b'LOGOS — Comori Nemuritoare

David B. Ioan, «Misionarul Vieţii Creştine» nr. 1-2 1940, p. 6

Un bogat lacom, în toată viaţa lui se îngrijise şi lucrase numai să-şi înmulţească averea, iar de suflet nu purta grijă deloc. Acest bogat avea trei copii. Din averea ce o moştenise de la părinţii lui şi cu ceea ce agonisise el, îşi zidi patru palate.
Pe când tot visa el şi plănuia cum să-şi mai mărească avuţia, a căzut deodată greu bolnav la pat. Văzând că nu mai are nădejde de scăpare, a trimis să cheme pe un avocat care să-i facă testamentul. Avocatul a sosit şi s-a aşezat la masă, să scrie. Bogatul a început a-i dicta astfel: ,,Palatul de la munte, cu tot pământul lui, îl las feciorului meu cel mare; palatul de la moşie, cu întreaga moşie, îl las feciorului mijlociu; palatul din capitala ţării, cu mobile şi banii ce sunt în casă, îl las soţiei mele; iar palatul de la mare, cu tot terenul şi plantaţiile din jurul lui, îl las feciorului meu cel mic”.
Între aceasta, copilul cel mai mic, care avea abia cinci ani, l-a întrebat pe tatăl său – cu obişnuita linişte copilărească –, zicând: ,,Tăticule dragă, vedem că fiecăruia dintre noi ne-ai lăsat câte un palat aici, dar spune-ne şi nouă, acolo unde te duci tu ai vreun palat? Sau măcar o mică colibuţă, aşa cum are moş Gheorghe, porcarul nostru care ne păzeşte porcii?” | Continuare »

Un ţăran bogat, ale cărui hambare erau pline cu grâu, avea obiceiul să se roage şi pentru săraci; când însă venea vreun sărac şi-l ruga să-i dea şi lui puţin grâu, răspundea mereu că nu are de prisos. Într-o zi, când în rugăciunea lui de dimineaţă se rugă iarăşi pentru săraci, fiul lui cel mic i-a zis:
– Tată ştii ce aş dori?
– Ce ai dori?
– Aş dori să am grâul tău, tată!
– Şi ce-ai face cu el?
– Aş împlini rugăciunea ta pentru săraci, tată!
Tatăl îşi muşcă buzele. Cuvintele copilului îl loviră drept la inimă.
A te ruga pentru săraci şi a nu le veni în ajutor cu ce poţi este doar împlinirea unei forme de evlavie. Dar câţi oameni dintre cei ce-şi zic credincioşi se mulţumesc doar cu împlinirea unei forme! Este frumos să le vii în ajutor. De cuvinte şi forme este plină lumea; dar de fapte ieşite din credinţă este foarte săracă. Şi acesta este un semn al timpurilor din urmă!

Ioan Marini

Într-un castel frumos care astăzi e numai ruină, locuia un om bogat. El cheltui mulţi bani pentru a-şi împodobi castelul său, dar faţă de cei săraci nu se prea milostivea.
Odată veni la el la castel un biet călător şi îi ceru culcuş peste noapte. Bogatul, semeţ, îl respinge şi îi zice:
– Acest castel nu-i han.
Călătorul răspunde:
– Daţi-mi voie să vă pun trei întrebări şi apoi voi pleca.
Bogatul zise:
– La aceste întrebări voi răspunde bucuros.
Călătorul îl întrebă deci:
– Cine a locuit înainte de D-voastră în acest castel?
– Tatăl meu, răspunse bogatul.
– Cine a locuit înainte de tatăl D-voastră aici?
– Bunicul.
– Cine va locui după D-voastră aici?
– Fiul meu, aşa vrea Dumnezeu.
– Acum, zise călătorul, dacă fiecare locuieşte numai un anumit timp în acest castel şi mereu unul lasă pe celălalt în castel, atunci D-voastră nu sunteţi decât un oaspe? Acest castel este un adevărat han. De aceea nu cheltuiţi aşa mult pentru împodobirea acestei case, care vă găzduieşte puţin timp; mai bine fiţi milostivi faţă de cei sărmani!
Cuvintele călătorului îl înduioşă pe bogat, îl găzdui peste noapte şi din acel moment s-a făcut un binefăcător al săracilor.

«Oastea Domnului» nr. 34 / 24 aug. 1930, p. 1

Nu s-a temut ILIE, proorocul, să se suie într-un car de  foc? – întrebă odată un învăţător pe elevii săi.
– Nu s-a temut, – răspunse copilul unui ostaş din Oastea  Domnului – pentru că în acel car îl chemase Dumnezeu şi Dumnezeu conducea carul.
Potrivit răspuns, pe care noi trebuie să-l completăm. Sfântul Ilie-proorocul s-a suit la cer într-un car de foc. Oare nu este şi lucrul acesta o minunată icoană pentru şcoala suferinţelor?
Cele mai multe suflete se ridică spre cer cu carul cel de foc al suferinţelor şi încercărilor. Înfricoşat este acest car, la vedere, dar trebuie să ne suim în el cu toată încrederea, pentru că, prin el, Domnul ne ridică la cer.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mai anii trecuţi, un orb din judeţul Turda a comandat o Biblie de la «Lumina Satelor». În scrisoarea de comandă, orbul scria: „Sunt un orb din naştere şi nu mă pot folosi de lumină şi vedere. Iarna când oamenii se pun pe citite, eu trebuie să mă culc, căci nu văd. Un vecin mi-a citit mult din cărţile şi foile de la Sibiu şi eu îi fac dar o Biblie, căci aceştia sunt banii pe care i-aş fi cheltuit o iarnă întreagă cu lampa şi luminarea, dacă aş vedea. Lumină mi-a dat, lumină îi dau”.

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 22 / 29 mai 1932, p. 4

Chipul acesta l-am văzut într-o revistă de glume. Se făcea haz de spaima unei cucoane care, de frica unui şoricel, fugea în gura unui leu.
Eu însă am văzut în această glumă şi un înţeles creştinesc. Aşa fac oamenii de multe ori şi în viaţa cea creştinească. Strecoară ţân¬ţarul, dar trec cămila. Păzesc litera, dar omoară duhul.
De când eram copil mic în casa părinţilor mei plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân şi evlavios, care păzea cu sfinţenie toate posturile şi rânduielile. Avea însă bătrânul şi unele metehne pe care aşijderea „le păzea”.
Se întâmpla, pe timp de post, să dea bătrânul peste atare vas întinat cu mâncare de dulce?… Să-l fi văzut şi auzit atunci: „Trăsnească şi fulgere în voi, muieri… că spurcaţi pe om cu vasele voastre… Nu mai poate ţine omul cu voi nici sfintele posturi”…
Şi, de ciudă, bătrânul se repezea hăt la cârciumă, unde îşi astâmpăra „mânia” suduind pe muieri şi înghiţind la rachie (asta nu mai era spurcată!).
Adică făcea şi el exact ceea ce se vede în chipul de alături: pentru un mic „şoarece”, fugea… în gura leului. Vedea „spurcarea” numai în mâncare, dar n-o vedea şi în sudalmă şi cârciumă.
Asta e ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori şi în atâtea feluri şi în viaţa creştinilor de azi. Sunt şi azi atâţia creştini care păzesc litera dar omoară duhul. Strecoară ţânţarul, dar trec cămila.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un adânc înţeles este chiar şi în felul cum este făcută crucea.
O cruce de lemn e făcută din două braţe. Un braţ e mai lung, mai lungăreţ. Acest braţ e parcă o cale netedă, un drum deschis ce alunecă înainte. Celălalt braţ – cel mai scurt – vine şi se aşază de-a curmezişul peste braţul cel mai lung. Se aşază ca şi când ai închide calea cuiva, ca şi când l-ai opri pe cineva în drumul său.

Aici este taina cea mare a Crucii. Ea înseamnă o oprire a noastră, a vieţii noastre, din calea cea largă a păcatului. Ea trage o dungă peste toate lumeştile noastre planuri şi gânduri. Crucea se aşază de-a curmezişul în calea vieţii   noastre celei păcătoase. Ea înseamnă un hotar sufletesc, un hotar de oprire a unei vieţi vechi şi de începere a unei vieţi noi. Ea înseamnă o schimbare din temelie a  vieţii.
Însă, vai, puţini au aflat crucea în acest înţeles! Crucea celor mai mulţi creştini are numai un braţ. Are numai braţul cel lung: calea deschisă a lumii, a răutăţilor. Celălalt braţ, cel cu hotarul sufletesc şi cu schimbarea din temelie a vieţii, lipseşte.
Nu cumva o astfel de cruce este şi crucea ta, iubite cititorule?

Vasile Banielevici, Marginea – Bucovina

Mă tot întreabă oamenii de prin alte comune:
– Da’ nu cumva eşti venit din Rusia? Ai fost prizonier?

Iar eu le răspund:
– Da, am fost prizonier la Satana.
– Cum, măi, la Satana?
– Păi aşa, căci eu, prin Sfântul Botez, de mic, eram un fiu al lui Hristos. Dar, crescând cu anii, Satana tot s-a războit cu mine prin fel de fel de arme ca: beţia, curvia, sudalme, furturi, jocuri, cântece de-ale lui şi altele, şi apoi m-a biruit, căci n-am mai făcut voia Domnului, ci a lui Satana. Şi m-a dus departe, departe, tocmai în ţara pierzării şi am stat douăzeci şi cinci de ani prizonier la el. Şi-apoi, prin mila lui Hristos, am fugit de la el. Mi-a rupt Domnul lanţurile cu care eram legat. Şi, de atunci, caut să tot fug de el, făcând voia Domnului, ca nu cumva iar să mă ia prins; căci umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să prindă.“

Un învăţat neamţ a studiat viaţa viespilor şi a aflat un lucru interesant. Când o viespe află un fagur de miere sau altfel de dulceaţă, nu se apu-că să mănânce numai singură, ci face pe crainicul. Se duce şi dă de veste şi altor viespi şi le cheamă la înfruptare.
Să facem şi noi măcar atât cât fac aceste fiinţe sălbatice! Toţi cei ce am aflat dulceaţa Evangheliei să vestim şi altora această dulceaţă! Să strigăm pe toate drumurile cât de dulce este o viaţă trăită cu Domnul şi să-i chemăm şi pe alţii să guste din ea!

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

O vulpe văzu odată o grădină încărcată de toate bunătăţile. Dar grădina era apărată cu ziduri înalte, pe care vulpea nu le putea sări.
„Ce aş putea face să străbat în grădină?“ – se întreba vulpea. Umblând de jur-împrejurul zidului, dădu peste o gaură în zid, dar gaura era prea îngustă să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce-i de făcut, vulpea îşi zise: „Ştiu ce voi face! Voi răbda foame câteva zile, voi slăbi şi voi încăpea prin gaură“.
Zis şi făcut. După trei zile de foame, vulpea se strecură prin gaură şi, ajungând la poame, se ospătă din belşug. Dar, după câteva zile, îşi aduse aminte că trebuie să iasă iar de aici, mai ales că sosise vremea culesului. Însă aici, un alt necaz: se îngrăşase de-a binelea şi nu mai încăpea pe gaură. Ce-i de făcut?
„Nu-i alt mod să scap de aici – îşi zise vulpea necăjită – decât să mă pun iarăşi pe foame şi răbdare, ca să slăbesc.“
Răbdă iar trei zile şi, slăbind, se strecură afară. Când se văzu scăpată, uitându-se spre grădina cu poame, zise:
„Frumoasă mai eşti tu, grădină şi dulci sunt poamele tale, dar ce folos am avut eu de ele? Cât am mâncat, atât am răbdat… Cum am intrat, aşa am ieşit…“.
Ce istorioară plină de înţeles! Aşa e şi cu noi. Cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom şi ieşi din ea. Nimic nu vom putea duce cu noi.
Lume, lume, cât de dulci sunt poamele tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele!?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE