei s-o ţii,
să nu te-abaţi din ea o cirtă, să nu laşi ne-mplinit un iot,
că-n orice slovă-i adevărul – şi sfânt e adevărul tot!
Ferice, fiul meu, de tine şi de urmaşul tău în veci,
aşa cum ţi le-am dat eu ţie, dacă şi tu spre el le treci.

Poruncă a Iubirii Sfinte e dragostea de fraţi mereu,
aceasta-i tot atât de sfântă ca dragostea de Dumnezeu;
toţi cei care-L iubesc pe Domnul datori sunt şi-a-i iubi pe fraţi
şi să-i asculte, căci doar astfel vor fi ei binecuvântaţi;
ferice, fiul meu, de tine când al iubirii sfânt Cuvânt
ţi-e o poruncă luminoasă ţinută până la mormânt.

Traian Dorz, Poruncile iubirii

Sinodul din Creta (2016) nu a fost un simplu sinod tâlhăresc, ca cele care au fost condamnate pentru legiferarea unor erezii și neorânduieli canonice, ci a fost un pseudosinod nelegitim care, pe lângă hotărârile eretice legiferate, a deschis calea instaurării domniei Antihristului prin religia universală care se configurează în aceste vremuri.

Mai mult decât atât, prin acceptarea hotărârilor eretice de către aproape toate Bisericile Locale, lucrarea Harului a slăbit în întreaga lume, iar puterea răului se manifestă înfricoșător, în formele văzute și trăite de noi. Vrăjmașul mântuirii a avut nevoie de această cucerire pentru ca Harul lui Dumnezeu să nu oprească ofensiva pornită asupra Bisericii și asupra întregii lumi. Nu pentru că puterea Harului nu mai este aceeași, ci pentru că omul a iubit mai mult întunericul decât lumina!

De aceea, lupta în Biserică trebuie să fie pusă în strânsă legătură cu adevărul de credință, iar soluțiile se cer a fi luate nu după măsuri și gânduri omenești, ci după voia cea Sfântă a lui Dumnezeu. Să nu credem că problemele actuale pot fi rezolvate fără a ține cont de trădarea de credință care s-a făcut în Kolymbari – Creta. Retragerea semnăturilor de pe documentele eretice cretane este prioritară în aceste vremuri de apostazie. Să nu credem că este suficient să punem „cezarului“ umărul în ușa bisericii pentru a nu impune restricțiile aberante la vreme de p(l)andemie! Ușa Bisericii se ține deschisă lucrării Harului prin credință și pocăință înțelegătoare.

Altfel, nu ne vom trezi doar cu măștile pe care, oricum, le-am scos din inimile noastre și cu care ne acoperim chipurile desfigurate ale trădării, ci vor veni peste noi și alte urgii, cu mult mai grele și de nedorit.

Preot Claudiu Buză

vindecarea indracitului din GadaraCâţi ne-am atins de Domnul
şi El ne-a vindecat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat!

Să spunem, să spunem mereu
ce mult ne-a făcut Dumnezeu,
să spunem mereu, da, mereu şi mereu,
noi şi voi – tu şi eu,
cât de mult, cât de mult
ne-a iubit Dumnezeu!

Toţi câţi zăceam în moarte
şi El ne-a înviat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost în lanţuri
şi El ne-a liberat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Toţi cei ce-am fost robi lumii,
iar El ne-a înfiat
datori suntem să spunem
aceasta ne-ncetat.

Recunoştinţa noastră
să strige-n lung şi-n lat,
cu slava Lui să umplem
pământul ne-ncetat!

Traian Dorz, Cântarea Învierii

CATEGORIILE DE OAMENI DIN OGORUL LUI DUMNEZEU

Fragment dintr-o vorbire a fr. Traian Dorz – 19 octombrie 1986

Nu numai fiecare verset – fiecare cuvânt e plin de conţinut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.
Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viaţa uşuratică, discuţiile uşuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea uşuratice şi neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n ajunge niciodată la rod.
Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândeţe, fără bunătate, fără îngăduinţă, fără iubire, oamenii aceştia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viaţa lor este o viaţă împietrită. Sunt nişte oameni uscaţi sufleteşte.
Cei închipuiţi în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitaţi, ocupaţi cu treburi, cu câştiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu… tot felul de lucruri, cu bişniţărie şi cu toate aceste lucruri. Toţi aceştia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuinţele, lăcomia, dorinţa după avere le înăbuşă în inimă orice cuvânt şi orice rod bun.
Şi a patra parte… Doamne, ce bine era dacă trei părţi ar fi fost bune şi numai o singură parte mai slabă! Dar trei părţi erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporţia. O parte cărora le place uşurătatea, viaţa de neseriozitate şi de distracţie lumească. Mulţi sunt şi din aceştia. Altă parte, cu o viaţă uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Şi alţii, preocupaţi de grijile şi de lăcomia, şi de alergările după viaţa aceasta. Şi abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi curată. | Continuare »

 „Ca să nu mă trufesc cu bogăţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup“ (II Corinteni 12, 7).
„Căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus“ ( Galateni 6, 17).

Acestea sunt două mărturii ale Sfântului și Dumnezeiescului Apostol Pavel.

Este uimitoare ascensiunea duhovnicească a acestui sfânt apostol al lui Hristos. Se cunoaște faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost un prigonitor al lui Hristos, care, pe drumul Damascului L-a descoperit pe Hristos, orbit fiind de lumina dumnezeiască a Acestuia. Și că orbirea lui a fost vindecată de preotul Anania din Damasc. Și că, deși vindecat și plin de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Pavel a rămas cu o rană la ochi toată viața. De asemeni, știm că el însuși s-a rugat Domnului de trei ori ca să i se vindece rana, primind din partea Domnului ca răspuns:  „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciuni“ (II Corinteni 12, 9).

Și, într-adevăr Sfântului Apostol Pavel chiar i-au fost îndeajuns harul lui Dumnezeu și plinătatea Duhului Sfânt.

Auzim uneori că rana sfântului ar fi urmarea păcatului prigonirii lui Hristos, a luptei sale împotriva lui Dumnezeu. Și poate că chiar așa și este. Noi nu știm. Doar atât înțelegem: că „bogăția descoperirilor“ era atât de mare, că a propovăduit despre învățătura lui Hristos cu mult înainte de a cunoaște pe Sfântul Apostol Petru. | Continuare »

Chinul pocăinţei tale
fie-atât de zbuciumat
cât să nu fi-avut mai tare
nici vreo poftă spre păcat.

Căci dacă tu n-ai spre Domnul
azi mai mult şi mai frumos
decât tot ce-aveai spre lume,
– nu eşti vrednic de Hristos.

Râvna pentru Casa Sfântă
fie-atât de-aprinsă cât
nici vreo patimă nainte
să nu-ţi mai fi fost atât.

Dragostea cerească-n tine
mai aprinsă să ţi-o ai
decât cea mai pătimaşă
când cel mai lumesc erai.

Foamea de Cuvântul Vieţii
să te-alerge mai flămând
decât orice lăcomie
şi plăcere oarecând.

Clipa rugăciunii tale
poarte-ţi sufletul în Sus
cum ţi l-ai dori, la moarte,
dus de îngeri la Iisus.

Slava pentru Sfântul Nume
al lui Dumnezeu să-ţi dea
stări mai dulci,
cântări mai-nalte
decât tot ce poţi avea.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Vorbirea fratelui Titus Neculcea de la nunta de la Leorda – 26 iulie 1981

fratele Titus NeculceŞtim că Scriptura este plină de semne arătătoare. Chiar şi pământul, şi lucrurile din jurul nostru, toate sunt nişte semne care ne vorbesc despre Dumnezeu. Toate Îl arată. Ştiţi ce a spus îngerul când le a vorbit păstorilor, la Naşterea Domnului Iisus: „Mergeţi în cetate şi iată semnul: veţi vedea un Prunc înfăşat, în iesle”. „Iată semnul…”.
Dar nu vorbim prea mult despre acestea. Trecem la un semn prin care ne putem verifica. El este semnul Sfintei Cruci, aşa cum îl facem noi. Deşi unii ne învinuiesc că îl facem, noi rămânem, făcându-l mai departe, pentru că este un semn arătat şi proorocit chiar în Sfintele Scripturi. Spune în Isaia 13: „…pe un munte înalt, pleşuv, faceţi semn cu mâna, ca să vină la porţile asupritorilor!”. Muntele înalt e Golgota, semnul e [crucea de pe el] (…). [Dar gol], semnul crucii încă nu mântuieşte, dacă nu este primită şi Jertfa de pe el. Împreună cu Jertfa, semnul Crucii are putere. Dar dacă ai înlăturat şi ai negat, ai tăgăduit jertfa şi ascultarea de Hristos, semnul acesta rămâne un semn gol, fără putere şi fără să te ajute la ceva.
Acesta este semnul pe care în facem noi şi cu care ne însemnăm totdeauna când facem rugăciunile noastre şi când vorbim în Numele Domnului. (…)
Dar aici în Ezechiel arată despre un alt semn. Semnul credinţei, pe care ţi-l pune Dumnezeu în inimă atunci când ai primit Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când ţi-a venit în inimă căinţa şi dorinţa, şi scârba de păcat. Atunci când te-ai hotărât să te întorci la Dumnezeu. Atunci când ai avut sentimentul remuşcării de tot ce ai făcut în viaţa ta, când ţi s-a luminat mintea şi ai început să vezi lucrurile altcumva, nu aşa cum le vedeai până când ai ajuns la Evanghelie. În momentul în care ai primit puterea credinţei şi te-ai hotărât să nu mai mergi la păcat şi să nu-l mai faci, să-ţi fie scârbă de urâciunile ce se fac în cetate, aşa cum am citit aici: „…fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se fac acolo”. Căci numai aceştia sunt însemnaţi: care gem şi suspină de ceea ce văd zilnic că se face în cetate. Şi când ţi-a venit în suflet ura împotriva beţiei, împotriva fumatului, împotriva desfrânării, împotriva celorlalte pofte, împotriva a tot ce-i rău şi păcătos, când te-ai scârbit de toate acestea, atunci, fratele meu, te-a însemnat Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu te-a însemnat cu pecetea Lui minunată. (…) | Continuare »

Nasterea-Maicii-Domnului-2Fecioară Marie,
tu, crin de lumină
şi uşă divină!
Noi, umiliţii
Şi obidiţii,
Rugămu-ne ţie,
Fecioară Marie!

Fecioară Marie,
Tu, rază de soare,
Preasfântă splendoare!
Negură deasă,
Griji ne apasă,
Ne dă bucurie,
Fecioară Marie!

Fecioară Marie,
Luceafărul serii
Şi Maica durerii!
Ne miluieşte
Şi izbăveşte
Din orice urgie,
Fecioară Marie!

Fecioară Marie,
Tu, Eva cea nouă,
A cerului rouă!
Prin tine-omenirea
Cunoaşte Iubirea
Ce nalţă-tărie,
Fecioară Marie!

Gheorghe Precupescu