b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul Luca al Crimeei

Aţi ascultat astăzi pericopa evanghelică despre tânărul bogat, care n-a dorit să îşi împarta averea pentru a moşteni Împărăţia cerurilor. Atunci Domnul a spus că este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor decât o cămilă prin urechile acului.
Parcă nu mai este oportun să vorbim despre avere, fiindcă în ţara noastră nu mai sunt bogaţi, ci toţi sunt egali. Totuşi cred că, ascultand cuvântul meu, veţi vedea că întotdeauna şi în toate timpurile este momentul să vorbim despre bogăţie.
Înainte să vă tâlcuiesc cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat, fiţi atenţi la ceea ce a scris Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi: “Ascultaţi acum voi bogaţilor: plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit, şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră, şi trupurile voastre ca focul le va manca: aţi strâns comori în vremea din urmă. Iată, plata pe care voi aţi oprit-o, lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat; v-aţi îmbuibat inimile în ziua înjunghierii. L-aţi osândit pe cel drept şi L-aţi omorât; El nu va tine piept“. (Iacov 5, 1-6)
Vedeţi ce cuvinte cumplite a spus Sfântul Apostol Iacov despre cei bogaţi, cât de înfricosător i-a zugrăvit? Şi ce poate fi mai cumplit decât cuvântul Domnului Iisus Hristos despre faptul că bogatului îi este greu să intre în împărăţia lui Dumnezeu?
De ce este aşa? În acele timpuri, când Domnul a venit pe pămănt, în sânul poporului israelit era dominantă părerea că bogăţia reprezintă binecuvântarea lui Dumnezeu: bogaţii erau cinstiţi, respectaţi, li se acorda o deosebită cinstire. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, cuvânt la Măreaţa adunare a Oastei Domnului de la Sibiu 1932 „După mişcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de aici şi în faţa Oastei. Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic şi slab Şi-a ales Domnul, pentru ca toţi să vadă şi să înţeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului şi nu a omului. Eu stau în faţa acestei mişcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (I Cor. 1, 27). În mişcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toţi cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veţi întoarce, iubiţii mei fraţi ostaşi, pe la casele voastre şi lumea vă va întreba: ce aţi văzut pe la Sibiu? – voi să răspundeţi: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic şi slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiţă la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. În mişcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa. Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu. De două zile bucuriile noastre se ţin lanţ. Cerul de Sus ne copleşeşte cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiţii mei, să daţi slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie. Acum doi ani, când munca şi boala m-au doborât la pat, eram atât de slab şi şubred, încât îmi aşteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorinţă mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt! | Continuare »

„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24-25).

Cât de simplu şi cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea şi învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu şi cât de adânc le-a arătat Apostolilor şi lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos – zicea un vestit predicator – este viaţa învăţăturii Sale.
Iisus Mântuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viaţă întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viaţă întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul şi ar fi putut „sintetiza“ învăţăturile Sale în sute de cărţi. Ar fi putut strânge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu şi mântuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mântui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele“ Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ şi „murind“ pentru noi. | Continuare »

Sfântul Grigorie Palama

1. Crucea lui Hristos a fost propovăduită şi închipuită mai dinainte de neamurile cele din vechime, şi nimeni nu s-a apropiat vreodată de Dumnezeu fără puterea Crucii. Căci după acea greşeală dintâi săvârşită în raiul lui Dumnezeu prin călcarea poruncii cu privire la pom, păcatul s-a înmulţit, iar noi am fost supuşi, înainte de moartea trupească, morţii celei sufleteşti, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu. Iar după călcarea poruncii, am trăit în păcat şi în viaţa cea după trup; or păcatul „nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8).

2. Dacă – aşa cum spune Apostolul – „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5:17), Dumnezeu fiind Duh, bunătatea însăşi şi virtutea, iar duhul nostru fiind după chipul şi asemănarea Acestuia, şi dacă duhul nostru prin păcat se face fără de folos, cum ar fi atunci cu putinţă să se înnoiască cineva şi să ajungă prieten cu Dumnezeu în Duh, câtă vreme nu se leapădă de păcat şi de viaţa cea după trup? Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie. Iar regele şi proorocul David, mare prieten între prietenii lui Dumnezeu din acea vreme, spune: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” (Psalmi 138, 16). Eu vă voi arăta cum au fost şi cum au petrecut prietenii lui Dumnezeu înainte de venirea Crucii, dacă voi vă veţi apleca urechea cea iubitoare de Dumnezeu şi veţi lua seama la cele ale Lui.

3. Când încă nu apăruse omul păcatului, fiul nelegiuirii, vreau să spun antihristul, a zis Teologul cel iubit de Hristos: „Şi acum, iubiţilor, este antihrist” (I Ioan 2:18). Tot astfel şi Crucea se află la cei de mai dinainte de noi, chiar dacă fără să se vădească aievea şi deplin. Căci marele Pavel ne-a învăţat pe noi, în chip destul de limpede, cum se află în noi antihristul chiar înainte de a se ivi, căci el spune: „… taina fărădelegii se şi lucrează în noi” (II Tesaloniceni 2, 7). Tot astfel şi Crucea lui Hristos, chiar pe când nu se arătase ca atare, se găsea totuşi în strămoşii noştri; căci încă de pe atunci taina ei se lucra într-înşii. | Continuare »

Sfântul Grigore Palama

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-i aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, şi ca şi voi prin rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un folos.
2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” (Deuteronom 32:33). Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” (vezi Isaia 20:1); şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” (vezi Isaia 58:3). Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58:5) şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea (Isaia 1:15).
3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” (Psalmi 51:1 ); şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmi 139:1-3). | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreaga şi fără de prihană, fără nici o îndoiala, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otravă de mâncare. | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.

Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.

Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii

Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.

În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »

Părintele ARSENIE BOCA

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa. Intre ai Săi a venit, dar ai Săi Îl aşteptau cu mâna pe sabie.
Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama”.
Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.
Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului” în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou” ce are să facă.
„Îngerul Domnului” era îngerul Pruncului, îngerul Omului.
Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând, – şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.
Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur,
din “Predici la duminici şi sărbători”

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lăncier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primejdie? | Continuare »

Părintele Arsenie Boca – Fiii învierii

Aceasta este proporţia cosmică a naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui – spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între începutul şi sfârşitul ei. De altfel, numai întruparea Mântuitorului şi e fapt absolut istoric, dătător de sens în istorie, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu îl ştie.
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu sunt în ştiinţa omului. Naşterea lui Iisus ca Om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, Care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. „Din Betleem”, spune profetul, are să vină Acela a Cărui obârşie e din început şi se suie până la zilele veşniciei.

Pentru acest fapt unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemeni, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu S-a atins Dumnezeu bine de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi aceşti a s-au cutremurat şi au pus mâna pe sabie ca să se apere de Împăratul păcii. Nu tot aşa s-au purtat şi păgânii. Cei trei magi şi înţelepţi I se închină şi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preot, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-au cutremurat şi i-a înspăimântat numai naşterea Mântuitorului şi s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu. | Continuare »

Predică a părintelui ARSENIE BOCA

„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Zice careva că pe un om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebărilepe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poaterestrânge şi la un punct de vedere numai religios. Adâncimea sau superficialitatea lui Dumnezeu într-un om, o poţicunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din cuvintele pe care le spune.
Astfel: unii nu-I cer nimic; alţii Ii cer nimicuri; unii Ii cer „socoteală”; alţii Ii cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtăm. Plecând de la tâlcul rugăciunilor găsim şi paradoxuri minunate. Sunt sfinţi care, unii, ajungeau ca îngerii; care,unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Aşa se aseamănă începuturile şi sfârşiturile credinţei: unii nu cer nimic, alţii nu mai cer nimic. Sfinţii cei mari, din desăvârşita credinţă şi smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea. Totuşi: mântuirea, desăvârşirea, e acel „un lucru care trebuieşte” (Luca 10,42), după cuvântul din Betania, încasa lui Lazăr. Pentru acest „un lucru” – iertarea lumii – se roagă şi sfinţii din Cer. | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu, predică la Pescuirea minunată

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“) şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“ Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte.
„Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“.
Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tău cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci şi peste noi.
Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adică omul (căci «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit») – o vesteşte tăria“. Vesteşte omul tăria şi slava lui Dumnezeu?
Trimite peste noi şi peste aceste daruri Duhul Tău cel Sfânt, ca să înţelegem taina aceasta, şi anume: că noi suntem chip al lui Dumnezeu şi că noi vestim cel puţin cum Îl vestesc cerurile! Dacă nu e aşa, aşa trebuie să fie.
Cuvântul vesteşte, tâlcuieşte taina.
Acum să auzim cuvântul, care ne va dezvălui şi astăzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iată cuvântul rânduit de dumnezeieştii Părinţi pentru această duminică: | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

„Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?
Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebul. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). | Continuare »

Tabloul de alături ne arată scăparea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului… sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii) pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete (ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis: «Mân¬tuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu stai în loc…» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare“ (Citiţi pe larg această istorisire la Facere, cap. 19).

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noastre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie. Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile) sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti cum se întinde dus de vânturile răutăţilor… văd suflete pierind în foc şi mă îngrozesc… mă înfiorez. Da, da, mă îngrozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov (aici Acatistul Sfântului)

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23). Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru l, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. | Continuare »

…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »