b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).

Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?

Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:

– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.

Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:

– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.

– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără.

– Mi-ai spus că copilul dumitale e foarte credincios şi aş vrea să stau puţin de vorbă cu dânsul, să vedem în ce constă credinţa aceasta, căci e foarte uşor să ne punem această emblemă, această etichetă, şi să le spunem tuturor: „Eu sunt creştin!…” Foarte bine. Admit că e credincios cutare, dar hai să verificăm puţin câtă credinţă se găseşte în inima lui. Căci credinţa înseamnă a împlini şi a înfăptui Cuvântul lui Dumnezeu, nu să-l vorbim numai din gură.

„Copilul meu e foarte credincios…”

Şi m-a împăcat cu aceasta, spunându-mi ce cărţi a luat cu el în tabără. Şi m‑am bucurat foarte mult că luase cu el şi Biblia. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Sâmbăteni – iulie 1979

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine” (Ps 139, 5).

Slăvit să fie Domnul!
Nu ştiu de ce fiecare dintre noi aşa mult ne bucurăm să fim înconjuraţi de dragostea celor din jurul nostru. Aşa mult ne bucurăm atunci!

Tinerii noştri dragi a căror nuntă o sărbătorim acum se bucură de astăzi mai mult, că toţi îi înconjoară cu dragostea lor. Şi aceasta, fiindcă viaţa lor se află înaintea lor. De aceea toţi îi înconjoară cu dragostea.
Când vine omul în această lume, cât îi de mititel, toţi îl înconjoară cu dragoste, toţi îi zâmbesc, toţi îl iubesc, toţi îl îmbrăţişează, toţi îl înconjoară cu dragoste. Dar când omul a trecut şi viaţa lui rămâne în urma lui, rămân tot mai puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor. Rămân doar cei mai apropiaţi. Şi, când viaţa s-a scurs aproape întru totul, sunt foarte puţini acei care îl înconjoară cu dragostea lor.

Poate că nişte bătrâni, acum când voi cântaţi la o nuntă, stau undeva părăsiţi la o margine de sat, dezbrăcaţi şi fără pâine pe masă… O, sărmanii!… De ce nu-i mai înconjoară şi pe ei cineva cu dragoste?… Ei s-au dus şi viaţa lor este în urma lor şi poate chiar unii dintre cei mai apropiaţi ai lor vor spune: „Apoi, mai bine Şi-ar pune Dumnezeu mila cu ei, ca să nu se mai chinuiască pe pământul acesta”.

O, fraţii mei dragi, fiecare dintre noi suntem călători. La unii… a noastră viaţă este mai în urmă… Voi, tineri dragi, viaţa o aveţi înaintea voastră.
Am vrea cu acest prilej să ne gândim la o altă dragoste, despre care spune David în Psalmul 139 de care am amintit, la dragostea lui Dumnezeu: | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

– Pentru ce Iisus trage după El pe aceşti orbi care strigau?
– Ca să ne înveţe, şi cu acest prilej, să fugim de slava lumii . Şi, pentru că era aproape de casa Sa, i-a dus înăuntru, ca să-i vindece îndeosebi. Lucrul acesta se vede şi de acolo că le-a poruncit să nu spună nimănui nimic .
Nu mică este acuzaţia pe care aceşti orbi o aduc iudeilor; ochii le sunt betegi şi cred în Hristos numai din auzite; iudeii văd minunile, vederea le dă mărturie de cele săvârşite, şi ei fac cu totul dimpotrivă. Uită-te şi la râvna celor doi orbi! O arată şi strigătul şi rugămintea lor! Nu s-au apropiat de Iisus orişicum, ci strigau tare şi nu cereau nimic altceva decât milă.
Îl numeau „Fiul lui David”, pentru că numele acesta li se părea nume de cinste. In multe locuri şi profeţii numeau aşa pe împăraţii iudeilor, când voiau să-i cinstească şi să-i arate mari.

| Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

…Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică  în sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evanghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufletească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la Iisus o greutate pe care o simţea în suflet, o greutate sufletească pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi desfrânările lumeşti.

Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Această greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Domnului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Maria s-a mântuit în clipa  când s-a simţit doborâtă de greutatea păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea. Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O, ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! | Continuare »

Î.P.S. Bartolomeu ANANIA, predică rostită la mănăstirea Putna (19 septembrie 2004 )

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi,
Printre faptele măreţe ale Sfântului Ştefan cel Mare se numără şi una mai puţin însemnată în conştiinţa poporenilor noştri. El a înfiinţat multe mănăstiri şi schituri, a ridicat multe biserici, dar a întemeiat şi o episcopie. Şi poate că din punctul meu de vedere este fapta lui cea mai însemnată.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisoarea 787

Îmi scrieţi că vă împovărează grijile lumeşti până acolo încât nu vă lasă nici să vă rugaţi. Aceasta este cursa vrăşmaşului. Pentru că avem nevoie de adăpost, îmbrăcăminte, hrană şi celelalte lucruri, trebuie să ni le procurăm; de aceea trebuie şi să ne gândiom la acest lucru, şi să ne dăm silinţa. Şi în aceasta nu este nici un păcat. Aşa a binevoit Dumnezeu să orânduiască viaţa noastră. Dar aici, unde nu este niciun păcat, vrăşmaşul, strecurându-se, înrădăcinează păcatul, această grijă neîncetată, care şi capul îl îngreuiază, şi inima o roade. Împotriva acestei boli sunt îndreptate toate învăţăturile Mântuitorului despre negrijă: Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Mt. 6,34). Aceasta nu înseamnă să nu faceţi nimic, ci, pe toate făcându-le, să nu vă chinuiţi cu griji peste măsură, care nu vă oferă nimic, ci doar vă istovesc.
Multa grijă este păcătoasă prin faptul că vrea să facă totul de una singură, fără Dumnezeu, că după aceea vă învaţă să vă puneţi nădejdea în ceea ce a făcut ea şi în celelalte mijloace ale sale, în afară de pronia lui Dumnezeu, şi astfel vă determină să socotiţi că bunurile pământeşti sunt principalul ţel şi adevărata viaţă este cea de pe pământ, fără să vă mai gândiţi la viaţa viitoare. Vedeţi ce duh luptător împotriva lui Dumnezeu se află în grija de multe! | Continuare »

Sântul IOAN GURĂ DE AUR, cuvânt la Duminica a III-a după Pogorârea Sfântului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).
“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul? | Continuare »

Sfântul MACARIE  EGIPTEANUL, Cuvântarea V

A. Necesitatea schimbării radicale a vieţii

A-1. Animalul rânduit spre hrană oamenilor trebuie să fie întâi junghiat, apoi jupuit de pielea păroasă şi după aceea, despicându-i-se prima despărţitură a stomacului se scoate hrana rumegată dintr-acesta, se curăţă cu apă această cavitate, se spală de murdăriile de acolo; mult mai delicat dar şi mai greu este însă când trebuie să se umble la a doua cavitate a abdomenului care conţine şi ascunde îndoiturile, intestinele spre a fi curăţate şi de abia după toate aceste lucrări carnea pusă la foc devine plăcută la gust şi serveşte stăpânului ca hrană şi după plac.

A-2. Tot astfel şi creştinul care se retrage din lume şi devine ca mort faţă de prima şi reaua lui viaţă; se dezbracă de lumea cea cu păr şi cu sânge. În acelaşi timp însă, el are înăuntru reziduurile rău mirositoare care sunt cele mai fine şi mai alunecoase, şi, de asemenea, mai greu de înăbuşit.

A-3. Trebuie aşadar ca, omul care îndrăzneşte să fie un bun creştin, să se poarte ca un mort faţă de relele acestei lumi, spre a se îngriji mai devreme de vieţuirea lui creştină, şi după aceea să se dezbrace pe dinafară de lumea aceasta ca de o piele păroasă, dovedind, prin retragere desăvârşită, lepădarea totală; şi, după aceea, odată cu deschiderea lăuntrică pentru a-l cerceta harul cel dumnezeiesc, el se curăţă pe dinăuntru de reziduurile gândurilor rele, cuibărite în inimă. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov, predică în Duminica Orbului

Iubiţi fraţi! După vindecarea orbului, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39).
Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).

Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »

Sfantul Ioan Gura de Aur, din „Comentar la Evanghelia de la Ioan” – OMILIA 56

„Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui l-au întrebat, zicînd: învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Cap.9, Vers.1-Vers.6).

„Şi trecînd Iisus, a văzut un om orb din naştere”(1). Iisus Hristos în omenirea sa, în rîvna sa pentru mîntuirea noastră, şi voinţa sa de a le închide gura celor răi, nu neglija nimic din ceea ce-i aparţinea să facă, chiar cînd nu întîi nea decît indiferenţă în jurul său. Aceasta fiindcă profetul ştia ceea ce a zis: „Ca să te îndreptezi întru cuvintele Tale; şi să biruieşti cînd vei judeca Tu” (Ps. 50,5). lată pentru ce evreii nu puteau ajunge acum la sublimitatea cuvintelor lui, ce zic eu? atunci cînd îl numesc demonizat, şi căutau să-l omoare; fiind ieşit din templu, el a vindecat un orb, ca să potolească mînia lor chiar prin lipsa sa, ca să înmoaie duritatea inimii lor, şi să îndulcească neomenia lor prin minune, şi la fel pentru a dovedi învăţătura sa, ca să-i dea lui mai multă credinţă şi crezare: şi minunea pe care o face el nu este nici obişnuită, nici mică, ci în aşa fel încît nu s-a mai văzut pînă atunci aşa ceva. „De cînd este lumea” zice orbul, „să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”. Căci poate că cineva a deschis ochii unui orb, dar nu a unui orb din naştere.

Ori, că Iisus a ieşit din templu şi ar fi venit în mod expres şi cu intenţia de a lucra această minune, ceea ce o dovedeşte în mod arătat iat-o: El a mers să-l caute pe orb, şi orbul n-a venit să-l caute. Şi iarăşi: El l-a privit cu atîta atenţie, că ucenicii săi zărindu-l, s-au dus să-i pună această întrebare: „învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” întrebare întemeiată pe o părere falsă: căci, înainte de a se naşte, cum ar fi putut face acest om ceva păcat? Pentru ce să fi fost el pedepsit pentru păcatele părinţilor săi? Pentru ce s-au dus ucenicii să-i pună această întrebare? Iisus Hristos vindecînd mai înainte paralizatul, îi zice: „lată că te-ai făcut sănătos de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 5,14). De acolo au cunoscut că pentru aceia a ajuns acest om paralizat pedepsit pentru păcatele sale, şi ei au gîndit între ei la fel. Că acest om a căzut în paralizie pentru păcatele sale aceia poate să fie; dar ce veţi spune voi despre acesta? oare pentru păcatele sale a fost lovit de orbire? | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor. Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A 3, 6). | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Predică la Vinerea Mare

Hristos pe Golgota! Mântuitorul pe Cruce! Cel Unul drept în chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Să se ruşineze cel care are conştiinţă! Să plângă cel care are inimă! Să priceapă cel care are minte!
Cu ce putem asemui această întâmplare – tainică precum nesfârşitul, vârtos precum pământul şi înfricoşător precum iadul? Dintre milioanele de întâmplări care au loc în fiecare zi în întreaga lume, care se pot afla întru priveliştea ochilor noştri şi întru auzul urechilor noastre, cu care faptă putem asemui această lucrare, care nu s-a mai pomenit, a răufăcătorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii răpitori? Sau cu un prunc neprihănit în fălcile unui împărat precum şarpele? Sau cu o mamă înconjurată de fiii şi fiicele sale nebune? Sau cu căderea meşteşugarului în maşinăria pe care el însuşi a făcut-o, ca să fie făcut bucăţi bucăţele de roţile maşinăriei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele său? Dar atunci, păcătosul cel mai mare l-a ucis pe păcătosul cel mai mic, pe când aici, oamenii cei răi se năpustesc asupra celui fără de păcat. Cu Iosif, ai cărui fraţi l-au vândut în Egipt? Dar acesta era un păcat împotriva fratelui lor, nu împotriva unui binefăcător, pe când aici păcatul este împotriva Binefăcătorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricăciune şi putrezire cu duhoare grea, ajungând hrană viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat împotriva plăsmuirii lui Dumnezeu, pe când aici plăsmuirea se ridică împotriva Plăsmuitorului. Cu David cel minunat, împotriva căruia fiul său Absalom a ridicat răzvrătire? Dar aceea era o mică pedeapsă pentru un mare păcat al lui David, pe când aici cel Unul fără de păcat, Preadreptul suferă chinuire aşa de îngrozitoare! | Continuare »

Ieromonah ARSENIE BOCA, din CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI

Nouă, toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori vrem, ori nu vrem, ori pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”. El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa se face că sunt oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. Căci ştiindu-le firea, precum că nu au leac şi nu pricep nimic din ocârmuirea Sa, îi lasă în păcatele lor. Aceştia sunt cei de care zice David că: „N-au nici o suferinţă până la moarte şi sunt plini de sănătate; cu oamenii la ostenele nu iau parte şi nu sunt supuşi la bătăi ca ceilalţi oameni. Râd de toată lumea şi grăiesc de sus. Iată, necredincioşii huzuresc în lumea aceasta şi-şi adună bogăţii”. Aşa încât mulţi din neştiinţă: „Râvnesc soarta (pământească a) necredincioşilor, văzând propăşirea păcătoşilor”; dar când înţeleg „sfârşitul păcătoşilor” – iar aceasta le vine numai când intră la „Altarul Domnului” – abia atunci nedumerirea li se împrăştie. Căci la Altarul Domnului, unde: „se află ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”, în Iisus Hristos adică, ei află că: „Pentru vicleşugul lor îi pune Dumnezeu pe căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie şi ajung la pustiire”. | Continuare »

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Suferinţa
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusa. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America. De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox rus, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.

În secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit şi „Teologul”) descria religia noastră ca „Ortodoxie pătimitoare” – şi aşa a fost de la începuturi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel răstignit au suferit persecuţie şi chinuri. | Continuare »

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Revelarea
Dacă deschizi un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit prin puterile limitate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice altă carte sfântă şi să nu înţelegi ce vor să spună. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, şi anume istoria Apostolului Filip şi a eunucului etiopian:
Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Şi, ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi, şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând, Filip l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el. Iar locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: «Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine-l va spune? Că se ridică de pe pământ viaţa Lui». Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice prorocul acesta, despre sine sau despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi începând de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Şi, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s-au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi famenul, şi l-a botezat. Iar când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, şi famenul nu l-a mai văzut. Şi el s-a dus în calea sa, bucurându-se (Fapte 8, 26-39). | Continuare »

„Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a  pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui“ (I Petru 2, 21).
„Cine zice că petrece întru El, dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“ (I Ioan 2, 6).

Domnul nostru Iisus Hristos a fost „o oaie fără de glas înaintea tunzătorului“ şi, precum a fost El, aşa trebuie să fim şi noi în această lume. El ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). Şi oile Lui merg după El, pen­tru că Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
Deşi noi niciodată n-am fost aduşi la templu ca nişte oi aduse jertfă pentru iertarea păcatelor, totuşi sfinţii timpurilor vechi au fost o turmă de jertfă. Cum stă scris: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere“ (Ps. 43, 24).

„Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), a spus Domnul ucenicilor Săi când i-a trimis să propovăduiască Evanghelia.
Şi ei au plecat fără teamă să ducă lumii vestea iubirii lui Dumnezeu şi să sufere după pilda Celui Care a murit pe crucea Golgotei pentru mântuirea oamenilor.

Iisus ne trimite şi pe noi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; şi noi să ne socotim ca o jertfă vie, gata de a ne jertfi şi viaţa.
Să stăruim mai amănunţit asupra celei de-a doua asemănări: şi noi trebuie să stăm ca „o oaie fără de glas“ sub mâna tunzătorului. | Continuare »

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predică în Duminica Sfintei Cruci

Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie, le-a grăit Domnul ucenicilor Săi, chemându-i înaintea Sa, precum am auzit astăzi în Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră. Înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşelile făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.

Ce înseamnă lepădarea de sine? Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine. Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt în Duminica Închinării Sfintei Cruci

Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta  dragoste  şi  grijă  din  adâncul  inimii.  Şi  eu vă  iubesc  pe  voi,  turma  dată  mie  de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţam calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnam să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.
Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu vărsa lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.

Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. | Continuare »

Ieromonah Serafim ROSE, din «Mai aproape de Dumnezeu»

Căutarea
De ce studiază omul religia? Se pot găsi multe motive incidentale, dar unul singur este valabil dacă persoana ia lucrurile în serios: într-un cuvânt, este vorba de intrarea în contact cu realitatea, de găsirea unei realităţi mai profunde decât realitatea de fiecare zi care se schimbă atât de repede, dispare fără să lase nimic în urmă şi nu oferă fericire durabilă sufletului uman. Orice religie autentică încearcă să deschidă calea către această realitate. Aş dori să spun astăzi câteva cuvinte despre modul în care creştinismul ortodox încearcă să facă acest lucru – să deschidă celui care caută calea către realitatea duhovnicească.

Căutarea realităţii este o misiune periculoasă. Aţi auzit probabil cu toţii istorii despre tineri ai acestor vremuri de căutări, care „au ars de tot” încercând să găsească realitatea şi, fie au murit de tineri, fie au eşuat într-o existenţă plicticoasă în care nu au pus în valoare decât o fracţiune din potenţialul minţii şi sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriilor mele căutări de acum 25 de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituală” a L.S.D.-ului şi îi determinase pe mulţi să îi urmeze. Acest tânăr, un căutător de hrană spirituală tipic pentru vremurile noastre, care poate ar fi audiat un curs ca acesta, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie să admiţi că orice altceva este mai bun decât viaţa americană cotidiană, care din punct de vedere spiritual este moartă”. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintde, şi nu vei tremura de fapte”.
Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit de aşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznadejduire, măcar de ai fi săvârşit mii de păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşi nu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurt poate face îndestulare pentru pacatde multor ani.
Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebăgate în seamă ? | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne

Astăzi, Sfânta Biserică ne aminteşte istorisirea evanghelică despre înfricoşata Judecată.Expresia exterioară a acestei Judecăţi va fi împărţirea oamenilor în două grupe: drepţii vor fi aşezaţi de-a dreapta, iar păcătoşii de-a stânga Tronului lui Dumnezeu.
La această Judecată se va da în vileag ce a făcut fiecare. Acolo se va dovedi că fiecare din faptele sale va fi găsit drept sau va fi osândit (v. Mt. 12, 37). În lumina Judecăţii lui Dumnezeu se va descoperi adevărata faţă şi stare morală a fiecărui om – şi păcătoşii, care pe pământ au trăit în robia patimilor, nu se vor putea îndreptăţi nicidecum.
Ei şi la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednică de osândă, încercând să se dezvinovăţească prin aceea că nu au recunoscut în ceilalţi oameni pe fraţii mai mici ai lui Hristos şi de aceea n-au făcut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor şi merita osânda la chinul veşnic (Mt. 25, 46).
Ce păcătoşi să fie aceştia? Sunt cei ce n-au vrut să găsească şi să dea loc în inima lor Domnului, cum a făcut Zaheu, care n-au vrut să-şi cureţe conştiinţa prin pocăinţă, cum a făcut vameşul care s-a pocăit în templu, care n-au vrut să străbată întreaga cale complicată a întoarcerii sufletului care se pocăieşte la Tatăl Ceresc, cum a făcut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca şi cum nu ar fi Dumnezeu, şi omul e ca şi cum nu ar fi om, şi viaţa n-ar fi cale a mântuirii, n-ar fi lucrare a dragostei şi milostivirii, ci goană nebunească după slavă deşartă, după mângâieri şi plăceri lumeşti.
Care dintre noi, fraţilor şi surorilor, nu este aproape de starea acestor păcătoşi, de mângâierile şi plăcerile lor lumeşti? Dar istorisirea evanghelică despre înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu ce ne învaţă? Ne învaţă ca, urmând drepţilor, să facem lucrurile dragostei şi milostivirii, îngrijindu-ne nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi (v. Filip. 2, 4).
„Nimic nu-i place atât de mult lui Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „ca o viaţă care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat şi darul cuvântului, şi mâini, şi tărie trupească, şi minte, şi pricepere: ca să întrebuinţăm toate acestea spre mântuirea noastră şi folosul aproapelui”. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, «Fiul cel pierdut»

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat ave­rea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va re­primi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân­du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă. ­

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dra­gostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui.”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.
De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculându–se, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculându–se a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »