b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Mt. 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine, şi cu al Său Cuvânt: „În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei…“ – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: „Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte“ (e o nuanţă).
Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia – are milă, văzând mulţimile, şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: „Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană“.
Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiască – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă puştiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor? | Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Duminica a opta după Cincizecime
Înainte de minunata săturare a celor cinci mii de oameni, ucenicii Domnului au vrut ca El să dea drumul mulţimilor; Domnul însă a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce“. Să învăţăm aceste cuvinte şi, ori de câte ori vrăjmaşul ne va insufla să întoarcem spatele celui care cere de la noi, să ne spunem ca din partea Domnului: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mâncaţi“ – şi să le dăm ceea ce avem la-îndemână. Vrăjmaşul scade mult dorinţa omului de a face milostenie, şoptind că cel care cere poate că nu merită să primească milostenie; dar iată că Domnul n-a stat să cerceteze vrednicia celor cinci mii, ci pe toţi i-a ospătat la fel, deşi nu toţi aveau, fireşte, aceeaşi dragoste faţă de El; poate că printre ei erau şi unii care mai apoi aveau să ţipe: „Răstigneşte-L!“. Aşa e şi obşteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi: „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi si peste cei nedrepţi“ (Mt. 5, 45). De ne-ar ajuta Domnul să fim câtuşi de puţin milostivi, „aşa cum Tatăl nostru Cel Ceresc este Milostiv“!

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Cel care plânge după-această
viaţă şubredă şi grea
e-un orb – că nu-i pe lume nimeni
să nu se ducă de la ea.

Cel care-şi crede-al lui pământul
se-nşală-n felul cel mai rău,
că, orb fiind, nenorocitul
nu vede că e el al său.

Dar cel ce nu-şi alege Cerul
şi-al vieţii veşnice temei
acum, când Dumnezeu l-îmbie,
e înmiit mai orb ca ei.

Traian Dorz, Cântări de sus

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

„După credinţa voastră fie vouă!”, le-a spus Domnul celor doi orbi, şi îndată s-au deschis ochii lor.
După măsura credinţei omului este şi cercetarea lui de către puterea lui Dumnezeu. Prin credinţă se primeşte, trece şi în ea se sălăşluieşte harul. Aşa cum plămânii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, şi primii primesc mai mult aer decât cei din urmă, tot aşa şi credinţa unuia e mai
mare, iar a altuia e mai mică, şi prima primeşte mai multe daruri de la Domnul, iar cealaltă mai puţine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde şi
ţine toate şi Se sălăşluieşte cu plăcere în sufletele omeneşti; dar intră în ele nu cu sila, deşi este Atotputernic, ci chemându-le, căci nu voieşte să strice stăpânirea pe care i-a dat-o omului asupra voinţei sale. Pe cel ce se deschide prin credinţă îl umple Dumnezeu cu daruri peste măsură; în cel care se zăvorăşte prin necredinţă nu intră chiar de ar fi aproape. Doamne!
Adaugă-ne credinţa, fiindcă şi credinţa tot darul Tău este. Fiecare din noi însă se cade să mărturisească: „Iar eu sărac sunt şi sărman” (Ps. 69, 6).

Vlad Gheorghiu

Oastea Domnului poartă un nume sfânt. Este a Domnului. Noi, cei care-o alcătuim, suntem ai ei, atâta timp cât suntem ai lui Hristos.
Ea (deci noi) trebuie să-L oglindească pe Hristos. Pe Hristosul Lumină, pe Hristosul Adevăr, pe Hristosul Viaţă, pe Hristosul Cale spre mântuire pentru toţi.
Ea are nu numai un nume sfânt, ci mai presus de orice, are şi o deviză la fel de sfântă: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (I Cor. 2, 2). Părintele Iosif i-a înscris Oastei până în veşnicie acest destin: Crucea, Răstignirea.

Toţi câţi Îl păstrează în ei şi între ei pe Iisus Hristos cel Răstignit, aceia rămân în Hristos şi Hristos rămâne întru ei. Şi vor fi ostaşi ai lui Hristos. Nicio lucrare cu un alt fel de Hristos nu viază!

Ce responsabilitate avem toţi ostaşii faţă de acest principiu! Suntem noi azi lumină? Ca Dumnezeul nostru, Care este lumină, adevăr, viaţă, mântuire, să ajungă la oameni? Dumnezeu este Dumnezeul vieţii, dar este cu adevărat şi Dumnezeul nostru???
Sau mai corect spus, suntem noi următori ai Acestui Dumnezeu al vieţii şi al luminii, al adevărului şi al mântuirii? Mărturisim noi oamenilor Viaţa şi Lumina, Adevărul şi Mântuirea Dumnezeului nostru?
Suntem azi împărţiţi în cel puţin două Oşti. Oficial. Pentru că, de fapt, suntem atât de divizaţi, încât aproape fiecare are alt mod de gândire. Pentru că nu mai avem stegari… în urma cărora să ne aliniem încredinţările. Până când vreun urmaş vrednic va prelua steagul, noi avem drept jaloane învăţătura înaintaşilor şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre străbune.

E uşor de spus: eu sunt sibian sau sunt simerian, sau mă identific cu modul de gândire şi trăire de la Bănceni. Sau eu sunt cu toţii, toţi sunt fraţii noştri. Sau mântuirea e personală, eu mă duc cu toţii, dar de făcut, fac ce simt eu că e bine… Şi în vremea Sfântului Apostol Pavel erau unii ai lui Pavel, alţii ai lui Chefa… Şi Marele Apostol îi îndeamnă pe toţi să fie ai lui Hristos.
Dar azi, în contextul pe care-l cunoaştem cu toţii, asta e cel mai greu de făcut. Cel mai greu este să poţi mărturisi că eşti cu adevărat al lui Hristos. Pentru că a fi al lui Hristos necesită neapărat să-L cunoşti pe Hristos. | Continuare »

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru, în tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte.

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Am căutat Cuvântul
să-Ţi împlinesc smerit,
ca inimii, aleanul
să-i stâmpăr fericit.
Dar parcă tot nesigur
şi pâlpâind mi-era
fiorul părtăşiei
din rugăciunea mea.

Am alergat cu sete
spre Adevărul Sfânt,
Te întâlneam şi iarăşi
piereai ca-ntr-un mormânt.
Şi Te-am chemat cu lacrimi
când sufeream mai greu,
Te regăseam şi… totuşi
nu Te simţeam al meu.

Abia când lângă Cruce
plângând m-am prăbuşit
şi când, arzând, IUBIRII
deplin m-am dăruit,
abia atunci simţit-am,
Iisus, că nu-mi mai pleci.
Ştiam că eşti cu mine
şi că-s al Tău pe veci.

Vlad Gheorghiu

În zilele de 20 şi 21 iulie 2013, a avut loc adunarea anuală a Oastei Domnului la Mănăstirea Bănceni. Ca nişte Rusalii prelungite, cele două zile, frumos împletind slujba religioasă cu adunarea Oastei, s-au petrecut sub călăuzirea şi oblăduirea Duhul Sfânt revărsat din belşug. Firul roşu al predicilor şi al mărturisirii fraţilor chiar acesta a fost: prezenţa tainică a Duhului Sfânt şi călăuzirea Lui cea sfântă pe drumul curat al învăţăturii înaintaşilor, fără urmă de amestecătură sau sincretism. Cuvântul cheie a fost: ecumenismul şi lupta strânsă împotriva a tot ce implică acesta. La sfârşitul adunării, preoţi, călugări şi fraţi, în frunte cu Prea Sfinţitul Longhin, au ţinut un sfat prin care s-a dorit o încercare de redresare a drumului greşit pe care alunecă azi Oastea Domnului.
Am auzit întrebari de genul: „Ce atâta ecumenism, noi trebuie să-L vestim pe Iisus cel Răstignit“; „Aici, la Bănceni este doar o nuanţă a Oastei Domnului“.
Sigur, versetul de la I Corinteni 2, 2: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit“ este motto-ul Oastei Domnului, însă pentru a-L păstra între noi şi în noi pe Iisus Hristos cel Răstignit, trebuie întâi curăţat din mijlocul nostru şi din noi tot contextul ecumenist care se vrea imprimat atât Bisericii noastre, cât şi Oastei Domnului, context care, de fapt Îl desrăstigneşte pe Hristos. Pentru că Jertfa şi Crucea îi frig rău pe toţi cei care s-au lăsat înşelaţi sau încântaţi de falsele străluciri ale formei acesteia de creştinism secularizat şi sincretist, pe care o impune curentul ecumenist.
Iar, aici în Ucraina, nu este „doar o nuanţă de Oaste“, ci este însăşi nuanţa Oastei. Pentru că fraţii de aici sunt dintre cei care alcătuiesc rămăşiţa de Lucrare ce a păstrat nediluat şi neamestecat duhul Oastei celei dintâi. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări de drum

Ispito, tu eşti umbra seninului curat
şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit,
şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
şi viermele ce roade a păcii rădăcini,
şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
şi sol satanic care pândeşte uneltind,
şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind,
şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea…

– Aşază-Te-ntre mine, Iisuse, – şi-ntre ea!

Poemul iubirii
şi-al dorului sfânt
cu harfa mi-l cânt.
Şi-n taina sfinţirii
îmi ard ispăşirii
un nou legământ

În noapte-o lumină
sclipeşte uşor,
iar eu mă-nfior
de starea divină.
Şi harfa-mi suspină,
Iisuse, de dor.

Iar gura-mi aşază
aprinsul sărut
şi cântecul mut
pe-a corzilor rază.
Şi las să le arză
un dor neştiut.

Din arderea lină,
un imn îmi aprind
şi tainic şoptind,
alerg spre lumină
şi harfa mea plină
de-acorduri mi-o-ntind.

M-apropii de Cruce
cu ochi rourând
şi harfa-mi cântând,
ofranda şi-aduce.
Şi-un zâmbet străluce
pe-obrazul Tău blând.

Şi-n dulcea vibrare,
adorm fericit
spre-un alt Răsărit.
Şi parcă o boare
pe buze-mi apare
din imnu-adormit.

Vlad Gheorghiu